Nicu Caranica: O explicaţie epistolară la Povestea foamei

Mircea Popa

          În anii ’90, imediat după evenimentele din decembrie 1989, îmi propusesem să fac o radiografie a exilului românesc, cu intenţia clară de a integra scrisul acestuia în marea albie a literaturii naţionale, deoarece până atunci scriitorii exilaţi fuseseră socotiţi, în marea lor majoritate, nişte duşmani, trădători şi transfugi, fiind repudiaţi şi puşi la zid cu o ferocitate inexplicabilă, dar de neînţeles pentru politrucii culturii româneşti, care voiau să-şi facă mari merite în faţa lui Ceauşescu pentru intransigenţa lor (pe care astăzi n-o recunosc şi se laudă, prin memoriile lor mincinoase, cât de mult bine au făcut ei poporului român!). Printre cei despre care am scris atunci s-a numărat, fireşte, şi N. Caranica, fratele Etei Boeriu de la Cluj, care fusese interzis vreme mai bine de patru decenii, cu atât mai mult cu cât un Caranica se numărase printre nicadorii cei mai bine văzuţi de legionari. Textul a apărut în revista Poesis de la Satu Mare şi apoi, prin bunăvoinţa lui  George Vulturescu, a ajuns şi la Paris, în mâna poetului N. Caranica. Ulterior, textul a intrat în sumarul cărţii mele Reîntoarcerea la Ithaca, apărută în 1998 la Editura Globus din Bucureşti. Ca urmare a intrării poetului în posesia textului, am primit o scrisoare din partea acestuia, scrisoare în care îşi exprimă bucuria pentru apariţia textului, dar considera că pentru volumul Povestea foamei ar fi fost nevoie de câteva lămuriri în plus, pe care era dispus să mi le comunice.
          Publicăm scrisoarea lui din 3 iulie 1996, însoţită de cele trei mici poeme în proză pe care mi le-a comunicat gata dactilografiate, spre a întregi imaginea poemului în sine, deoarece respectivele texte nu intraseră de la început în textura ediţiei franceze. Interpretarea pe care autorul o dă Poemului foamei este plină de interes şi reprezintă în sine un adevărat text de autoexegeză literară. Reproducem mai jos conţinutul scrisorii lui N. Caranica, textul original fiind donat de subsemnatul la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga“ din Cluj-Napoca, unde poate fi regăsit în fondul Mircea Popa, în dosarul 6887/III.

Mircea Popa


Paris, 3.VII. ’96

Stimate Domnule Mircea Popa

          Abia acum mă învrednicesc să vă scriu, tocmai în ajunul plecării în vacanţă. O călătorie la Roma şi alte bătăi de cap m-au împiedecat să o fac de îndată ce cumnatul meu, doctorul Boeriu, mi-a trimis adresa Dv. Domnul Vulturescu de la „Poesis“ mi-a trimis în fotocopie studiul cu care mi-aţi cinstit persoana şi poezia şi vreau aici, mai întâi de toate, să vă mulţumesc pentru frumoasa şi mai ales uimitor de documentata Dv. lucrare. Ştiam foarte bine că la 16 ani am publicat în „Propilee literare“ pentru prima oară o poezie, dar am rămas cu gura căscată când am văzut că Dv. dădeaţi anul şi numărul revistei şi reproduceţi poezia (naiv coşbuciană) în întregime! Această rigoare a informaţiei vă caracterizează, de altfel, întregul studiu. Nu vreau, cu această subliniere documentară, să trec cu vederea pătrunderea poeziei mele, de care aţi dat dovadă aproape peste tot. Bineînţeles că sunt multe locuri unde – dat fiind climatul literar (şi neliterar) depărtat de cel românesc – pătrunderea Dv. n-a putut să joace. Iată de ce, cu aceste rânduri, vă cer îngăduinţa să mă explic mai bine asupra unor puncte din studiul Dv.
          Mai întâi Povestea foamei. E vorba de povestea foamei spirituale, ascunsă sub forma bufoneriei şi a caricaturii. Din pudoare sau din bucurie şi răsfăţ de a descoperi că numai Euharistia („Mâncaţi-mă pe mine!“), practicată şi mai ales trăită, satură foamea spirituală?! Nu ştiu prea bine, poate din amândouă. În orice caz, cetitorul e prevenit încă din Întâmpinare că beţia dărâmătoare a lui Pan Cocon e cea împotriva unei culturi cu rădăcinile în transcendent retezate, o cultură devenită „ciulama de consumaţie“. În partea întâi, criza se declară de la început: „Doamne, mi-e foame!“ şi apoi începe ospăţul din întreaga cultură, consumând-o şi rămânând cu foamea intactă, până la falimentul care duce – în libertatea naraţiunii – la contactul cu Dumnezeu. Pan Cocon ştie vag că numai în grădina lui e pomul, dar Dumnezeu îi răspunde că ceea ce îl va sătura nu se dă pe gratis („De ţi-aş da pe nimic, te-aş lua“), ci trebuie „prădat“ (le combat spirituel). Răspunsul lui Pan Cocon rezumă tot Ospăţul: „Dar ţările umblu-le, cărţile ştiu-le/ Şi sucul ia-l de unde nu-i/ Caută, fiule!“ îi răspunde Dumnezeu, blând dar neclintit.
          Şi urmează firesc partea a doua, Căutarea, care e tot o caricatură a căutării umane. Urmează întâi căutarea ştiinţific-tehnologică, culminând cu caricaturizarea cuceririi spaţiului. Apoi căutarea ezoterică, tot aşa de caricaturală şi zadarnică. Falimentul acesteia duce la căutarea fals mistică, pentru că degradată în edenism spiritual („Noi ne credeam curaţi ca neaua/ Când cu-ale duhului curveam/ Trândavi şi blânzi ca viţeii sugeam/ Din Dumnezeu cu nerghileaua“), păcat mortal (cf. Sf. Ioan al Crucii), care duce la agonie. Aici caricatura încetează, poemul se descoperă, agonia spirituală ne face să ne pierdem identitatea („Toţi faţa ne-am pierdut“) şi ca orice atingere a străfundului mizeriei umane, ea prilejueşte şi mântuirea prin revelaţia cuvântului şi prin el a Hristosului, singurul care ne redă identitatea umană, invocat cu urlet („din adânc te strigăm, Hristos, faţa noastră!“). Urmează în sfârşit revelaţia Euharistiei (Omul theofag antipodul antropofagului) şi de aci totul se transfigurează. Ţara cu „grâu secat“ devine aur legănător de grâne, soarele ia chip de pelican (figuraţia Hristosului încă din vechime), toată firea, tot făcutul se botează etc.
          Iată, iubite Domnule Mircea Popa, ce am vrut să spun în Povestea foamei. Ah, să nu uit un detaliu. În Întâmpinare spun că unele personagii sunt înfăţişate dinadins străveziu, pentru ca să nu işte nicio dificultate de interpretare. Aşa, bunăoară, „Floran“ nu e decât Cioran, căruia i-am iertat faptul de a-l fi făcut pe Sfântul Pavel trădător al judaismului („ce juif, ce traître!“). „Dambla“ e profesorul Etiemble de la Sorbona, care e veninos în teza lui de doctorat despre Rimbaud („Ani de-a rândul a scormonit/ Un mormânt de copil“).
          Pentru Anul 1940 vă trimit cele trei „argumente“ care figurează la începutul celor trei părţi ale poemului în versiunea italiană şi pe care le voi menţine şi pentru publicarea lui în ţară; găsesc că orientează mai bine cetitorul.
          Un ultim detaliu. Noapte şi iar noapte a fost publicată recent (cum ştiţi) în ţară, dar reprezintă versuri scrise între 1968-1970, aşa încât tot Anul 1940 rămâne ultimul meu mesagiu până acum.
          Şi acum termin. Încă o dată vă mulţumesc pentru cinstea ce mi-aţi făcut-o.
          Mi-ar plăcea să vă cunosc şi să vă pot strânge mâna.
          Al Dv. cu cele mai alese sentimente,
                                     Nicu Caranica

 

Mircea Popa

O explicaţie epistolară la Povestea foamei

» anul XXIV, 2013, nr. 2 (273)