Teferi totuşi, după mici turbulenţe atmosferice

Ion Pop

          Ca invitat la parizianul Salon du Livre, pe lista Ministerului român al Culturii, plecasem spre Franţa cu un oarecare sentiment de nelinişte. Refuzul, în ultima clipă, al câtorva scriitori şi oameni de cultură pe care-i preţuiesc de mult mi-a provocat un „malaise“, cum ar zice francezii, o stare de spirit negativă, o tulburare neaşteptată. Bănuiam şi că gestul nu va trece neînregistrat în presa de pe Sena, în momentul cvasisimbolic în care România era invitat de onoare al Salonului, eveniment poate unic, care trebuia să aibă loc printr-o alianţă pozitivă de forţe literare, mai ales că „imaginea României“ rămâne încă grav deteriorată din tot soiul de pricini. N-a fost să fie, politica şi-a vârât şi aici codiţa diabolică.
          Recapitulând foarte sumar, trecerea în forţă a I.C.R.-ului de sub „înaltul patronaj“, de fapt simbolic, al unui preşedinte contestat pe drept cuvânt de foarte multă lume, sub tutelă parlamentară, a sunat ca o evidentă răzbunare de partid, pretextul depolitizării instituţiei a căzut în derizoriu imediat ce a fost instalată noua conducere foarte… politizată, iar răul obicei local de  a dărâma, măcar în parte, ce au făcut bine predecesorii, sub pretext de înnoire, exprimat într-un limbaj plin de stângăcii, ca să le zic aşa, „solemnoase“, au putut îndreptăţi unele reacţii severe, care, ca orice atitudine tranşantă şi nenuanţate, au trecut, la fel de brutal neatent, cu o altă marcă de buldozer peste intenţii programatice care nu meritau, toate, un asemenea tratament. Nu-i vorbă că, la „concedierea“ lui Augustin Buzura din fruntea Fundaţiei Culturale Române, se procedase cu aceeaşi duritate şi lipsă de consideraţie pentru o activitate cu merite incontestabile, iar succesorii lui H. R. Patapievici au scos în faţă, la rândul lor, doar defectele manageriale ale predecesorilor, nerecunoscând, cum ar fi fost firesc, excelenţa prestaţiei sale pe mai multe planuri ale difuzării culturii noastre în afara ţării şi refuzând orice dialog constructiv. Una peste alta, s-au produs, din cauze extraculturale, turbulenţe nocive, agravate de goana după senzaţionalul negativ a presei româneşti, care era parcă nerăbdătoare să înregistreze încă un eşec de răsunet al României, de data asta în spaţiul emblematic al parizianului Salon du Livre.
          Din fericire, neagra jubilaţie s-a cam stins aproape de punctul de plecare, în ciuda prestigiului contestatarilor, căci la Porte de Versailles, exportul de certuri dâmboviţene a părut straniu şi cam absurd, absenţele anunţate intempestiv fiind interpretate mai degrabă ca pierderi pentru cei care au confundat literatura şi cultura română cu o singură instituţie repudiată. Nu o administraţie articulată în stare de asediu, sub impuls politic nervos-ideologic, se ilustra, în  fond,  prin acest Salon, ci o producţie spirituală de aşezat sub alte constelaţii decât cea a efemerelor conjuncţii şi conjuncturi partizane. Când Ana Blandiana, de pildă, îşi motiva participarea răspunzând că îşi reprezintă propriile cărţi, şi nu un I.C.R. de o culoare sau alta, sau când ambasadorul Franţei la noi observa sentenţios că perdanţi sunt întotdeauna absenţii, cei doi aveau evident dreptate, cum n-au greşit nici vocile care, înfruntând posibila acuzaţie de emfază, au spus că un asemenea eveniment nu se cădea să fie umbrit în niciun fel, contând în primul rând „interesul naţional“, al unei demne reprezentări.
         Cum reiese deja şi din relatările unor reporteri respectaţi de la R.F.I., precum scriitorul de marcă Matei Vişniec ori excelentul comentator Vasile Damian, trăitori în capitala Franţei şi modelaţi la o altă şcoală a jurnalismului contemporan, prezenţa românească la Salon a fost remarcabilă şi remarcată. Mai întâi, în întâmpinarea evenimentului, prin cele câteva „dosare“ din reviste precum Magazine littéraire, Lire, Le Point şi altele, vitrine de librării cu cărţi româneşti, apoi prin calitatea „meselor rotunde“, a dialogurilor din cadrul celor câteva zeci de „evenimente“ din jurul standului românesc, la care scriitorii şi oamenii noştri de cultură s-au exprimat fără complexe, la un nivel de reflecţie care a produs, cum am putut constata şi singur, o foarte bună impresie. Nu pot înşira aici toate numele celor participanţi la asemenea dialoguri – nici n-am putut fi prezent la toate –,  dar ele au reprezentat toate vârstele scrisului. Notez, la întâmplare, doar câteva: Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Adameşteanu, Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Eugen Simion, Norman Manea, George Banu,  Dumitru Ţepeneag, Marta Petreu, Mircea Martin, Florina Ilis, Constantin Abăluţă, Mircea Dinescu, Stelian Tănase, Doina Ioanid, Paul Cernat, Petre Răileanu, Solomon Marcus, Matei Vişniec, Radu Aldulescu, Basarab Nicolescu, Bujor Nedelcovici, Mirella Patureau, Bogdan Suceavă,  Petru Cimpoeşu, Virgil Tănase, Varujan Vosganian, Bogdan Ghiu, Eugen Uricaru, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, Dinu Flămând,  Ioana Crăciunescu, Magda Cârneci, Horia Bădescu, Daniela Zeca-Buzura, Sebastian Reichmann, Lucian Boia, Dan Berindei,  Al. Călinescu, Andrei Oişteanu, Matei Cazacu, Miron Kiropol, Răzvan Rădulescu, Teodor Dună, Svetlana Cârstean, Marius Daniel Popescu, Horia Gârbea, Nicolae Tzone, Savatie Baştovoi, Marius Sala, Adrian Cioroianu... Printre francezii angajaţi în dezbateri se aflau Thierry de Montbrial, Catherine Durandin, Serge Fauchereau, Pascal Bruckner, Michel Carassou, Eric Friedmann, Jean Mattern, Jean-Pierre Siméon... N-au lipsit nici traducători ca Marily Le Nir, Laure Hinckel, Florica şi Jean-Louis Courriol, Odile Serre, Domnica Ilea, Philippe Loubière...
          Dar poate lucrul cel mai important a fost numărul mare de cărţi româneşti traduse (dovadă că  „vechiul“ I.C.R. îşi făcuse totuşi bine treaba!),  volume care au fost şi mult cumpărate (am văzut nu o dată pe librarii de la FNAC, care aprovizionau standul, obligaţi să pună noi teancuri de cărţi pe mesele cu scrieri etalate), alături de cele în limba română aduse din ţară. Afluenţa publicului, numeros şi vizibil interesat, a fost, ca să zic aşa, stenică pentru ochiul românului mereu îngrijorat şi complexat de lipsa „ecoului“. E de regretat că că din cauza unor reduceri de buget de ultim moment unele titluri n-au putut apărea la timp, după cum  atmosfera de nesiguranţă mai generală, cu concurenţa şi interferenţa unor liste de „evenimente“ şi invitaţi pe fondul mişcărilor de personal ale I.C.R. şi al precarităţii... stilistice a unor „comunicate“ de presă încrucişate în preajma deschiderii Salonului, au provocat nedorite perturbări.
          Putem respira totuşi uşuraţi că, deşi a traversat neaşteptate „zone de turbulenţe“, ca avioanele, însemnatul eveniment franco-român a scăpat teafăr până la urmă. ªi mai bine ar fi fost dacă zisele surprize meteo-literare ar fi fost evitate, dacă zeii de un sezon politic nu s-ar fi crezut, cu exces de imaginaţie, giganţi chemaţi să facă o ordine definitivă în univers. Nu ştiu dacă ambele tabere vor învăţa efectiv ceva din aceste confruntări sterile până la urmă, dar cu „pagube colaterale“ (a se citi: cultura română şi ecoul ei în lume) care puteau fi evitate, infirmând măcar o dată prea multele neaşezări pe care şi le îngăduie încă partea noastră de lume şi de spirit.

 

Ion Pop

Teferi totuşi, după mici turbulenţe atmosferice

» anul XXIV, 2013, nr. 3 (274)