The Blood that Moves the Body

George Neagoe

          Poezia îi datorează multe alcoolului. De fapt, îi datorează pe mulţi. Pe câţiva i-a enumerat Ion Mureşan în cântul vii din Întoarcerea fiului risipitor (vol. cartea Alcool). Dar, interesant pentru un hăitaş intertextual ca subsemnatul, din tagmă lipseşte tocmai sursa principală a culegerii, Guillaume Apollinaire, autor al plachetei Alcools (1913). Propoziţia iniţială nu admite reciproca. Tocmai de aici pornesc rezervele mele faţă de cea mai nouă apariţie semnată de Paul Vicinius, kemada (Bucureşti: Tracus Arte, 2012, 148 p.).
          Scriitorul confundă planurile. Ca atare, aminteşte de egalitatea instituită, pe vremea când băteam mingea în curtea şcolii şi spărgeam geamuri, de un refren al trupei Paraziţii: „Alcoolul este viaţă şi viaţa e alcool“.
          Numai că simetria anterioară nu susţine valoarea. E o secreţie neprelucrată. Neatenţiile provoacă şi contradicţii în termeni, asimilabile întrucâtva binomului timpul trăirii – timpul mărturisirii. Voi scoate explicaţiile din registrul grav, în care şi-ar fi dorit poetul să fie perceput. Voi glisa înspre zona showbâzei, făcând o conexiune cu nemuritoarele versuri ale formaţiei 3Trei Sud Est din piesa De dorul tău („Atunci când îţi va fi mai greu/ Să te gândeşti la mine mereu“). Caracteristică pentru poezia lui Paul Vinicius din kemada este zăpăceala discursului, asociată cu venerarea lui Bahus. Aş propune o distincţie, pornind de la celebrul cuplu semantic gourmand şi gourmet. Băutorii adevăraţi fac parte din categoria secundă. Plăcerea îi menţine treji. Ei nu cad niciodată sub masă. Vorba englezilor, nu rămân niciodată legless: „partea proastă nu este că nu suntem nemuritori;/ ci că/ uneori [s.m.]/ din prea mare uşurătate/ sau ticăloşie/ scăpăm/ tot mai des [s.m.]/ câte un pahar/ pe jos“ (un rai depopulat şi tramvaie de noapte, p. 44).
          Şi ne întrebăm: sau „uneori“, sau „tot mai des“? Desigur, ne aflăm în faţa unei viziuni „dilatate“ asupra lumii, cu implicaţii maladive incurabile. Nu-i găsesc deloc profunzimea. I-aş măsura adâncimea: 50 de ml. În plus, i-aş căuta afinii. Evident, Ion Mureşan. Se adaugă Ioan Es. Pop. Nu ştiu cine pe cine pastişează. Dar am siguranţa că Paul Vinicius se alimentează din fanteziile singurului poet de anvergură din Cenaclul „Universitas“ – genialoidul Cristian Popescu. De la acesta din urmă sunt extrase scenele onirice erotizate, construite pe baza referinţelor la transportul public de persoane: „mi-e dor de tine/ şi/ în acelaşi timp/ mă detest/ ca pe un tramvai tâmpit/ care îşi descalţă şinele/ pentru a ajunge/ mai repede/ la tine// pentru a se strecura hoţeşte/ şi fericit/ în depoul tău strâmt/ în depoul tău cald/ săpat/ acolo// sub venus“ (încă, p. 136). Să admitem totuşi că există câteva diferenţe de abordare. Paul Vinicius renunţă la candoare şi la perspectiva tanatică, adoptând limbajul îndrăzneţ. Rareori se apropie de stilizările lui Geo Bogza sau ale lui Mircea Dinescu. Virtuozităţile răsar ca florile-de-colţ. Câteodată, din combinarea diferitelor tipuri de clişee (recuzită poetică, expresii idiomatice, viaţă civilă): „arătai ca un îngeraş/ veşnic prins/ cu mâţa în sac/ cu ochii tăi nedumeriţi/ şi senini/ precum două picături/ involuntare/ de cerneală/ pe un document/ al naibii de important“ (pitic mihaela cu care am cules scoici înecaţi dar şi un căluţ de mare la doi mai într-o vară, p. 27). Dar asemenea drăgălăşenii sună ca peretele de rigips. Alteori, efectul rezultă din ascunderea „bujorului negru“, cum zice Arghezi în Rada. Poezia se metaforizează. Sinesteziile acumulează valenţe hermetice. Femeia încetează să fie trup. Ajunge un palimpsest: „ei bine/ aluniţa ei secretă// (ca un sfârc/ al lunii/ pe pământ/ ca un punct de la care/ ar putea începe orice roman/ postmodern/ în versuri)“ (când bei bere nu prea mai ai timp să te şi îndrăgosteşti, p. 46-47). Dreptatea stă de partea titlului precedent. Pe de o parte, sentimentele degenerează în invective cu sintaxă neîngrijită şi cu mesaj „criptic“. Nu mai e nimic de înţeles, fiindcă discursul s-a împleticit: „lua-v-aş temperaturile-n bot/ fetelor// ca să vedeţi şi voi/ cât de pe româneşte e/ şi cât de greu i-a venit/ bietului domn/ celsius“ (către dimineaţă cu pahar răsturnat, p. 41). Pe de altă parte, frustrările se îneacă în depresii. La cel mai mic incident, pivniţele se populează cu suferinzii de inimă albastră. Şi, dacă nimeni nu soseşte să-i doftoricească, imaginaţia îşi exercită funcţia compensatorie. Iar fiinţele aşteptate, deopotrivă tandre şi brutale, primesc însuşiri ale ridicării şi ale pierzaniei, după un algoritm ambiguu. Nu sunt dumerit ce vrea să spună poetul. Sau chiar acesta este scopul: să nu spună nimic şi să ne aburească simţurile. Oricât aş încerca, nu izbutesc să ating forţa de comprehensiune a trihotomiilor enunţate: „vin prietenii/ se aşează [sic!]/ vorbim fumăm cerem de băut// vin amintirile se aşează [sic!]/ vorbim fumăm cerem de băut// vin femeile/(care prietene/ care amante/ care iubite)/ se aşează [sic!]/ vorbim fumăm cerem de băut// amantele/ sunt cele în culori într-adins ţipătoare/ electrocutante/ cu picioare care nu se termină niciodată/ şi care te-ar găsi/ oriunde te-ai duce// iubitele/ au singurătăţi lascive pe chipuri/ dar s-au sigilat înăuntrul lor/ fiindcă ştiu aproape organic/ de câtă nevoie de ecou/ are inima mea/ şi parcă m-ar chema acasă“ (creierul meu este un local de noapte, p. 61).
          A bea pentru că se poate devine axiomă. E însă prea îmbătrânită ca să mai aibă vreo influenţă. Are gustul berii trezite sau al vinului fiert care s-a răcit. Mă tem că s-a creat, după 1989, paritatea între boemă şi literatură. Ce să ofere crâşma esteticii? Am văzut Crâşma lui moş Precu ori Hanu Ancuţei. Dar în kemada, atmosfera provine din taverne şi din bombe. Poşirca servită acolo echivalează cu versurile neserioase, extrase din cântecele de lume, ca un prim text anonim care a avut drept (asupra lui p. v.) o brutală creştere a consumului zilnic de tabac şi vodcă – de la 2 la 4 pachete (fără filtru) respectiv de la 400 la 750 ml (nu neapărat cu pahar): „din apă/ patru ochi luceşte/ ce este?/ doi peşte“ (p. 13). Tot de zona fluşturatică a redactării se leagă transcrierea fonetică a expresiilor amoroase franţuzeşti (ancoriunfoa’, p. 18) sau formele contaminate de diglosie („astâmperez vous!“, p. 18, unde litera românească înlocuieşte accentul circumflex, iar verbul trebuie interpretat în sensul de complicitate mascată de falsă pudoare). În exemplele citate, sursa prelucrată ar fi un poem lung al lui Mircea Cărtărescu, Să ne iubim, chera mu.... Acolo, fostul membru al Cenaclului de Luni scria o scurtă istorie a versului de dragoste, în care apelativele şi grafia marcau trecerea de la plânsetele inspirate de literatura neogrecească (Văcăreştii şi C. Conachi) la intenţiile italienizante ale lui Asachi şi Heliade-Rădulescu şi la influenţa franceză asupra paşoptiştilor.
          În general, reacţiile la stimulii feminini sunt aspre, putând fi asociate cu timbrul cabalin al lui Morten Harket (solistul trupei norvegiene a-ha), când interpreta, la începutul anilor ’90, strofele melodiei The Blood that Moves the Body. Îmbibată cu alcool, atracţia pentru sexul opus capătă conotaţii sadomasochiste. Deşi între parteneri transpare supremaţia masculinului, se întrezăresc situaţii când raportul se inversează. Bărbatul se victimizează. Cade la datorie, ca un cavaler rătăcitor. Ajunge victima unui război nuclear, declanşat de bombe sexy. Analogiile propuse de Paul Vinicius sunt stridente ca materialele de propagandă ale unei armate care învinge orice adversar, fără a cuceri vreo redută. Imixtiunea lexicului savant printre cuvintele obişnuite bruiază emoţia, fiind ca berea după vin: „atunci când toamna/ îşi aprinde culorile războiului/ în urletele câinilor/ ca nişte radiografii/ ale anxietăţii// şi când/ în fiecare femeie de stradă/ explodează o hiroşimă/ din numai o infinitezimală picătură/ a drogului/ care eşti// în timp ce mâinile tale mă găsesc oriunde// în timp ce mâinile tale/ somnambulice/ sperie greierii metalici/ din verdea mea/ din albastra mea/ piele// în timp ce mâinile tale somnambulice/ îmi mângâie sângele/ făcându-l să se gudure/ să scâncească/ să curgă/ invers“ (un bumerang de lumină sfârtecând  întunericul, p. 106-107).
          Cartea lui Paul Vinicius este numai un vin vărsat, obţinut din dropsuri.

 

George Neagoe

The Blood that Moves the Body (Paul Vicinius, kemada. Bucureşti: Tracus Arte, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 2 (273)