Jancsó Noémi (1988-2010)

Mirembe cea albă

Dacă aş fi ştiut dinainte
că numai atâtea vor fi, nici măcar cu-n lat de palmă-n plus,
visele devenite realitate,
atunci nici nu le-aş mai fi visat.
La ce bun. La ce bun.
Iar acum, când ştiu –

mă simt parcă m-aţi fi retezat,
deşi singura care a lăsat timpul să mi se scurgă printre degete
am fost eu, eu, şi nimeni nu e vinovat
pentru zilele-acelea multe şi pierdute,
pe care mi le-am făcut cadou şi mi le-am furat.

Pe deasupra
mă simt de parcă m-aţi fi ales la întâmplare
ca jertfă, şi m-aţi fi pus pe catafalc de Paştele trecut, făcându-le pe toate
fără pic de sobrietate. Am fost o jertfă-paiaţă, şi
v-a plăcut să chicotiţi că n-am experienţă ca voi.
(Voi v-aţi folosit de tinereţea mea
La rându-mi şi eu am abuzat de ea.
E-o minciună crudă, cu cât mai moleşit e cineva cu atât mai mult valorează.
Omul este ca o banană, ca un trandafir şi alte asemenea. Bobocul
nu se vinde, pe banane putrede alunecă bătrânii.)

Mă simt ca şi cum m-aţi fi alungat
şi m-aţi fi abandonat să rătăcesc cu trupul meu de om mirosind a câine
într-un deşert închipuit
Poate pentru că nu am reuşit să iubesc încât să mă iubiţi şi voi,
să doresc atâta încât să mă doriţi şi voi,
să accept – fără întrebări – ceea ce nu poate fi acceptat, încât şi voi să m-acceptaţi pe mine...

pentru că nu am reuşit

umblu ca o căţea şi învăţ limbi, graiuri umane
... iar când se pare că nu există făptură verosimilă care apropiindu-se de
căţeaua rătăcită s-o ierte de păcate în numele unei puteri supreme, atunci când într-adevăr
nimeni nu mai hoinăreşte nici voit, nici întâmplător în acel deşert închipuit, atunci îmi apare în cale
un
bantu
şi-mi spune într-o engleză ciudată:
– Noemi! Se spune că este mai uşor să înveţi graiuri dacă primeşti nume nou. Fie numele tău
Mirembe, că eşti aşa de blândă. Îţi place? Ce părere ai, Noemi Mirembe?
Şi atunci mai apare în faţa hoinarei încă cineva, cu un tabel hiragana şi arată, de unde
până unde trebuie urmărite liniile... şi apoi adaugă că va veni vremea şi pentru kanji,
numai că trebuie trecute de hiragana şi de katakana,
că va veni şi vremea caligrafiei,
însă omul trebuie să înveţe pe dinafară mai întâi.

Mă-ntind pe nisipul fierbinte
să învăţ noile descântece,
căci trebuie să existe ceva în care omul crede sau măcar se încrede,
dacă nu în dumnezeu şi nu în împlinirea de sine,
şi nici măcar în dragostea ce l-a trădat exact de trei ori până acum,
până când părea că se luminează de ziuă.

Şi acolo, desenând hiraganele pe nisipul fierbinte, dintr-odată am înţeles, cred
în limba ugandeză şi în cea japoneză,
în dansatoarele negre, cu haine colorate, ce-şi zgâlţâie posterioarele
şi în rezervatele doamne japoneze, cele cu evantaie mari
şi în su mi ma sen, care înseamnă:
până la sfârşitul vieţii mă va însoţi tristeţea ce-o simt din cauza greşelilor mele
şi pe care aici, în Europa, noi o traducem simplu:
Pardon.
Şi mai cred în oli care înseamnă undeva departe...
(şi trebuie pronunţat cu i lung).

Şi după ce-mi adun firea ursuză, apoi amintirile serilor şi dimineţilor şi mă întorc
din deşert, o să-mi ridic capul alb de fată
cu părul cam neted, cam
est-european, cu pomeţii cam largi, cu ochii cam
mari, cu buzele cam subţiri
şi întinzând mâna, cum se obişnuieşte în cele mai multe locuri,
o să mă prezint:
– Nze Mirembe. Mirembe cea albă, cea care s-a născut cu un alt nume.

Text inedit, în traducerea lui LUKÁCS JÓZSEF

 

Jancsó Noémi

Mirembe cea albă

» anul XXIV, 2013, nr. 3 (274)