Thanatologia inversată

Constantina Raveca Buleu

          Cuceritoare translare lirică a spiritului senin, înţelept, generos şi ludic al lui Marcel Mureşeanu, volumul de poeme Cu voia corbului, apărut în 2012 la Editura Eikon din Cluj-Napoca, îşi dezvoltă secvenţele în scenariul atipic şi deseori ironic al unei versatile conspiraţii cu viaţa, într-un joc tensional cu o moarte amânată, ficţionalizată sau expulzată în perimetrul alterităţii, adică într-o thanalogie lirică inversată.
          Clipa, tovarăşa primului act conspirativ, pare împrumutată dintr-o ascendenţă goetheană, prelungită într-o complicitate modernă, unde tragicul se relativizează sub impactul ludicului şi al afirmării vieţii într-un poem intitulat paradoxal Capătul: „Nu te duce, clipă, în eternitate, sunt atâtea acolo!/ [...] Aşază-te pe palma mea/ şi o voi închide şi nu se va bănui unde eşti!/ Vor uita de tine./ Cine să numere fărâmele timpului?!/ Surâde clipa. Rece e făptura ei pe mâna mea./ O, tremură ea, nu mai am unde mă duce,/ Locul meu e aici.../ Sunt ultima!“
          Sub zodia pesimistă a unui corb mai puţin indulgent, accelerata trecere pare subiect de film suprarealist în Ai şi sosit, amalgam de tonalităţi legendare şi imagini contrapunctice desenate alternativ într-un clasic imaginar thanatic şi o deziluzionantă perspectivă cotidiană a agenţilor morţii. În avanscena acesteia, perspectiva veşniciei din Se schimbă garda presupune mai întâi acceptarea îmbătrânirii trupului, amortizată autoironic de stăruinţa în valorizarea pozitivă a unei inexorabile negativităţi. În această logică, consolării din prima parte a poeziei – „Cu câtă bucurie mă uit/ la trupul meu îmbătrânit! [...] Aşa-i că-i mai bine decât oricând?“ – îi răspunde simetric liniştitoarea autopersuadare din virtuala regie a veşniciei: „O uşă mică, împănată cu margarete/ se va deschide pentru sufletul tău.../ Interzis trupurilor! va scrie pe ea./ Sigur că te vei mânia, dar îţi va trece,/ bine că nu-s veşnic! vei cârti./ [...] Dacă vei apuca să închizi ochii/ înainte de-a vedea chipul morţii,/ vei duce cu tine imaginea unei lumi/ înfloritoare!/ Apoi mai vedem noi!“.
          Pentru Marcel Mureşeanu, viziunea thanatică funcţionează întotdeauna ca revelator pentru afirmarea vieţii, pentru mărturisirea aderenţei la plinătatea existenţială, la bucuria viului. Tocmai exigenţele concentrate în formula unui dionisiac temperat, accentuat ludic şi rafinat stilistic, imprimă un regim edulcorat tragicului şi generează o senzaţie de seninătate sofisticat construită în miniaturi lirico-teatrale, infuzate de un umor subtil. Toate acestea se regăsesc în Serile în cătunul Iaroslav, unde jocul cu moartea se articulează în termenii unei povestiri cu iz arhaic: „Moartea îşi stinge cărbunii/ în sângele meu!/ Să-ţi caut de deochi?/ mă-ncearcă ea./ Fugi, moarte, că n-am nimic,/ cată-ţi de drum [...] O poftă nebună de viaţă/ mă cuprinde!/ Pe după umeri. Până suspin!“ Pentru poet, pofta de viaţă nu se transcrie în valori absolute sau livreşti, ci se consumă, aşa cum redă concentrat Întotdeauna trei, într-un ţinut „unde oamenii/ pur şi simplu trăiesc“.
          Ecuaţia viaţă – moarte se manifestă apoi într-un amalgam corent şi ironic de ficţiune postmodernă, mitologii fragmentare şi apocalipsă reziduală în poeme precum La Santorin într-o vară sau O luptă inegală. Sacrificiul christic intră la rândul său în scenariile halucinante ale sfârşitului şi suportă rescrierile condiţionate de sensibilitatea şi imaginaţia poetului în Înainte şi mult după aceea. În acelaşi registru se înscrie şi eşuata tentativă de a ocoli judecata finală prin uciderea timpului-frate din Mierla neagră, în care imaginarul creştin şi instinctul ludic lasă în final locul unei premoniţii pesimiste. Aceeaşi instanţă geamănă a omului, timpul, evoluează în Târcoale sub imperiul voinţei de moarte, accelerând degradarea şi evocând liminal ritualul funerar al Mântuitorului. Mai aproape de perimetrul istoric autohton, Triumviratul dezbate trecerea şi condiţia trupului în lumea de dincolo în replicile decomplexate ale dialogului imaginar dintre eul liric şi Horia, Cloşca şi Crişan: „Dar cu voi ce-i, aşa dimineaţă? întreb la rându-mi./ N-avem somn, stăm aici, lângă o rădăcină de rai/ ca o carie, şi aşteptăm să ne vedem trupurile!“ Trupuri care, aşa cum ni se dezvăluie explicit în Toate se sfarmă, sunt reduse după moarte la condiţia de schelete ce nu mai conservă nimic din măreţia omului viu.
          Ritmicitatea proprie trecerii este transferată în limbajul încifrat şi personalizat al stropului de ploaie din Alintaria, complementul unei iubiri unice dintr-un tărâm paradiziac. Complementaritatea funcţionează şi în raportul fiinţei cu muzicalitatea generatoare de fericire a clopoţelului din Jale mare, în ciuda potenţialelor fracturi cauzate de moarte, sugerând că succesiunea vieţii echivalează cu perpetuarea relaţiei simbiotice creatoare. Tot despre o simbioză povesteşte Corbul şi norul, între simbolul thanatic evocat contrapunctic în titlul volumului (şi al poemului omonin) şi întruparea efemerităţii călătoare, finalizată într-o destrucţie geamănă, virtual echivalentă cu moartea morţii: „Aşa merg ei mână-n mână pe cer,/ până se-ascund unu-n altul şi pier!“
          Arta metamorfozei teatral-ludice este exersată cu o imaginaţie exuberantă în Într-un spital de provincie, unde moartea joacă rolul unei instanţe excedate de cantitatea de cazuri, dar şi în Acuarelă, fabuloasă miniatură postapocaliptică, urmată de o altfel de Geneză, cu un Dumnezeu şi un Drac provocaţi creator şi distructiv de secretele culturii: „Când văzu că lumea s-a sfârşit,/ lui Dumnezeu îi păru rău, dar nu plînse [...] Se duse în podul raiului/ unde ţine cărţi, tablouri şi muzică, şi felurite sculpturi,/ le întoarse pe o parte şi pe alta,/ le ascultă, le citi, le pipăi/ cu degetele Sale aspre de muncă/ şi Îi plăcură./ Apoi, fără să ştie nimeni,/ făcu o altă lume după acestea,/ dar fiindcă nimeni nu-l putea vedea/ mai aruncă vreo câteva în focul iadului./ Prinţe, îi zise El ameninţător Dracului, să nu te pună necazul tău/ să le scoţi din spuză,/ că unde-ţi stă coada/ îţi vor sta coarnele!“ Actul consecutiv al Genezei se scrie în Tustrei, unde o asumată condiţie de Adam a eului liric permite istorisirea unei altfel de nunţi originare şi a unei altfel de interdicţii („ne-a spus că putem mânca din toţi pomii,/ dar din niciunul pe săturate,/ că ne facem urâţi.“), sancţionată de un El fără nume, nu din raţiuni religioase, ci dintr-o neglijenţă.
          „Am o carte despre viaţă şi moarte în mână./ Zic: acesta sunt eu, un bătrân profesor de liceu/ şi peste puţin aş putea muri,/ aşa cum întâmplarea asta neplăcută/ se poate petrece şi după zece ani [...] şi-mi dau seama/ că pot muri din clipă în clipă,/ dar nu pot crede“ – mărturiseşte poetul în Viteazul în piele de oaie, creionându-şi ludic un autoportret concentrat, o istorie personală despre viaţă şi cultură, scrisă din perspectiva proximităţii ultimul act. Însă în materia densă a acestei istorii se înscriu poeme şi reflecţii metapoetice inserate cu instinctul ludic rafinat care-i este atât de caracteristic lui Marcel Mureşeanu (Spre Picardia), dialoguri jucăuşe cu virtualii săi cititori (Fluide ciudate), o impresionantă cultură diseminată subtil în autoportretele şi povestirile lirice ale volumului şi un umor întotdeauna surprinzător, creat cu un instrumentar minimalist, dar manipulat cu măiestrie pentru un efect maxim, o mostră în acest sens fiind Pe o stâncă neagră, unde, după un început vijelios („Întotdeauna ies la atac prin spatele duşmanilor“) şi o istorie eroică descendentă, apare, suspendat, finalul: „... Dar, de cele mai multe ori,/ NU IES!“ O întreagă serie de NU-uri încapsulează un amuzant autoportret existenţial în Stâlpişori: „Nu mai citesc/ nu mai scriu/ nu mai beau/ nu mai trăiesc/ nu mai mor/ şi totuşi câte am/ de făcut“. Între toate câte le mai are de făcut, scrisul reapare constant printre preocupările autorului, fie într-o neştiută scriere despre Dumnezeu, marcată de infinitatea hermeneutică şi de purificare ritualică (Despre mine), fie într-un exerciţiu compensatoriu pentru o lume incongruentă (Volatilă făptură, visul), sau în stăruinţa poetului de a fi poet chiar şi cu preţul unei eternităţi de „munci infernale“, orchestrată cu ironie în Împreună până la capăt, dar mai cu seamă în istoria vieţii ca istorie a cărţilor din O casă mare: „În una din cărţile mele/ mă dezbrac,/ în alta iau masa de prânz,/ în a treia dorm/ până dimineaţa târziu,/ în a patra urc muntele,/ în a cincea sunt roată de foc!/ Încă n-am scris-o/ pe aceea unde voi muri...“

 

Constantina Raveca Buleu

Thanatologia inversată (Marcel Mureşeanu, Cu voia corbului. Cluj: Editura Eikon, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 2 (273)