Maia citeşte semne

Gelu Ionescu


          Nu ştiu cum va reacţiona un cititor care nu a trecut prin admirabilul eseu intitulat Regăsirea intimităţii la întîlnirea cu recentul (şi întîiul) roman al Simonei Sora, roman intitulat Hotel Universal. Şi nici nu mă pun în această situaţie, cum – e de crezut (sau de sperat...) – nu s-au pus nici alţi comentatori ai cărţii. Începînd cu începutul, e de remarcat că titlul ales e încăpător şi plauzibil pentru ceea ce conţine romanul – care se lasă citit, nu fără unele dificultăţi. Pentru un public literar, ca să zic aşa, lectura atrage – între altele – şi pentru că „materia“ intră mereu în conjuncţie şi complicitate cu parantezele deschise din aproape toate tipurile de text romanesc.
          Dar nu garantez că „sălbatecii“ – cititorii inocenţi – vor rupe tirajele... de altfel cred că succesul de librărie nu a fost primul lucru la care se gîndeşte un autor care concepe şi înţelege literatura asemeni Simonei Sora.
          Să nu ne amăgim cu observaţiile ce se fac din obişnuinţă şi mai ales pentru atragerea cititorilor, trimiţîndu-i cît mai repede şi mai convinşi către carte. Sigur, hotelul e centrul unor acţiuni atracţioase şi misterioase, etajate pe două mari secţiuni istorice, o clădire care a servit unor scopuri deloc inocente şi unei clientele dominant interlope, mereu în tranziţie spre abuz şi damnare – un labirint destinat (cum altfel?) rătăcirilor definitive. Acesta a fost „locul“ acţiunii. Timpul – sau mai bine zis timpurile – este împărţit într-o scurtă secvenţă de la inaugurarea hotelului, în secolul al 19-lea, hotel (şi) de taină a unui grupuscul francmason, şi una lungă, încăpătoare, în care, după alte destinaţii tot promiscue, clădirea intră în slujba studenţimii postdecembriste, care o aduce în starea unei „curţi a miracolelor“. Punctele de atracţie semnificative ale romanului sînt: magica dulceaţă de trandafiri şi ritualurile atotştiutoarei bunici Maria, călătoriile cofetarului Vasile Capşa (personaj cu identitate istorică) şi o moarte care nu se poate hotărî între crimă şi sinucidere. „Atmosfera“ ţine de vechea mahala-iarmaroc a Gabrovenilor, Lipscanilor şi lumii lor aşa-zis bacanice. Eu cred că acest topos a produs literatură leneşă şi leşinată de „farmecul“ cu bătaie scurtă al pitorescului: la limita perversităţii (mai ales livrescă) cu decadenţa luxuriantă şi estetismul. (Eugen Negrici a scris despre toate acestea pagini obligatorii). Dar Simona Sora nu abuzează, ci doar acceptă  o condiţie impusă de realitatea întîmplărilor care au „venit“ în carte; mai mult, îi asociază o serie de date vitale care o mută în plină contemporaneitate, moderat-contaminată de geniul rău al locului. Personajele, cîte sînt, se ţin bine pe picioare, în mod evident au „modele“ ce sosesc din viaţa autoarei – fapt normal şi dus la bună împlinire – descriptiv-analitică; între ele, „victima“ Pavel Dreptu (al cărui model cred că l-am ghicit) vine parcă cel mai direct de sub mantaua „crailor“, inclusiv Pirgu. Colocatarii îi reţin nu numai excentricităţile în viciu, ci şi declamaţiile sale de „oracol“ fardat, mai des inept decît înţelept, nu o dată emiţînd beţive banalităţi sforăitoare. Femeile din roman domină totul, dar nu prin farmec, ci prin... farmece. Sexualitatea (ca şi inerentă mediului) apare fără ostentaţie în scene scurte, cu nuanţă sadică (există un instantaneu „uterin“ cu totul memorabil la p. 38). Celălalt bărbat, căruia i se acordă mult prea mult spaţiu tipografic – Vasile Capşa în corespondenţă –, e „romanţat“ şi cam nătîng faţă de zbuciumatele prezenţe „de azi“ din roman, fie ele secundare sau din figuraţie. Să nu ne amăgim, zic, pentru că altele sînt fundamentele mişcării adînci din roman.
          Dar nu am ajuns încă la ele pentru că sînt de menţionat mai întîi „tehnicile“ cu care e clădit Hotelul – cu toatele intrînd în cultura teoretică a autoarei, dintre cele mai remarcabile în generaţie: de la persoana întîi la autor omniscient – naratorul migrează mereu, nu ştiu dacă nu e lăsat cam prea liber – de la epistolar la citat şi pastişe, de la text – ghicitoare (cu spaţii albe) la transcriere a oralului, de la semne „indescifrabile“ la „punere în abis“ – oracularului îi cad în seamă destule pagini (cu semne moderate de abscons); pînă şi frazare arhaizantă şi alean liric sau recomandări de aspre reguli de viaţă luate din cărţi vechi. Există chiar şi mici texte destinate ilizibilului – un artificiu. Nu e de imputat această expoziţie de tehnici şi procedee, fără ele romanul nu putea exista, căci acesta a fost „planul“ lui, şi nu altul. Parcă din altă lume din-sud-depărtată şi „magică“ vine şi frumoasa definiţie a povestirii care se modifică pe măsură ce se povesteşte şi apoi se transcrie: imaginea se repetă şi, prin insistenţă, spune mult şi despre alcătuirea chiar a cărţii de faţă: dar între (prea) multele fragmente şi ordonarea lor se pierde ceva din substanţă; mai cred că succesiunea lor a fost mai mult gîndită decît inspirată. Aş mai crede că la noi (în genere) lecţia postmodernismului nu mai are nevoie să fie recitată, ci trecută la lectura în şoaptă, căci e un cîştig omologat.
          Cea mai interesantă şi originală susţinere în valoare a romanului Hotelul Universal ţine de personajul central, Maia, care răsfrînge asupra întregului un fel de (abia mărturisită ca atare) spaimă de prezent – poate chiar de viaţă. O sete avidă de abscons şi de iniţiere în taine, o cam maladivă nevoie de a crede în ele; superstiţii oarecum extenuante, la limita unde aceste stări intră şi în fiinţa fizică şi unde creşte un fel de ambiguă instabilitate care urmăreşte tot ceea ce angajează viaţa acestui personaj. Există deci o tentaţie a „misticului“ care nelinişteşte. Apare, mereu şi pretutindeni, un mesaj de descifrat, sînt aşteptate „semne“: femei clarvăzătoare (ajungea una) şi ghicitoare în transă, astrologie şi tarot, psihanaliză şi masonerie, exerciţiu spiritual riguros şi boli ereditare cu misterios desen epidermic şi vindecări vrăjite, somnambulism (sugerat) şi încă ceva obscur din preajma orgiasticului –totul vine dintr-un fatalism pe care numai aceste diverse forme de „ocultism“ îl calmeză pentru scurt timp. În mod clar, personajul Maia, şi cînd nu scrie în numele lui, rămîne mereu naratorul. Autoarea exercită presiuni foarte mari asupra personajului – poate prea mari –, încît acesta se dizolvă oarecum în destinul comun, în „atmosfera“, cum se spune, a romanului, „însemnîndu-l“. Dar efectul e – literar – pozitiv. Dacă ne amintim de Regăsirea intimităţii, atunci ştim că lecturile criticului se întind mult peste suprafaţa literaturii propriu-zise – în psihologie, în ştiinţele „corpului“ şi ale „spiritului“ etc. Să rămînem aici: ambiguitatea relaţiilor între „instanţe“– autor-narator-personaj – mi se pare, aici, a se baza pe o foarte tulburată complicitate, cu urme de... gelozie sau de dispreţ, în relaţiile dintre ele („Maia nu se iubea deloc“). Ironia e undeva, prea departe – nici ridicolul, neocolit, nu e comic. Sigur, lumea poate fi foarte bine văzută şi aşa. Citim, la p. 208: „Da, [Maia] o să scrie mai tîrziu, cînd fricile se vor mai potoli, iar ocolişurile vor ocoli singure tot ceea ce era de ocolit în viaţă, după reguli, principii şi semne, mai ales după semne, căci semnele nu mint dacă ştii să le aştepţi şi să le citeşti“. Am citit în intenţia de trei ori recomandată de a ocoli, chiar o expresie a ceea ce numeam mai sus „spaima de prezent“ şi de a rămîne în aşteptarea înfrigurată, crispată a semnelor. Ele însă nu îi sînt prea benefice – personajul (răsfrînt în întreg) trăieşte în intensitatea provocării, atît de chinuitor-interiorizată.
          Sigur, literatura Simonei Sora dezvoltă cu virtuozitate (aş zice „vinovată“ de auto-pastişare) tema intimităţii: ajungem uneori atît de „aproape“ încît, abia evitînd indiscreţia, ultimele amănunte ne conduc în cea mai poetică zonă a corporalităţii gînditoare. E vorba de fragmente, scene sau fraze. Despre întreg, despre roman, se poate spune că a vrut să adune, fragmentînd mereu, prea multe şi de toate. „Materia“ vieţii autoarei adusă şi expusă de acţiunea romanului e uşor de ghicit – ceea ce poate însemna şi o „ofensă“ adusă ficţiunii... Ciudat, atunci cînd relatează, repede, pure acţiuni, nu numai fraza vibrează intens, dar şi literatura ei, o cale de acces spre cititor care nu a fost privilegiată, aş zice că dimpotrivă. E evident, nu acest tip de literatură a acţiunii o interesează pe Simona Sora. La cel dorit ajunge în Hotel Universal cu intermitenţe. Unui exeget, eseist şi critic de competenţă şi fineţe atestată, nu se cuvine a i se servi la dejun dulceaţă de trandafiri...

 

Gelu Ionescu

Maia citeşte semne

» anul XXIV, 2013, nr. 3 (274)