Nicolae Balotă sau „generaţia salvată“

Mircea Popa

          La 26 ianuarie, reputatul critic şi istoric literar Nicolae Balotă a împlinit 88 de ani (s-a născut în 1925 la Cluj). A fost cel mai tânăr cerchist, dar şi unul care s-a remarcat printr-o activitate extraordinar de fecundă, începută la o vârstă foarte timpurie. Despre aceste începuturi se ştie foarte puţin astăzi. De aceea, răsfoind presa vremii, în special publicaţia România nouă, a lui Zaharia Boilă, vom comenta în eseul care urmează texte pe care el le-a publicat acolo, socotind că N. Balotă aparţine unei „generaţii salvate“, o generaţie care, deşi trecută prin închisorile comuniste, a reuşit să supravieţuiască şi să se afirme apoi printr-o susţinută activitate literară, una dintre manifestările de grup cele mai puternice, mai bine echipate şi mai valoroase din câte au apărut pe arena literară românească după cel de al Doilea Război Mondial, război care a bulversat conştiinţele şi a răvăşit destinele.

*

          Izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial a produs o imensă breşă în mentalul colectiv românesc, o bulversare de conştiinţe, o ruptură în fluxul integrativ al generaţiilor în climatul de idei europene cu care a fost obişnuită lumea noastră interbelică. Până atunci, elita tineretului nostru intelectual s-a format în strânsă osmoză cu ritmul de creştere occidental, atât de brusc întreruptă de două evenimente la fel de dureroase: ruperea în două a Ardealului prin Dictatul de la Viena şi apoi participarea ţării noastre la războiul din Răsărit. Amândouă au reprezentat un atentat masiv la procesul de formare şi selectare a valorilor epocii, o conturbare serioasă a normalităţii creşterii organice a capitalului intelectual, o rupere de ritm şi de fluenţă previzibilă. Pe lângă faptul că mulţi intelectuali s-au lăsat contaminaţi de ideile legionare de dreapta, noua situaţie a mai intervenit brutal în destinul de creştere al generaţiei tinere de atunci, care s-a trezit fie să se numere în cadrul „generaţiei amânate“, fie să se integreze în cadrul „generaţiei salvate“. Am încadra în tipul de „generaţie amânată“ pe toţi acei scriitori şi publicişti care au fost siliţi să părăsească Ardealul cedat, retranşându-se în jurul unor publicaţii precum Ardealul, Dreptatea, Dacia rediviva, Voinţa Transilvaniei, Câmpia libertăţii, Transilvania noastră, Detunata etc., iar pe cei din „generaţia salvată“, pe membrii Cercului Literar de la Sibiu, care, la rândul lor, s-au grupat în jurul unor reviste dirijate de marii lor formatori de conştiinţă, precum Lucian Blaga, Victor Papilian, D. D. Roşca, Ion Agârbiceanu. Am vorbit în altă parte de rolul pe care l-au avut aceşti tineri în opera de rezistenţă prin cultură, susţinând o activitate intensă la reviste şi ziare precum: Luceafărul de la Sibiu, Tribuna de la Braşov (Ovidiu Drimba, Ion Oana, Radu Stanca, Radu Enescu), Răscruci de la Alba Iulia (I. D. Sîrbu), Tribuna română de la Arad (Şt. Aug. Doinaş, Ovidiu Cotruş, Ion Oana), Ţara de la Sibiu (Radu Stanca, Ov. Drimba, I. Negoiţescu, Victor Iancu), dar şi Curierul sportiv-cultural-informativ (Radu Stanca, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Apostol Popescu, I. Negoiţescu, Ion Oana, Eugen Tănase, Cornel Regman) etc. De aceste publicaţii se leagă în bună parte şi debutul lor literar sau, dacă nu, o bună parte din gazetăria şi producţia anilor tinereţii.
          Dorim să ne oprim în cele ce urmează asupra începuturilor eseistice ale lui Nicolae Balotă, începuturi pe care el le evocă fugitiv în Caietul albastru. După câte am constatat, ele se consumă în paginile ziarului România nouă, ziar de orientare manistă, condus de Zaharia Boilă, care îl mută de la Cluj la Sibiu, unde apare în cursul războiului. Desigur că el atrage de partea sa şi câţiva tineri ziarişti, precum Constantin Hagea, Emil Boşca-Mălin, Sever Stoica, Pavel Pavel, Victor Iancu etc., mulţi dintre ei activi susţinători ai partidului lui Iuliu Maniu. Tânărul Nicolae Balotă, unul dintre cei mai entuziaşti aderenţi ai Cercului Literar, se vede pus în faţa faptului de a răspunde şi el unor provocări primite din partea evenimentelor în derulare. Dacă până la 23 august 1944 simţise nevoia să stea deoparte, îngrijorat de derapajele tot mai spre dreapta şi tot mai periculoase ale generaţiei în credinţa căreia a crescut, acum simte momentul să iasă la rampă spre a se pronunţa şi el în câteva chestiuni. Astfel vom fi în parte surprinşi că tânărul şoarece de bibliotecă, cu lecturi multe şi de calitate în ştiinţele umaniste, se simte chemat să se pronunţe într-un domeniu care nu-i era afin, dar ale cărui efecte păreau a se pune de-a curmezişul liniei normale de conduită în viaţa academică. O primă intervenţie a sa în ziarul amintit vizează „Problema Facultăţilor militarizate“ (nr. 18, 27 septembrie), problemă care afecta, după opinia sa, bunul mers al vieţii universitare, către care s-a îndreptat un mare număr de tineri încrezători în puterile lor, în numele cărora se simte chemat să iasă la rampă: „Suntem în pragul unui nou an universitar. Nerăbdători şi plini de speranţe. Poate în nicio toamnă de până acum acest freamăt n-a fost mai puternic, mai sincer ca azi. Pătrunşi de gândul însemnatelor reforme care le aduce ceasul de faţă aşteptăm deschiderea porţilor universităţii ca o dezlegare“. Simte nevoia să intervină deoarece „defunctul regim a încercat să încătuşeze şi viaţa universitară cu o serie de legi şi reglementări“, „în dispreţul oricărei libertăţi“, prohibindu-se şi dreptul de alegere liberă a profesiunii. Or, alegerea profesiunii este, în opinia sa, un drept natural care nu poate fi confiscat, iar orientarea oarecum forţată spre Medicină sau Politehnică nu e o soluţie pe termen lung. Ca atare, solicită desfiinţarea secţiilor de pregătire militară de pe lângă facultăţi sau, dacă nu, militarizarea tururor, ceea ce n-ar fi o soluţie.
          Tot ca reprezentant al tinerei generaţii, se simte dator să intervină atunci când se discută cazurile grave de abatere de la normele de convieţuire firească, condamnând pe cei care s-au lăsat amăgiţi de fascism, exaltând doctrine şi îmbrăţişând o conduită extremistă. Drumul lor este fără întoarcere şi rezultatele de pe front o dovedesc cu prisosinţă: „Încolţiţi de o întreagă lume, pe care au îndârjit-o prin barbaria lor, germanii şi complicii lor ungurii sunt strânşi la zidul peste care nu mai au nicio scăpare. Asistăm la agonia milenară a politicii de înfumurată afirmare a unui sângeros drept al pumnului“. După opinia sa, Ungaria este în faţa unui al doilea Mohács, iar amintirea sinistrului Horthy în piaţa centrală din Cluj pare „o copie a lui Hitler“. Pentru tânărul Balotă, această temă a vinovăţiilor şi nevinovăţiilor devine tot mai mult o chestiune presantă. I se pare normal ca aceia care au provocat dezastre şi dureri să fie traşi la răspundere şi pedepsiţi, deşi obiceiul de a ne repezi la mici satrapi locali, păcătoşi de mâna a doua, nu dă dreptul celor mari să se fofileze. Aceştia vor trebui neapărat pedepsiţi.
          O reîntoarcere spre subiecte mai apropiate de preocupările lui este prilejuită de schimbările de la Universitate, unde înfiinţarea Uniunii Patrioţilor i se pare un act de normalitate, iar cei care au fost numiţi în fruntea ei sunt chemaţi a fi părtaşi la opera de reaşezare a lucrurilor pe făgaşul lor normal, făcându-li-se muncitorilor dreptate, alegându-se grâul de neghină în cazul multor şvabi care „se ascund după masca patriotismului“, mimând de fapt altceva („Între generozitate şi prudenţă“, nr. 30, 11 octombrie 1944). Tânărul simte nevoia să se reîntoarcă pentru puţină vreme la Cluj, căci revenirea Universităţii în oraşul de pe Someş fusese deocamdată amânată. Articolul „Clujul – oraşul visurilor noastre“ (nr. 34, 15 octombrie), scris în urma unei vizite neplanificate pe care a făcut-o la Cluj, oraşul copilăriei şi adolescenţei sale, care-i fusese interzis în anii din urmă şi pe care abia a aşteptat să-l revadă. E şi motivul pentru care revederea îi produce o mare bucurie, dar nu înainte de a rememora clipele grele ale despărţirii. Pentru aceasta simte nevoia să rememoreze momentul cumplit al veştii despre înstrăinarea oraşului. Aflarea cumplitei şi dureroasei ştiri e zugrăvită ca un fel de furtună în plină zi de vară. Tensiunea acumulată e bine dozată şi fiecare cuvânt, fiecare frază bine cântărită, în aşa fel să ţină cuprinsă în ea întreaga amărăciune nu a insului oarecare, ci chiar a unui neam care trăia încă beatitudinea euforiei de după Marea Unire, când pornise pe drumul construcţiei unei ţări noi. Dar iată ştirea ca o lovitură de pumnal: „Sunt patru ani de atunci. Era o după-amiază tihnită şi îmbelşugată de sfârşit de vară. Deasupra oraşului, potolit, se ridica murmurul harnic al muncii de toate zilele. Căruţele urcau domol pe calea Feleacului. Deodată liniştea s-a sfărâmat.Vestea groaznică se abătuse din senin, ca fulgerele acelea care brăzdează uneori cerul într-un amurg. Clujul nu mai era al nostru“. În aceste circumstanţe s-au frânt nu numai destinele individuale ale inşilor răzleţi, ci chiar „opera de clădire paşnică s-a întrerupt [...], Clujul a ieşit din cadrul strâmt al unui oraş de provincie şi a intrat în legendă“. Imaginea mulţimii care se roagă înghenuncheată pe caldarâmul pieţei din mijlocul oraşului echivalează cu o nouă Via Dolorosa, iar Feleacul cu o nouă Golgotă. Despărţirea de Cluj se face sub semnul unui adânc legământ: „grija de a face din oraşul câmpiei Transilvaniei un simbol al rezistenţei noastre“. Sunt refăcute câteva secvenţe din acele zile cu „pâclă lăptoasă“, inclusiv din momentul înălţării tricolorului pe catedrală, ca semn că populaţia a înţeles să plece la drum cu legământul asumat. Este momentul când oraşul a intrat în legendă, când el a devenit părtaş la istorie, iar metafora care trimite la „carele Iancului“ o metaforă coagulantă a întregului poem pe care tânărul îl închină Clujului. Locul nefast al graniţei, cel de pe dealul Feleacului, este văzut ca locul „în pulberea căruia s-au scurs atâtea lacrimi“, iar Turda îi apare drept „oraşul-martir“, pentru curajul de a fi asistat la băjenia atâtor oameni pe care a încercat să-i salveze, pe când „plângeau toţi şi toate în jur“, oraşului-martir contrapunându-se imaginea oraşului plângerii, a oraşului înlăcrimat, a oraşului suferinţei. Drama pribegiei a luat în cele din urmă sfârşit, căci el anunţă cu bucurie întoarcerea studenţimii în oraşul-mamă.
          Reportajul reîntoarcerii este completat cu un altul intitulat „Vin de la Cluj“ (nr. 52, 5 noiembrie), în care aducea colegilor săi veştile proaspete ale revenirii la situaţia dinainte. Reportajul are părţi lirice de mare dramatism, semn că tânărul autor dispunea de un registru expresiv larg, în care evocarea emoţională stătea pe primul loc. Incipitul lui ne transpune direct în istorie şi în legendă:

Lung e drumul Clujului/şi multă jale de-a lungul lui. Maşina goneşte prea tare ca să putem zăbovi măcar cu privirea, pe urmele sinistre ale războiului trecut pe acolo. Turda e un oraş martir. Arieşul curge domol sub podul refăcut în pripă. Oraşul care plânge. Maşina opreşte brusc. Scobor ca mai demult din autobuzul 7 care urca spre Andrei Mureşanu. În piaţa pe care atât de vremelnic o botezaseră Mussolini, catedrala străjuieşte mai albă şi mai senină decât orişicând. Am pornit pe Regina Maria. Paşii răsună puternic pe caldarâm. În jur uşile închise ca şi cum orice viaţă s-ar fi stins prin case. Prăvăliile sunt cu obloanele trase. E ca un suferind care nu poate încă să se bucure de vindecarea lui. Căci însemnele vindecării sunt pretutindeni: steaguri tricolore şi roşii. Dar suferinţa a fost îndelungată. Peste tot sunt presărate dovezile voinţei nesăbuite de a distruge.

Se duce şi la teatru, unde găseşte sălile pline de praf şi decorurile vraişte. Oraşul stă sub ameninţarea foametei, goana după hrană scoate oamenii în stradă, iar lipsurile pot fi constatate la fiecare pas. Un singur lucru este însă cert: oraşul îşi aşteaptă cu bucurie studenţii.
          Un alt aspect constatat cu durere la Cluj este ofensiva celor nou-veniţi, a celor care s-au întors să-şi facă un rost pe spinarea celor rămaşi aici, între ei şi maghiari, care şi-au schimbat culoarea politică peste noapte, ceea ce el nu poate accepta.

O spunem pe faţă că astăzi se întorc aici acele elemente care se numesc pe sine români şi care la hotărârea de la Viena au fugit ca laşii de aici. ªi acum ei vreau să ne conducă pe noi, pe noi care am stat locului, care am rămas aici şi ne-am plecat spatele sub loviturile prigoanei... Da, a rămas ţăranul nostru acolo, lipit de glie, în jurul bisericii din care preotul fusese izgonit, în jurul şcoalei în care învăţătorul fusese înlocuit, ţăranul îndurând biruri grele, poveri fără număr şi fără seamăn. (O infamie, nr. 58, 14 noiembrie)

Credinţa tânărului publicist în puterea clasei ţărăneşti este scoasă în prim-plan şi în altă parte, acolo unde vorbeşte despre Franţa: „Purtătoarea tezaurului bătrân de cinste, hărnicie şi credinţă, ţărănimea alături de clasa de mijloc formează scheletul laborios al neamului“.
          Deşi se afla la vârsta primei tinereţi când scrie aceste rânduri, studentul Balotă face dovada unei gândiri mature şi a unui talent indubitabil de a prinde sugestiv realitatea. Atent la schimbările rapide care se petrec în societate după război, el trăieşte activ mai ales schimbările din mediul universitar, scriind mici note şi informaţii despre starea studenţimii. Înregistrează cu regret înlocuirea rectorului Alexandru Borza cu slavistul Emil Petrovici, unealtă palidă a slavizării limbii noastre, şi propune un alt interes pentru viaţa adiministrativă, care să nu mai fie sufocată de birocraţie şi de epuraţie, ci o redresare efectivă a afacerilor publice. Acest dat al vieţii noastre publice îl determină să facă bilanţul unui an trăit la Sibiu, oferind detalii interesante despre modul în care a fost sărbătorită ziua de 23 august aici, cât şi schimbările survenite în presă privind dispariţia unor ziare – Ţara, România nouă, Naţiunea română – şi apariţia altora, precum Glasul dreptăţii, cu trimitere totodată la modificările de credinţă politică ale tinerei generaţii.
          Două dintre articolele semnate de Nicolae Balotă merită o distincţie specială: articolul în care-l omagiază pe Nicolae Iorga şi deplânge moartea sa brutală şi cel în care face elogiul Franţei, ca ţară latină şi prietenă, cea care a influenţat până atunci evoluţia noastră intelectuală. Sunt două materiale care ilustrează în cel mai înalt grad opţiunile tânărului critic, constantele sale afective: omagierea celui mai strălucit reprezentant al enciclopedismului românesc, emblema culturii noastre naţionale, celălalt viza ţara cu cel mai strălucit potenţial spiritual din Europa modernă, care a influenţat în mod constant cultura şi literatura noastră timp de mai bine de două secole. Prin aceste două texte, Nicolae Balotă făcea o profesiune de credinţă dintre cele mai lămurite pentru contextul moral în care s-au dezvoltat până atunci credinţele sale cele mai intime, spititul de dorită emulaţie creat statornic în jurul său de profesori-maeştri sau de profesori îndrumători ai gustului şi ai aptitudinilor sale viitoare. Autorul enumeră relele care s-au abătut asupra ţării în anii dinaintea celui de al Doilea Război Mondial, cu graniţele ciuntite, cu un Ardeal sfârtecat, cu „mii de căminuri părăsite“, cu teroarea „cămăşilor verzi“. În aceste împrejurări, vocea marelui istoric n-a încetat să se exprime, verbul lui n-a încetat să condamne, degetul lui n-a ezitat să arate spre vinovaţi. Acest fapt l-a transformat într-o victimă sigură, într-o ţintă a răzbunării haine:

Destinul lui tulburător de veşnic cuceritor de aprige lupte l-a urmărit până la sfârşit. A murit aşa cum a trăit: în vifor. Căci el nu era creat pentru tiparele obişnuite ale acestei lumi. Făcea parte din rasa acelor titani a căror speţă s-a stins demult... Era firesc ca prin darurile sale să se întemeieze adevărata regalitate spirituală a sa în România. Opera lui ştiinţifică şi culturală e imensă.

Articolul-panegiric al lui Nicolae Balotă avea menirea să atragă atenţia asupra unor stări încă neaşezate din lumea românească, asupra unor datorii pe care neamul nostru le avea încă de împlinit. Era datoria faţă de ardelenii refugiaţi, era datoria faţă de cei care au suferit în aceşti ani, faţă de cei care au murit apărând o credinţă, un ideal, faţă de toţi cei care s-au jertfit pentru patrie. Gândul tânărului condeier se îndreaptă şi spre cei responsabili de crime şi masacre inutile, indiferent că veneau din partea legionarilor sau a szalaşiştilor din Ardeal, împotriva tuturor celor care au nesocotit normele de dreptate şi libertate ale individului şi ale colectivităţii, care în locul unor principii morale respectate de toţi au introdus normele arbitrariului, minciunii, terorismului, crimei. Prin propoziţia de încheiere, „Destinul lui Iorga continuă“, articolul avea în vedere reglarea conturilor, nevoia de veghe pe metereze, dar şi o perioadă de penitenţă, de ispăşire.
          Într-un moment în care cizma sovietică apăsa tot mai greu peste ţară, când peste tot în jur semnele unei noi barbarii se anunţau la orizont, tânărul critic are curajul să-şi îndrepte privirea spre Franţa salvatoare („Elogiu Franţei“, nr. 63, 19 noiembrie), cea care „continuă opera luminoasă a Greciei vechi, mai mult decât a Romei imperiale. E spiritul clar, arhitectural, al unei rase pline de bun simţ“. Franţa a fost aceea care a vegheat la naşterea fiecărui stat tânăr din Europa, e Franţa eroică în stare să ofere reazem şi puteri călăuzitoare celor care şi-au scuturat lanţurile, celor care au prins gustul culturii. Pentru români, ea înseamnă mai mult, căci nouă această ţară ne-a fost o a doua patrie: „Chiar pentru aceia dintre noi care niciodată n-am poposit pe malurile Senei, numele Franţei iradiază o lumină nedefinită care învăluie pământul şi fiii şi geniul ei. E ceva din miturile unui neam, din fascinaţia pe care o săvârşeşte o ţară îndepărtată cu atâtea rădăcini în spirit, în această încântare miraculoasă“. În mod special pentru tânărul Balotă, Franţa este ţara în care s-a format şi alături de care a făcut primii paşi în viaţă, visând cu cărţile scriitorilor şi gânditorilor ei în mâini: „Jules Verne sau contesa de Ségur au fost pasiunile copilăriei noastre. Mai târziu, mici liceeni, ceteam mustind de aventuri visate tomurile nesfârşite ale lui Dumas. Apoi vârsta eroică şi poezia răsunătoare şi scânteietoare a lui Hugo. ªi marea revoltă Baudelaire“. Trecând în revistă etapele formaţiei sale, el nu poate decât să tragă concluzia ce se impune: „Regalitatea spiritului francez e tot mai strălucitoare. Ea nu are nevoie de reclame luminoase, nici de propagandă sau alte minuni negustoreşti... În faţa geniilor ei şi a luptătorilor care au sprijinit Renaşterea României Mari, laudă Franţei eterne!“
          Desigur că în împrejurările tulburi de atunci, elogiul Franţei şi al faptelor ei eroice însemna mărturisirea unei opţiuni cu valoare de simbol. Era, în fond, mărturia unei iubiri eterne pentru spiritul democratic. Era mărturisirea sinceră şi devotată a unui tânăr format în spiritul înaltelor principii morale şi ideologice ale enciclopediştilor francezi, al Franţei progresiste, cea care a răspândit în întreaga lume lozincile de „libertate, egalitate, fraternitate“. E la mijloc acelaşi spirit prin care el, intelectualul cu vederi liberale, gândea viitorul  ţării, aşezat pe aceeaşi bază şi pe aceleaşi fruntarii, având respectul fundamental îndreptat înspre ţărănime, clasa pe care o respecta cel mai mult la acea oră şi pe care o vedea ca „purtătoarea tezaurului de cinste, hărnicie şi credinţă“, cea care formează „scheletul luminos al neamului“.
          Trecerea în revistă a acestor articole, eseuri, meditaţii, intervenţii, atitudini face dovada înzestrării pe care tânărul critic o avea pentru ieşirea în arenă. Scurtul interludiu al manifestărilor sale publicistice s-a sfârşit, din păcate, tot atât de brusc precum a început. Angajat la Institutul de Psihologie, înfiinţat de Florian Ştefănescu-Goangă, condus o vreme de Nicolae Mărgineanu, dar încăput acum pe mâna mărginitului Alexandru Roşca, tânărul filolog va simţi din plin puterea tiranică a ideologiei marxiste şi efectele cumplite ale luptei de clasă. Va fi scos din universitate, va fi urmărit şi închis, iar idealurile sale de libertate vor fi multă vreme curmate, zăgăzuite, supravegheate. Va urma etapa domiciliului obligatoriu de la Lăteşti, etapa recluziunii şi a resemnării, etapa refacerii forţelor pentru revenirea în arenă. În cele din urmă, generaţia amânată va deveni o generaţie salvată.

 

Mircea Popa

Nicolae Balotă sau „generaţia salvată“

» anul XXIV, 2013, nr. 3 (274)