Exilul

Marian Victor Buciu

          Explicarea plecării sale în exil M. Călinescu o face în jurnal (2005). În esenţă, motivaţia se află în nevoia sa de certitudine. „Eu a trebuit să plec de-acolo pentru că nu mai puteam îndura povara îndoielii. Şi, pe plan uman, povara suspiciunii generalizate“ (9 febr. 1979). O mare nevoie de adevăr, prin urmare. În comunism nu poţi spune ca Descartes că exişti dacă te îndoieşti. Îndoiala clasică rămâne clară, cea modernă şi totalitară apare ambiguă. Modernitatea extremistă până la primitivismul neted este doar a totalitarismului ultrastângist. Dar plecarea nu devine decât paliativul, alternativa la moartea sigură, aici nu încăpea îndoiala. După doar câţiva ani de exil, bilanţul nu ajunge deloc roz: „Prietenii mei: sinucideri, plecări“ (1977). Exilul începe de la bursa Guggenheim, primită cu ajutorul lui Eliade, Ionesco, R. Wellek, cărora diaristul le este recunoscător în chiar aceste pagini. Pentru el, desţărarea a fost o întâmplare, nu o alegere. A simţit-o ca rană şi sfâşiere. Exilul, o simte direct, conferă un destin mult mai aspru pentru exilaţii din comunism decât pentru cei de dinainte. El nu vede asemenea lui Soljeniţân o mare diferenţă între exilul nevoit (ca al lor) şi cel voit. Eliberarea de suspiciune, în exil, nu asigură aflarea căii drepte sau centrale. Într-un sejur în Elveţia, notează: „Exilul e excentricitate, în sensul etimologic“. Treptat, exilul ajunge să fie trăit ca o scufundare în sine. Exilul său se interiorizează. M. Călinescu trăieşte simultan într-un exil extern şi în altul intern, cel intern asimilându-se celui intim. Pare puţin vinovat dacă exilul se desface de rană, sfâşiere, suferinţă. Mutarea la casă pe noul continent îi răneşte „orgoliul de exilat“ (19 mai 1977). Iar ca cititor, la Saint John-Perse, în poemele din Exil, nu constată decât o „Viziune aristocratică a exilului“.
          Într-un interviu din Observator cultural, nr. 259, martie 2005, dincolo de saturaţia de sistemul comunist-ceauşist, care strângea iar şurubul – o expresie metaforic-muncitorească uzată, adică folosită – şi semnala că se „eterniza“, în motivarea exilului accentul cade pe „infiltrarea vieţii cotidiene de către Securitate“. Exilul său, unul din motive „primordial politice“, este explicat în interviul din Cuvântul, nr. 7, 2006. Comunismul e privit ca un stigmat pentru români, un stigmat politic, nu etnic, ca la Cioran. După descoperirea Occidentului, a Americii, nu mai suporta comunismul, acum dirijat de Ceauşescu. Cauza a fost, să spunem astfel, şi ocazia, care, iată, tocmai se ivise. Alt neajuns de a trăi într-o Românie comunistă, recunoscut în martie 2005, ajunsese izolarea naţionalistă, pură şi dură, impunând legalmente, dar în secret, autodenunţul contactelor cu străinii:

Dar după 1971 (dupa infamele „Teze din iulie“), lucrurile s-au schimbat drastic. Îmi amintesc de o şedinţă la Universitate, cu un colonel de Securitate, în care s-a „prelucrat“ o nouă lege (secretă!) cu privire la necesitatea autodenunţului după orice contact cu un străin. Era de fapt un semn de fragilitate a regimului, care avea totuşi să mai dureze aproape două decenii...“

Există şi neajunsuri ale exilului american. Unul important este pierderea limbii române, a condiţiei de scriitor de imaginaţie, nu de erudiţie universitară. Profesoratul rămâne un „refugiu“, repetă el, şi prin urmare oarecum un provizorat.

Îmi lipsea o posibilitate de expresie extrauniversitară. Doream să scriu poezie, proză. Eu m-am simţit întotdeauna un scriitor, nu un erudit. De fapt, pentru mine, în România, profesoratul a fost un fel de refugiu, viaţa literară era tot mai ideologizată, mai politizată. Universitatea era un loc mai liber, mai senin, mai ferit. Am ţinut la Bucureşti seminarii de care îmi amintesc cu plăcere, bunăoară un semestru întreg am făcut un seminar despre Marcel Proust.

Revenirea i-a dat impresia că ajunsese fantomatic şi ireal în locurile şi între oamenii cunoscuţi cândva. Fireşte, poţi să nu recunoşti figuri şi să te crezi reîncarnat – s-a dovedit nu chiar rareori – şi fără experienţa a 21 de ani de exil. Şi chiar fantomă te poţi simţi, dacă ai această pornire de conştiinţă. După incertitudine, politicul constrângător, motivul presant a fost Securitatea. Pe acesta i-l declară şi Martei Petreu (Apostrof, nr. 10, 2006). De ce ţi-e frică nu scapi: şi exilul e sinucidere. S-ar fi sinucis (intelectual şi psihologic, nu existenţial), cum notează în jurnalul apărut, dacă nu se exila în 1973… Exilul nu a fost niciodată şi nicăieri o soluţie absolută, iar relativistul moderat care este sau cum se vrea el o recunoaşte în chip individualist. Prin urmare, nu înseamnă că cei rămaşi în lumea închisă sunt morţi în conştiinţa sau creaţia lor. El invocă motivarea alegerii politice, eliberarea cu sentimentul de vinovăţie al acestei posibilităţi pentru sine, nu şi pentru alţii, care ar fi dorit-o. A fost o opţiune, iar nu o dorinţă. Totul pe cont exclusiv personal.

Fusesem supus de mai multe ori unor încercări de „racolare“, pe care le-am evocat în volumul Amintiri în dialog, scris sub formă epistolară cu vechiul meu prieten Ion Vianu. După 1971, aceste încercări deveniseră mai frecvente şi mai insistente. Ofiţerii care mă contactau nu acceptau refuzul meu şi-mi mai dădeau timp de gândire, reveneau. Eram profund dezgustat (inclusiv de frica pe care mi-o produceau aceste întâlniri), îmi era fizic greaţă. Când am optat pentru exil, m-am gândit şi la acea greaţă. Nu puteam să mă mai întorc. Mi se oferise şansa de a părăsi închisoarea plină de delatori care devenise România şi singurul lucru pe care mi l-aş putea reproşa e că am ezitat un timp înainte de a lua hotărârea. Dar şi exilul a fost pentru mine o formă de sinucidere – nu morală şi intelectuală, dar sentimentală. Lăsam în urmă familia, mulţi prieteni dragi.

Un interviu memorabil, plin de observaţii, desigur că şi discutabile, dar inconturnabile despre exil, este cel din Steaua, nr. 11, 2007. Exilul politic, produs revoluţionar din secolul 20, în care el însuşi se autoîncadrează, îi aminteşte ca exponenţiali pe Thomas Mann şi Heinrich Mann, Hermann Broch, Erich Maria Remarque, Stefan Zweig ori mult admiratul contemporan Vladimir Nabokov. Exilul evreiesc, unul aşadar etnic, i-a trimis din spaţiul natal pe unii ca Paul Celan şi Norman Manea. Aş observa pe moment că nu se poate accepta criteriul etnic în cazul lor drept unul acoperitor pentru alte cauze profunde, de la politic la cultural. Autoexilul, un fel de exil motivat prin opţiune sui- generis, în afara unor motive exterioare, evident aflate în locul de vieţuire originar, apare exemplificat prin I. L. Caragiale, James Joyce, Samuel Beckett. Modelul de exilat aidoma lui Ulise pentru Eliade fusese dezvăluit în cartea despre acesta şi Culianu (2002): moarte simbolică, reiniţiere dureroasă în aventură. Acolo, stabileşte pentru Culianu un alt model, cel al exilatului-martor. Tot aici revine la Eliade, încercat ca un Ulise spre patria în care el nu mai ajunge.
          Tot interviul din Steaua, după ce discută exilul dantesc, impus de zei (de o conştiinţă religioasă politeistă!), la care a reflectat Eliade în propriul jurnal (1 ian. 1963), se referă şi la exilul celorlalţi doi conaţionali celebri la Paris şi în lume, Ionesco şi Cioran. Despre un exil de român, un exil etnic, ar fi cazul la Eliade, cum era la Ulise un exil de grec dintr-un anumit spaţiu etnic. Dar se adaugă aici şi o aruncare în lumea provocatoare de a fi cunoscută şi de a-i opune forţa individuală creatoare, chiar genialitatea – peste Goethe, notează el în Jurnalul portughez! Eliade şi-a luat limba română, ca scriitor ficţionar, în valiza exilului. Ca şi N. Manea, am adăuga, iar Manea chiar cu răsunet de scriitor, similar celui de istoric şi filosof al religiilor. Cu multiplă (dublă) etnicitate, Ionesco era exilat în ţara naşterii sale, România, fiind format până la 13 ani în Franţa. Ionesco, diferit de Eliade, nu ajunge un Ulise, el se întoarce unde dorise şi trăieşte coşmarul revenirii în ţara naşterii, a tatălui, unde mama fusese în trecere, ca şi el. Iar la bătrâneţe acceptă şi această revenire nostalgică, după ce i se opresc coşmarurile. În fine, Cioran a făcut un „mit“ personal din exilul în Franţa, dându-se drept apatrid, evitând limba română, patria identificată ca stigmat şi blestem. Cioran trăieşte exilul metafizic, gnostic, impus de Demiurgul cel rău.
          Pentru toţi aceştia, de bună seamă că şi pentru M. Călinescu însuşi, exilul a fost salvatorul autenticităţii personale, în formele existenţei şi devenirii ei. Unicul succedaneu pe care îl puteau, în definitiv, accepta.

 

Marian Victor Buciu

Exilul

» anul XXIV, 2013, nr. 2 (273)