Texte pentru autocunoaştere

Ion Bogdan Lefter


          Danand, autoarea neobişnuitei, bizarei, seducătoarei cărţi de debut The Gift of Now (Editura Herald, 2011), devine, la a doua sa ispravă editorială, Sub Pomul de scorţişoară (aceeaşi editură, 2013), Daniela Andreescu. Pentru început, folosise un apelativ contras, deci „încifrat“, lipind trei litere din prenume cu trei din numele de familie, „ascunzîndu-se“ astfel; acum îşi asumă integral identitatea reală. Are – se va vedea de îndată – şi de ce.
          E vorba despre o autoare foarte specială, cum rareori se întîmplă să ne iasă în cale. Regula o fac – se ştie – lansările grăbite, la prima juneţe: începi să scrii şi vrei să te afirmi iute-iute! În ce-o priveşte, Daniela Andreescu s-a decis să publice cărţi nu la prima, ci la a doua tinereţe, după ce viaţa ei luase, în urmă cu cîţiva ani, un curs nou. Abandonînd o lungă carieră de diplomaţie culturală, ea s-a consacrat unei meserii de cu totul altă factură, în care, din rotiţă într-un mecanism, îţi asumi – dimpotrivă – independenţa deplină a personalităţii şi îi înveţi şi pe alţii s-o facă: se ocupă de „comunicare şi relaţii interumane“, practică „terapii complementare“, susţine „cursuri şi ateliere de dezvoltare personală, meditaţie şi mindfulness“, adică „deplinătate mentală“ (ceea ce în româneşte sună... ciudat!). Reflecţia asupra fiinţei proprii, căutarea liniştii interioare, autoconstrucţia eului sînt astăzi foarte la modă, şi în lumea largă, şi la noi, drept care proiectele de gen au proliferat. Există şi o producţie editorială complementară, de manuale şi îndrumare „terapeutice“, însă Daniela Andreescu nu ne oferă aşa ceva: cărţile ei sînt mostre practice de „lucru cu sine“, de travaliu asupra conştiinţei şi – simt nevoia să adaug – asupra conştienţei, abia astfel jucînd şi rol de ghid însoţitor pentru alţii. Pentru noi, cititorii, adică.
          Parcurgînd drumul către sine însăşi şi ajutîndu-i şi pe alţii s-o facă, Daniela Andreescu se „dezvăluie“ – deci – în trepte: doar pe jumătate în prima etapă, pentru ca apoi, în cea secundă, şi mai departe pe traseu, să se arate complet la faţă, la noua ei faţă. Detaliu semnificativ: o face acum, în Sub Pomul de scorţişoară, în româneşte, după ce în The Gift of Now folosise limba engleză.
          Nu doar autoarea, ci şi cărţile sînt cît se poate de speciale. Prima alterna texte şi imagini, într-un montaj foarte elegant: notaţii intelectuale sau literare, reflecţii existenţiale sau „sapienţiale“; şi desene, tablouri, fotografii. Toate – modalităţi de explorare a lumii din jur şi a psihicului propriu, a gîndirii, a sensibilităţii, a echilibrelor şi dezechilibrelor interioare (în căutarea – fireşte – a celor dintîi). Calmă în gesticulaţii, de fapt impetuoasă ca propunere „pluridiscursivă“, The Gift of Now păstra – totuşi – limba străină ca pe un paravan de discreţie, de nemărturisită pudoare.
          Procentajul de desfăşurare vizuală scade mult în Sub Pomul de scorţişoară: constatăm şi acum că Danand/Daniela Andreescu desenează, pictează, fotografiază, însă imaginile nu fac parte din montajul general, ci doar însoţesc paginile de deschidere ale secţiunilor din sumar şi ale „triadelor“ din zona centrală; plus, pe copertă, un tablou cu una dintre temele plastice predilecte ale autoarei: un arbore – stilizat, dar nu simplificat, cu o coroană minuţios ramificată şi cu încă una vizibilă sub pămîntul colorat albastru, ca marea, „reflexie“ a suprateranului în abisul „de dincolo“. Să fie însuşi „Pomul Cunoaşterii“?! Sau cel „de scorţişoară“, considerat cîndva – şi el – „Pom al Vieţii“?
          În schimb, textul se extinde şi devine discurs dominant. În fond şi la urma urmei, oricît de mare ar fi diversitatea limbajelor la care putem recurge pentru explorarea gîndirii şi a simţirii noastre, cel verbal nu-şi poate pierde locul privilegiat în comunicare. Drept care şi cartea se apropie încă mai mult de... literatură, nu-i aşa?! Daniela Andreescu nu e de acord decît pe sfert: avertizează din start, din Cuvîntul-înainte, că ne oferă „un ansamblu de cuvinte şi imagini, un ghid de meditaţie menit să îndrume lucrul cu sine“, şi nu „o carte de texte literare, poezii, eseuri şi ilustraţii“; dar acceptă imediat, în Ghidul de lectură, că „unele scrieri vor apărea ca poezii“, chiar dacă „rolul lor aici nu ţine de literatură“. Vom vedea pe măsură ce citim!

          În afara textelor de explicaţii liminare, Sub Pomul de scorţişoară are trei secţiuni: una a Triadelor, cea mai amplă, cu texte mai ales versificate, dar şi cu secvenţe eseistice sau cu indicaţii de terapie mentală; apoi un set de poeme scurte, sub genericul Solo; şi un Duet, tandem de mici naraţiuni fabulistice. Totul aşezat sub semn ludic, între o terţină care proclamă în deschidere că „La început/ a fost/ jocul...“ (La început) şi o cortină finală care reia ideea în perspectiva destinului şi sub semnul copacului-mirodenie din titlul cărţii: „În mînă ai jocul./ Viaţa./ Sub pomul de scorţişoară,/ Tăcerea ta...“ (În încheiere).
          Triadele sînt seturi de texte, nouă la număr, deci 3 × 3, asamblate după următoarea regulă aproximativă: un prim poem lansează o temă anume, foarte generală şi de relevanţă psihică (tăcerea şi ascultarea, libertatea, iubirea, durerea...), un al doilea revine contrapunctic, iar secvenţa terţă explică sau problematizează în enunţuri mai reflexive şi mai speculative, eseizante sau chiar teoretizante. Zonele mai – totuşi! – „literare“, „lirice“, merg pe o linie poematică simplă dar subtilă, de aspect improvizat, ca de consemnare rapidă a vieţii cotidiene sau de transcriere a fluxului mental, cu asociaţii mai mult ori mai puţin spontane, de o mare limpezime aparentă, fără frazări sofisticate, fără eforturi stilistice, deşi sînt vizibile procedeele poetice, însă din game uşoare, nu din panoipliile grele. Sofisticăriile se insinuează pe parcurs: corespondenţe, simetrii, conversii de la o scară de semnificaţie la alta, recte de la scara mică a notaţiei la cea mare a planetei, apoi cosmică, de la detaliul concret la relevanţa amplă, general-existenţială sau filozofică. Exemplele se găsesc la tot pasul în carte. De cele mai multe ori versificaţia e liberă şi albă, dar apar cu oarecare frecvenţă şi rimele, lejere, presărate ici şi colo, cînd ritmul enunţurilor le cere. Uneori, iniţiativa e preluată de mecanica eufoniilor „naive“, în piese mai „săltăreţe“, folclorizante ori vag-eminesciene. Peste tot – un reconfortant aer de înţelepciune senină, completat în secvenţele finale ale „triadelor“ de concluzii pe tonuri varii: interogative, aforistice, pînă la limbajul „ştiinţific“ al domeniului „dezvoltării personale“. În două locuri sînt incluse şi teste şi chestionare la temele respective. Ultimele două tripticuri au un aspect mai ficţional, cu personaje în consecinţă: un bărbat pierdut într-un soi de piaţă sau de talcioc fantast şi Domnişoara Coşmarí, cu accent marcat pe i-ul final, cu o atmosferă nu atît terifiantă, cît calm-onirică şi de anamneză personală (copilărie, figura mamei, replicile ei).
          Cele nouă poeme scurte din Solo (tot nouă!) creionează graţios mici situaţii privite din unghiuri surprinzătoare, cu personificări producătoare de năstruşnicii şi paradoxuri, debuşînd spre tonul de pildă înţeleaptă. Jocul dintre astru, alb şi albastru rezonează cu arta combinatorie a lui Şerban Foarţă (de pildă dintr-un mai vechi poem al său cu peşti „galbaştri“ şi „maroşi“). Bineînţeles, eventualele raportări la repere propriu-zis scriitoriceşti „nu sînt în chestie“, căci autoarea ne-a prevenit: ea n-ar scrie poezie, cartea n-ar trebui citită ca literatură ş.a.m.d.
          Iar în Duet – două poeme-parabole, ambele cu pretexte „nominaliste“. În primul, intitulat chiar Numele, două flori de pe o pajişte de poveste, împrejmuită de „gardul făcut din creioane colorate lipite cu miere“, stau de vorbă despre cum li se adresează lumea din jur, spunîndu-le Amelie şi Melanie, deşi... nu le cheamă aşa, fiindcă n-au deloc nume. Prima, albă, tînără şi ingenuă, îşi caută unul potrivit, pe cînd a doua, neagră, bătrînă şi lămurită într-ale vieţii, crede că nu e nevoie de aşa ceva. De fapt, esenţială se va dovedi revelaţia denumirii, care, paradoxal, nici nu se mai concretizează într-o vocabulă efectivă, rămînînd la stadiul de senzaţie intensă a autocunoaşterii. Nu întîmplător, momentul e însoţit, în finalul poemului, de o sugestie a morţii, căci pe pajişte apare... un cosaş care culcă iarba şi florile la pămînt, dezvăluind orizontul ca pe „o lumină clară“... Protagonistul celei de-a doua piese a Duetului va purta, el, un nume, şi ce nume!: Gondrag, anagramă a „dragonului“. Ocupaţiunea lui e de basm oriental: pocitania păzeşte „comoara din peşteră“, compusă din „nestematele înţelepciunii lumii“. Ascunzătoarea are – însă – un regim aparte, fiind vorba despre peştera „cea care este în fiecare dintre noi“. Subtilităţi ale autocunoaşterii, ale „dezvoltării personale“. Naraţiunea în versuri avansează către momentul în care Gondrag, cam ca Prinţul fericit, descoperă că poate împărţi bogăţia tuturor celor în nevoie, de unde sugestia utopică a unei lumi a fericirii generalizate.

          Să fie sau să nu fie asta literatură?! Delimitările Danielei Andreescu o feresc – ziceam – de exigenţele criticii profesioniste, după cum nici lumea artelor vizuale n-are de ce să se teamă de concurenţa desenatoarei, pictoriţei şi fotografei care pianotează fără complexe şi fără restricţii pe atari extinse game multiartistice. Departe de competitivitatea orgolioasă a meseriilor creative, autoarea noastră ţinteşte doar „ameliorarea mentală“ şi „sănătatea spirituală“ a celor care o pot asculta la cursurile şi în stagiile specializate, dar... şi citindu-i cărţile: literare sau neliterare, artistice-neartistice, profund reflexive, dacă nu filozofice pînă la capăt, oricum expresive şi pline de miez, încîntătoare..

 

Ion Bogdan Lefter

Texte pentru autocunoaştere (Daniela Andreescu, Sub Pomul de scorţişoară. Bucureşti: Editura Herald, 2013)

» anul XXIV, 2013, nr. 2 (273)