N. Steinhardt către I. Negoiţescu: Trei scrisori inedite

          Se împlinesc, anul acesta, 20 de ani de la dispariţia, într-un 6 februarie, a lui I. Negoiţescu. O consolare, totuşi: gândul că rămân numai zece ani până la publicarea jurnalului său. Comemorăm, de asemenea, 70 de ani de la „Manifestul Cercului Literar“, de a cărui redactare s-a ocupat tot Negoiţescu. Socotim că e un bun prilej de a evoca una dintre lucrările acestuia de căpătâi, Poezia lui Eminescu, care, prin originala explorare a adâncimilor universului liric al marelui poet, văzut cu ochi europeni, se înscrie în seria celor mai importante exegeze eminesciene. Va fi o readucere în discuţie a acesteia prin publicarea unor epistole inedite adresate lui Negoiţescu de către bunul lui prieten şi tovarăş de închisoare N. Steinhardt. Primele, documente literare de valoare, au fost ocazionate de lectura la cald a euphorionistului op negoiţescian. Cea de-a treia scrisoare, nu mai puţin interesantă, ajută la conturarea relaţiilor dintre cei doi cărturari şi a unor viziuni personale esenţiale.
          Se cunoaşte istoria ieşită din comun a „Eminescului“ lui Negoiţescu. Reamintim că elaborarea lui datează din perioada „exilului interior“ clujean, când nu puteau vedea lumina tiparului decât producţii de genul celor măturate de critic cu ironie în fragmentul următor, extras dintr-o scrisoare adresată lui Radu Stanca la 13 mai 1954 (din Un roman epistolar): „Cu mari sacrificii fizice (lucrând la «cea mai înaltă tensiune!»), suferind, epuizându-mă după 3-4 ore de scris sau corectare, am terminat alaltăieri Eminescu II. L-a citit deocamdată doar Regman şi în urma bunelor lui sugestii va trebui să fac multe modificări şi adaosuri destul de serioase“. Mai menţionăm că studiul a fost considerat drept „corp delict“ în procesul din 1961 în urma căruia criticul a înfundat câţiva ani buni puşcăria, că, după amnistia din 1964 şi notabila „deşurubare“ culturală care i-a urmat, a putut fi publicat, întâi în periodice (partea I în Steaua, nr. 1 şi 2, şi a II-a în Viaţa românească, nr. 3 şi 4, toate din 1967), apoi în volum (în 1968). Ulterior au apărut mai multe ediţii, la diverse edituri (cea de-a IV-a, de la „Dacia“, din 1995, e însoţită de o pătrunzătoare prefaţă a lui Petru Poantă intitulată „Recuperarea vizionarismului european“). Cât despre ediţia a III-a, din 1980, aceasta conţine o mică prefaţă a autorului, ale cărui afirmaţii mai moderate şi mai puţin exclusiviste e posibil să fi fost influenţate şi de judecăţile amicului Steinhardt.
          Mai puţin cunoscută e transformarea Poeziei lui Eminescu într-un mic spectacol teatral. Într-o scrisoare inedită către părinţii săi, datată 31 ianuarie 1970, criticul scrie: „Ieri am fost invitat de Horia Lovinescu, directorul teatrului Nottara, care mi-a propus să facă un spectacol Eminescu-Negoiţescu, pe baza cărţii mele, cu muzica de Aurel Stroe (cel mai important compozitor din generaţia 35 de ani şi cel mai european din toţi compozitorii români). Premiera va avea loc peste vreo 2 luni, un actor va citi din comentariul meu, iar altul din versurile lui Eminescu. Spectacolul se va numi Eminescu plutonic şi va fi o senzaţie. E pentru întâia oară că o operă literară e reprezentată pe scenă!“ La 21 martie a aceluiaşi an, Negoiţescu precizează: „Azi am fost împreună cu Stroe la Teatrul Nottara.[...] Va fi muncă grea, căci regia o vom face eu cu Stroe, în tot cursul lunii aprilie, câteva ceasuri pe zi. Spectacolul va fi gata pe la 1 mai. [...] Premiera pentru public va avea loc doar la începutul lui septembrie, adică la începutul stagiunii viitoare – ca o senzaţie în repertoriul şi activitatea teatrului Nottara“. În fine, la 6 decembrie, familia Negoiţescu, care a urmărit totdeauna îndeaproape activitatea fiului, e înştiinţată printr-o laconică ilustrată din Piteşti: „De la premiera pe ţară a lui Eminescu plutonic“. (Un alt spectacol va avea loc, în aceeaşi lună, la Ploieşti, urmând să aibă loc o reprezentare şi la teatrul din Târgu-Mureş.) În prealabil, în septembrie, Biblioteca „Argeş“ (un supliment al revistei) publicase, sub titlul Eminescu plutonic, textul integral al „cantatei pentru două personaje“, cu menţiunea Magister Aurel Stroe sonum dedit. Ultima referire la acest spectacol e făcută într-o scrisoare trimisă de Negoiţescu la Cluj părinţilor, la 19 ianuarie 1971: „Urmează să cer audienţă, ca să rezolv problema spectacolului cu Eminescu plutonic la teatrul Nottara“. Sfârşitul recreaţiei în cultură sunase, inovantul spectacol fusese probabil oprit.
          Atât cele două părţi ale Poeziei lui Eminescu publicate în presa literară, cât şi primele două ediţii au fost intens dezbătute în media vremii, pe un ton în general laudativ, nelipsind, bineînţeles, atacurile sub centură. Nu e de mirare că, într-o anchetă privind primele zece cărţi ale deceniului scurs, iniţiată şi publicată de revista Argeş în ultimul număr pe 1970 (la care au răspuns 23 de personalităţi din lumea literară, între care 10 critici), cartea lui I. Negoiţescu figurează pe locul I la cărţile de critică (interesant, aici Cornel Regman se demarchează, susţinând primul volum de critică al lui Negoiţescu, Scriitori moderni). Am ezitat înainte de a-l menţiona aici pe I. D. Sîrbu, care, mai târziu, în iunie 1988, într-o scrisoare către Viorica Guy-Marica plină de humeur massacrante faţă de cerchişti, consideră studiul lui Negoiţescu „azi total depăşit“. Mai distanţate în timp de entuziasmul iniţial, exegezele dedicate Cercului Literar din ultimul deceniu şi jumătate – semnate de Petru Poantă, Ovid S. Crohmălniceanu, Klaus Heitmann sau Dan Damaschin – recunosc şi pun în valoare meritele originalei lecturi a lui Eminescu, care se bucură de o atenţie cu totul aparte în analiza fenomenului cerchist-euphorionist. De un cu totul alt tip de „atenţie“ e „miluită“ însă cartea lui Negoiţescu de mai tânăra Gabriela Gavril în lucrarea ei De la „Manifest“ la „Adio, Europa!“: Cercul literar de la Sibiu, Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, 2003, referenţi Nicolae Manolescu şi Liviu Leonte. Aici operaţia de demolare a studiului lui I. Negoiţescu – cu o respingere a personalităţii acestuia, reală sau imaginară – e atât de chiţibuşărească, criticile dirijate împotriva criticului şi exegeţilor lui atât de numeroase pe centimetru pătrat (fără, în fond, o pătrundere suficientă în opera propriu-zisă), încât autoarea îşi dilapidează masiv capitalul de credibilitate şi consideraţie.
          Revenind la părerile lui Nicolae Steinhardt din epistolele de mai jos, nu putem să nu remarcăm că ele sunt pline de certă erudiţie, profunde şi spirituale, caracteristice scrisului cărturarului. Ele pot fi relaţionate cu celelalte scrieri ale sale despre mult iubitul lui Eminescu (în blogul lui Răzvan Codrescu citim dintr-o mărturisire cu valoare testamentară a părintelui Steinhardt: „Am scris şi am publicat câteva texte despre Eminescu: în Viaţa românească, în Caiete critice, în volumele Escale în timp şi spaţiu şi Prin alţii despre sine, în cuvântul înainte la Eminescuabisul ontologic de Svetlana Paleologu“). Vom vedea, de asemenea, că oarecum spre deosebire de Steinhardt cel de la sfârşitul vieţii, care se întreabă dacă scriind el despre Eminescu „Nu va fi impertinenţă şi abatere de la modestia cea mai elementară?“, cerându-şi iertare pentru un asemenea „păcat de temeritate şi poftă de fală“ (din acelaşi blog), caracterizarea pe care scriitorul o face straturilor liricii eminesciene, la sfârşitul anilor ’60, în intimitatea epistolei, are forţa şi temeritatea unui scalpel. În ce-l priveşte pe I. Negoiţescu, observaţiile lui despre opera şi personalitatea lui Nicolae Steinhardt strânse în volumul Scriitori contemporani vor fi fiind şi ele, chiar dacă numai într-un mic grad, reflexul celor trei epistole.

Ştefăniţă Regman


[1]

27 Februarie 1967

          Dragul meu,
          Mai întâi, dă-mi voie să-ţi mulţumesc din toată inima:
          pentru gândul bun ce-ai avut de a-mi da să citesc articolul tău din revista Steaua;
          pentru a-mi fi prilejuit cetirea unui articol remarcabil, cu totul îndepărtat de stearpa monotonie ce se degajează din mai toate studiile despre Eminescu publicate în ultima vreme.
          Te mai rog, apoi, să-mi îngădui a adaoga câteva cuvinte care nădăjduesc că nu ţi se vor părea prea îndrăzneţe:
          Comentatorii psihanalizei susţin că în cunoaşterea inconştientului aceasta ne-a desvăluit straturi succesive – şi enumeră un Freudschicht, apoi un Jungschicht, în sfârşit un Adlerschicht.
          Nu ştiu dacă aşa şi este în realitate, dar că în opera lui Eminescu există straturi suprapuse cred că e adevărat şi mai cred că bun lucru ai făcut – cu multă cuviinţă, respectuos, dar hotărât – decantându-le cu îndemânare, simţitoare erudiţie şi mână ce nu tremură.
          Da, există un strat superficial pe care l-aş numi stratul Veronica Micle, unde proliferează „blondele copile“ şi care, deşi lipsit de „grotesc lexic“ are totuşi un iz nesuferit de grădină Union.
          Există, apoi, un strat aşa-zis filosofic, vag schopenhauerian, dar schopenhauerian în înţelesul pe care nenorocitul a ajuns să-l aibe în nuvela aceea de Brătescu[-] Voineşti (pe care dealtminteri îl îndrăgesc) în care tatăl se cutremură citind frazele care l-ar putea duce pe fiu la sinucidere sau în gura lui I. Ionescu cerând la Cameră invalidarea lui Titu Maiorescu pentru că e adeptul lui Schopenhauer – strat tare subţire şi constituit mai curând din lecturi pripite.
          Apar apoi straturile pe care le-aş numi maioresc[i]ene: ale filosofiei şi romantismului german – de bună calitate, de largă circulaţie, dar de valoare poetică plafonată.
          Şi se descoperă apoi – în toată splendoarea lor – straturile poeziei autentice şi mari, ale poeziei specifice fenomenului românesc, straturile pe care atât de convins le scoţi în vileag, cu care ne desfeţi şi ne îmbii, lăsându-ne buimaci ca şi vizitatorul ce ar pătrunde din arşiţa deşertului în răcoarea peşterei hoţilor unde strălucesc nestingherit nestematele.
          Acestui ultim strat, dens, adânc şi vast, i se poate spune plutonic, placentar, mitic, magic, oniric, selenar, hipnotic, incantator, cum vrei.
          Eu unul nu m-aş sfii să-i spun mioritic sau haric şi mai mult decât sub semnul lui Jakob Boehme, Swedenborg, Paracelsus sau Plotin, al Gnosei sau al astrologiei, l-aş aşeza sub semnul Isihiei, al lui Grigor[i]e Pallama sau al Paracletului lui Sergiu Bulgacov, al înduhovnicirii misticei ortodoxe, izvorând din taina energiilor necreate şi din lumina Taborului.
          „Somnie“ desigur că e, dacă prin somn înţelegem adumbrirea iluziei lumeşti, „punerea în paranteză“ a Mayiei, eficacizarea poveţei liturgice „toată grija cea pământească s-o lepădaţi“.
          „Mut-duios-uimit“ mă uit la stratul eminescian cel mai adânc, din care ne chemi să ne împărtăşim, ca la un imbold şi un prilej de comuniune şi mioritică şi harică, act „dulce, amar şi blând“ pe care, poate, şi lui i-a fost teamă să ni-l propuie şi pe care şi nouă, desigur, ne-a fost frică
să-l săvârşim.
          Meritul cel mare al articolului tău mi se pare a fi că, în sfârşit, ne atragi luarea aminte asupra potirului – cel izvorât din spiritualul şi mai presus de ceruri jertfelnic – unde poezia eminesciană e cea mai vie şi de care putem să ne apropiem „fără teamă“ şi cu dulce, fermecată evlavie.
          Cred, totuşi, că nu trebuie să ne grăbim cu ierarhizarea, cu exclusivismul. Ca la petrol, unde din fiecare fază a operaţiei de filtrare rezultă un produs valabil şi la fiecare nivel eminescian se iscă o rezonanţă. Nu e viu numai Eminescu mitic-magic, e şi cel – să nu te strici de râs! – al nivelului „Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...“ Sună curat şi stratul din „Doina“ unde frumuseţea clocoteşte ca din geysari [sic], violentă şi pătimaşă, prăvălire mioritică, tracică de stânci, în bubuit de tunet.
          Şi nu cred pentru nimic în lume că în trecerea de la androgin la veneră se poate vorbi numai de degradare; ci mai degrabă de întrupare.
          Poezia, dragul meu, e desigur o nostalgie, nostalgia paradisului, dar face parte şi ea din creaţie – din lumea creată şi întrupată, în care nu circulă fiinţe androgine, ci creaturile rânduite de Dumnezeu.
          De-ar fi să te strici încăodată de râs, îţi voi aduce aminte de cuvintele lui Novalis „Poesie ist die grosse Kunst der Konstruktion der transzendentalen Gesundheit. Der Poet ist also der transzendentale Arzt“. De unde rezultă că lumea decât caricatură şi fază degradată a androgeniei e mai curând material de transcendat.
          Să nu uităm lecţia teribilă a lui Thomas Mann în „Dr. Faustus“: creatorul poate depăşi coordonatele lumii, le poate estompa, electriza sau dezintegra; dar nu le poate „înlocui“ fără a cădea în demonism.
          Să nu facem cu dinadinsul demoni din luceferi. Pe porţiunea aceasta spaţială bogomilică unde ne-a fost dat să trăim ne-a ameninţat – afară de multe, istorice – un singur mare pericol peren: manicheismul.
          Nu, dragă Nego, nu, să nu ne fie până şi Eminescu prilej de sminteală manicheistă.

                                               Cu sinceră afecţiune,
                                                               al tău devotat şi recunoscător,
                                                                                           Nicu St[einhardt]

[Pe plic: Dlui Ion Negoiţescu / Bulevardul Ana Ipătescu 20 / Mezzanin / Bucureşti / Raionul 30 Decembrie // N. Steinhardt / [strada] Ion Ghica 3 / [Raionul] T.[udor] V.[ladimirescu]; data poştei: 3 mar. 67]


[2]

Bucureşti, 28 Mai 1967

Dragă Nego,

          Am cetit partea 2-a a studiului tău despre Eminescu, publicată în ultimul număr al Vieţii Româneşti.
          Dacă mi-am îngăduit să fac unele rezerve faţă de partea întâi (apărută în Steaua) – cunoscându-mă[,] nădăjduesc că nu le-ai luat în nume de rău şi nu le-ai privit decât, poate, cu ironie, nu cu supărare?, de data aceasta amuţesc, învins şi cucerit.
          Cetitorului izbuteşti să-i dai impresia extraordinară că versuri pe care le cunoaşte prea bine le descoperă ca la o primă lectură: într-atâta alegi cu iscusinţă şi prezinţi cu înţelegere.
          Din fiecare rând ţâşneşte irezistibila dovadă a dragostei imense pe care o porţi lui Eminescu. Cuvintele pe care le foloseşti au un accent de sinceritate covârşitoare, sunt toate de o incomparabilă frumuseţe.
          Articolul e atât de cald, de închegat, de fermecător, vibrează de atâta dragoste încât nici nu mai vreau să ştiu ce tinde a dovedi. E o biruinţă.
          Te felicit din toată inima, încântat şi plin de admiraţie.

                                           Al tău devotat,
                                                      Nicu St[einhardt]


[Pe plic: Dlui Ion Negoiţescu / Bulev.[ardul] Ana Ipătescu 20 / mezzanin / Bucureşti / Raionul 30 Decembrie; data poştei: 29 mai 67]


[3]

5 – III – 1971
Iubite Nego,

          Ia aminte, părerea că arta e diavolească poate fi o ispită a diavolului însuşi.
          Cred că adevărul e cu totul altul şi că l-a rostit [Alexei] von Jawlensky: „Arta e nostalgia lui Dumnezeu“.
          Doar prin rugăciune şi prin artă restabilim uneori legătura euforică cu divinul.
          Arta (când e artă, fireşte) este mai presus de orice des-vrăjire, exorcisare.
          Nu uita şi pe Kafka; şi el a scris că poezia e rugăciune.
          Şi pentru Proust (care ştia ce-i păcatul) arta era regăsirea absolutului.
          Iar în Dr. Faustus, sunt convins că dreptate are der Tonsätzer [Tonsetzer] întrucât scapă de sub stăpânirea demonului şi poate redeveni la fel de cuminte ca Serenus. În orice caz, nu te lăsa ispitit să crezi că dreptate are un Serenus tâmp. Dumnezeu nu iubeşte prostia, iubeşte inteligenţa când e curată – şi poate fi! Inteligenţa nu e necesarmente rea (Retz).
          Nu-ţi pierde încrederea. Arta nu e blestemată, ci e şi ea – mai ales ea – a lui Dumnezeu. Doar să nu se închine diavolului.
Acestea le scriu în dubla mea calitate de prieten şi de om care l-a cunoscut îndeaproape pe diavol.
   

                                        Al tău devotat,
                                                Nicu St[einhardt]

[Pe plic: Domnului / Ion Negoiţescu / Calea Victoriei 2 / et. II, ap. 66 / Bucureşti; data poştei: 7.3.71]

 

Ştefăniţă Regman

N. Steinhardt către I. Negoiţescu: Trei scrisori inedite

» anul XXIV, 2013, nr. 2 (273)