Banchiza de gheaţă în care stă inima fiului

Marta Petreu

          Fratele fiului risipitor se intitulează un masiv  volum despre, cu, pentru Aurel Cioran,  publicat la editura clujeană Eikon (pe copertă şi pe pagina de titlu Aurel Cioran apare ca autor, ceea ce este impropriu, deoarece numai puţine dintre textele din carte sînt scrise de el, dar nu insist asupra acestui aspect filologic); cartea este compusă de Anca Sîrghie şi de Marin Diaconu, care s-au înregistrat modest ca îngrijitori de ediţie, şi cuprinde: texte (nu multe), scrisori, interviuri ale lui Aurel Cioran, scrisori primite de Aurel Cioran (inclusiv acelea de la Emil pe care le cunoaştem deja din volumul Scrisori către cei de-acasă), scrisori de la alţi expeditori (de pildă, de la Bucur Ţincu în iarna de pomină 1986) şi un splendid interviu acordat de doamna Eleonora Cioran, văduva lui Aurel Cioran, doamnei Anca Sîrghie. Valoarea documentară a volumului este foarte mare, căci poţi găsi aici date necunoscute sau prea puţin exploatate încă despre familia Cioran şi despre prietenii celor trei fraţi, de pildă despre mult dragul mie Bucur Ţincu. Multe informaţii se găsesc în interviul doamnei Eleonora Cioran, care se arată a fi un spirit şi nuanţat, şi tranşant. Iată de pildă ce spune distinsa doamnă, cu splendidă francheţe, despre orientarea politică a lui Emil şi Relu Cioran: „Aurel a rămas vertical pînă la sfîrşitul vieţii lui ca legionar. Deşi a suferit mult, el nu şi-a părăsit credinţa politică niciodată, spre deosebire de Emil, care a considerat că angajarea sa în Mişcare fusese o rătăcire a tinereţii“ (p. 422).
          De mare interes sînt scrisorile lui Cioran către fratele său mai mic, Relu, mai ales că în acest volum putem citi cîteva inedite, faţă de ediţia de la Humanitas (Scrisori către cei de-acasă), ci au fost ori rătăcite, ori păstrate pînă acum în rezervă. Una m-a tulburat: este o scrisoare din 6 martie 1964, în care fiul risipitor, ca să vorbesc în termenii biblici ai titlului, îl descurajează pe Relu să organizeze o călătorie cu mama lor la Paris.

Repet ce ţi-am scris în legătură cu dificultăţile, aproape insurmontabile, ale unei călătorii aici. Din păcate, nu e posibil. În plus, eu nu văd decît franţuji. Pentru mama, ar fi nespus de penibil să nu poată spune un cuvînt. Apoi, stau la etajul al şaselea, fără ascensor. Cum ţi-am scris, apartamentul (nu sunt proprietar, numai chiriaş) nu-mi aparţine decît în parte. Afară de asta, Parisul e un oraş infernal. Spune-i mamei că nu e rea-voinţă din parte-mi şi că mai tîrziu poate voi veni eu pe acolo.

Să precizăm: Emil Cioran fusese ultima dată în România în toamna tîrzie a anului 1940 (iar nu în septembrie 1940, cum crede autoarea unei recente cărţi despre Cioran, dna Ilina Gregori, care, ignorînd cercetările anterioare ce au clarificat problema, pur şi simplu greşeşte şi dă, în stil senzaţionalist, informaţia falsă că tînărul filosof ar fi participat la manifestaţiile legionare din septembrie 1940) şi s-a întors la Paris, respectiv la Vichy, în februarie 1941. Aşa că ultima întîlnire cu mama sa a fost cîndva în februarie 1941. Scrisoarea inedită care mi-a sărit în ochi este din martie 1964. Aşadar, mama şi fiul nu se mai văzuseră de 23 de ani şi cîteva săptămîni. Iar fiul cel mare, la ideea unei vizite a mamei sale, răspunde că nu, nu se poate – pentru că... el nu vede decît franţuji, iar mama sa nu vorbeşte franţuzeşte. Nu despre debutul într-un sofisticat salon literar francez al baronesei Elvira Comanici, căsătorită Cioran era vorba totuşi, ci despre dorinţa mamei de a-şi vedea, după 23 de ani de separaţie, fiul cel mare – respectiv despre dorinţa lui Relu de a-şi vedea fratele ajuns parizian. Putem să presupunem că Elvira Cioran, în vîrstă de 76 de ani (s-a născut în 1888), dorea să îşi mai vadă o dată băiatul înainte de  moarte. Nu i-a fost dat, fiul a zădărnicit chiar şi proiectul de călătorie, iar ea a murit peste doi ani. Putem face presupuneri despre motivele care l-au făcut pe Cioran să-şi refuze mama (şi fratele) în termeni atît de frivoli – „eu nu văd decît franţuji“ şi mama nu ştie franţuzeşte. Refuzul, oricare ar fi motivul, nu-l arată pe Cioran într-o lumină prea umană. Din cînd în cînd (de exemplu, faţă de Noica uneori), Cioran se vădeşte de o opacitate sufletească desăvîrşită şi frivol. În această scrisoare, el îi întoarce mamei sale inima lui prinsă într-o banchiză groasă de gheaţă. Iar la ce se ascunde în spatele scuzelor sale inconsistente şi necruţător-frivole, trebuie să mă mai gîndesc.
          Această scrisoare şi altele inedite din volum, cantitatea mare de informaţii de la o sursă de mîna întîi, conversaţia interesantă a celor două doamne, toate contribuie la valoarea mare a cărţii, a cărei apariţie o salut cu încîntare.

 

Marta Petreu

Banchiza de gheaţă în care stă inima fiului (Aurel Cioran, Fratele fiului risipitor. Îngrijitori de ediţie: Anca Sîrghie şi Marin Diaconu. Cluj: Eikon, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 2 (273)