Mady sau „înscenările“ destinului

Iulian Boldea

          Nu impulsul ironic ori accentele parodice, infuziile de livresc par să fie dominante în poezia Marianei Marin, ci, mai curând, tonul patetic, sentimental, prin care se conturează stări de spirit vagi, nelinişti şi melancolii, întrebări grave asupra existenţei şi incertitudini asupra viitorului, precum în următorul poem care are toate caracteristicile unui autoportret liric, o scrutare atentă, sentimentală, dar nicidecum complezentă, în oglinda propriului text: „Era o fată de treabă./ Dimineaţa lenevea în pielea ei albă/ din slăbiciune pentru ce o aştepta peste zi/ şi foarte mulţi au auzit-o vorbind o limbă nepământeană./ Cât despre ziua, oh, despre ziua/ în care ea a cunoscut apele reci/ şi a început să cânte,/ numai acest plâns negru mai poate vorbi:/ «Am obosit de atâta iubire pentru cuvintele frumoase./ Învăţ un alfabet nou/ în care fiecare literă îmi poate inventa sângele./ Ucenicia de câine – spun uneori prietenii/ şi vorbele lor au mai mulţi ochi/ şi mai multe guri decât marea cea pescoasă./ Învăţ un alfabet nou». Din pudoare, auziţi, din pudoare/ îşi făcuse din moarte/ o memorie unică“.
          E drept că poezia Marianei Marin îşi extrage ritmul interior şi din reflexele realului debordant, iar între experienţa biografică şi text se stabilesc numeroase corespondenţe şi afinităţi, fapt care contribuie şi la expunerea viziunii lirice în versuri clare, aparent simple, lipsite parcă de un substrat simbolic edificator. Culorile şi formele lumii, mecanica existenţei diurne, ca şi revelatoriile mişcări ale afectelor sunt reproduse în imagini nete, ce se impun prin claritate şi, în acelaşi timp, prin timbrul neutru, neimplicat al vocii poetice, ca în poemul Dăscăliţa, din al cărei text răzbat numeroase ecouri (auto)biografice: „Într-o dimineaţă,/ Să te trezeşti în braţe cu o realitate doldora,/ – ca producţia de oţel pe cap de locuitor!/ Să o mângâi uşor pe creştet./ Să-i spui vorbe de dragoste./ Să-i rupi (din iubire) un deget./ Ehei, cum încep personajele să existe!/ În vagonul nr. 11/ viaţa ta se lipeşte strâns pe geamurile murdare/ – şi îşi cheamă în ajutor rudele şi prietenii,/ pisica şi câinele, zăpada de anul trecut şi mătăniile.../ O realitate doldora care începe şi se sfârşeşte într-o gară de câmpie,// unde oameni urâţi, negricioşi te privesc cu ciudă,/ pentru că ai studii/ şi că eşti trăsnită şi şuie.../ Aşa, tăvălită în trenciul tău alb,/ pari un spion industrial,/ căruia i-au scos cu forcepsul melancolia (şi frica lui de Mămica!)/ Nu, de ce să verşi! Uite, pe iubitul acesta nou,/ îl vei părăsi la fel de sărac şi cu părul alb./ Nu, de ce să muşti!/ Pisica şi câinele? Zăpada de anul trecut şi mătăniile?/ Şobolanii decenţi ai oraşelor? Vorbe./ Povesteşte-le mai departe copiilor Cei trei muşchetari/ şi mai ales nu uita să le spui că nici unul nu scapă,/ Ei doar se prefac“.
          Mariana Marin se dovedeşte a fi, în multe dintre poemele ei, o conştiinţă lucidă, ce percepe lumea fără să se autoiluzioneze, cu un ochi proaspăt, cu o optică disponibilă, adesea prin retortele melancoliei şi ale unei gravităţi constitutive, ce nu exclude, câtuşi de puţin, insertul autoironic, scrutarea atentă a propriului sine, precum în poemul Ieşirea la mare, în care dincolo de suprafeţele aparente şi dezordonate ale lumii poeta întrezăreşte o ordine secretă, o metarealitate cu contururi vagi, cu irizări ale utopiei. De altfel, poemul are inflexiuni de rugă, marcată de o tonalitate vag liturgică, aproape solemnă, rostită cu timbru grav: „Ce se poate face/ cu un singur ochi,/ lipit de un singur geam?/ Cum se poate numi o realitate plângăcioasă,/ care îţi dă în cărţi la drum de seară?/ Dar noi ne-am iubit./ Am iubit şi lumea din jurul nostru/ şi pe noi înşine ne-am iubit./ Există martori:/ viaţa deschisă brusc la picioarele noastre/ ca începutul războiului de o sută de ani/ şi copilul nebun, alergând prin zăpadă înainte de-a se naşte:/ utopiile scrise zilnic,/ în bucătărie, pe stradă şi în pat/ (haha, sub aşternuturi decad imperiile, spuneam);/ carnea frumoasă şi tânără,/ şi timpul fără de timp/ şi fără de suflet;/ ochiul de câine/ prin care ne-am privit înaintea dezastrului.../ S-au dus toţi, s-au dus toate/ şi punerea exactă a degetului pe rană/ nu va mai salva nici o corabie./ Hei, lume frumoasă!/ Şi totuşi,/ Ce se poate face/ cu un singur ochi,/ lipit de un singur geam?// Ci dă-ne nouă mai bine/ moartea noastră întreagă/ şi nu ne mai alunga de la lumina inimii tale...“
          Situată între propria identitate biografică şi identitatea ficţională, poezia Marianei Marin se identifică cel mai bine cu o acută nevoie de autenticitate a fiinţei, dar şi cu un sentiment, difuz, de vinovăţie. Poezia Destin pune în lumină, în enunţurile sale contrase, lipsite de anvergură scripturală, dar atât de sugestive, o pasiune a esenţialităţii, a dicţiunii liminare, cu atât mai expresive cu cât se remarcă prin relevanţa notaţiei concise, cu contururi restrânse la maximum. Destinul pe care îl întrezăreşte poeta în versurile sale este rezultatul unei tensiuni între fiinţa umană şi limitele impuse sau autoimpuse. Arhitectura destinului omenesc, cu accidentele şi relieful său sinuos, e contrasă în această poezie cu aer vag epic şi cu o extrem de acută percepţie a realului cotidian. Mariana Marin priveşte realitatea cu extremă veridicitate, în regimul unui sentimentalism recules, mai mereu temperat de inserţiile lucidităţii, care au rolul de a ajusta patetismul, de a-l aduce la scara unui document afectiv şi, nu în ultimul rând, uman. Temperament mai degrabă retractil decât expansiv, Mariana Marin supune textul poetic la două operaţiuni consecutive: mai întâi una de reunire a unor elemente ale realului, mai mult sau mai puţin disparate, şi, mai apoi, o operaţiune de revelare a unor sensuri subtextuale, ce se pot degaja din structurile şi formele cotidianului.
          Radiografia sentimentului iubirii, din poezia Destin, e realizată prin prisma contrastului dintre graţia stării privilegiate a dragostei şi coşmarul existenţei de fiecare zi, cu doza sa de atroce, cu supliciul spaimei şi teroarea indicibilă a cărnii: „Se iubeau/ dar nu pentru că se vedeau rar/ – aşa cum s-a consemnat mai tîrziu./ Se iubeau pentru că aveau aceeaşi frică/ şi aceeaşi cruzime./ Făceau lungi plimbări prin cartierele vechi/ şi îşi înscenau unul altuia viitorul /praf şi pulbere, praf...“ Dramatismul poemului, conţinut în aceste enunţuri lapidare, de o expresivitate rece, netrucată, de un dinamism scuturat de orice detaliu inutil, reiese şi din neimplicarea eului liric, ce are, de această dată, postura şi statura unui spectator la un spectacol existenţial derizoriu în aparenţă, dar plin de consecinţe şi sensuri profunde, în realitate. Regizând propriul text cu ingeniozitate a dezimplicării şi, în acelaşi timp, cu un patos reflexiv ce exclude orice umbră de idealizare, de mitizare a „obiectelor“ cotidianului, Mariana Marin figurează destinul sub specia unei „înscenări“, aşadar a unui spectacol derizoriu în care protagoniştii sunt figuri, jumătate umane, jumătate textuale, lipsite de orice aură metafizică, de orice dimensiune utopică, fiinţe ce îşi consumă existenţa în universul lor contingent, într-o lume a damnării şi a absenţei semnelor tutelare ale transcendenţei. Ultima secvenţă  a poeziei („praf şi pulbere, praf...“) proiectează destinul iluzoriu al fiinţei umane într-un univers apocaliptic, degradat şi dezafectat, din care orice iluzie, orice demers compensatoriu ori utopic este absent.
          Între refugiul în textualism şi asumarea directă a unei realităţi descentrate, poeta a ştiut mereu să găsească un punct de echilibru, un tonus temperat, prin care dinamica viziunii să nu cadă nici în capcanele descriptivismului lipsit de anvergură simbolică, nici în tentaţia facilă a vizionarismului abstract.                   

 

Iulian Boldea

Mady sau „înscenările“ destinului

» anul XXIV, 2013, nr. 2 (273)