Memorii cu gust de epopee

Ovidiu Pecican

          În Interaţionala mea: Cronica unei vieţi (Iaşi: Ed. Polirom, 2012, 854 p.), Ion Ianoşi îşi face autobiografia într-o vastă evocare, dar nu pe îndelete, ci cu o pană sprintenă şi mobilă, atentă la personajele evocate, la locuri şi momente istorice, la dileme şi la soluţii, dând, de fapt, un portret subiectiv al secolului totalitarismelor. La drept vorbind însă, autorul alcătuieşte o „matrioşcă“, scoţând mereu la iveală, una după alta, reproduceri din ce în ce mai mici după prototipul care le conţine. Şi asta pentru că există o serie de planuri în cartea celui care, participând din plin la „aclimatizarea“ sistematică a lui F. M. Dostoievski în limba română, scriind despre acesta şi L. N. Tolstoi monografii de referinţă, ucenicise la marii clasici ruşi învăţând de la ei câte ceva. Din acest punct de vedere, cartea lui Ion Ianoşi este dovada vie a faptului că dacă citeşti nume mari şi opere nemuritoare, ceva tot se lipeşte de tine. Ce găsesc eu în această carte care are decenţa de a părea o confesiune nedeghizată, dar ascunde multe alte lucruri? Cum ziceam, o istorie mai mult sau mai puţin deghizată a unui secol trăit, un roman burghez dedicat mediilor evreieşti din Austro-Ungaria şi din statele moştenitoare ale acesteia, o dramă a minoritarului etern, o replică – tot confesivă – la huliganul lui Mihail Sebastian (şi deci şi o alternativă la un roman excelent al lui Norman Manea), un roman despre intelectualul cu succes politic din România comunistă (altfel spus, o replică originală la Jean-Christophe de Romain Rolland, la John Brain – cu Drumul spre înalta societate etc., la câteva romane de Petru Dumitriu), un calup memorialistic nu fără corespondenţe în paginile cardinalului de Retz ori ale lui Saint-Simon, dar sigur mai bine scrise şi mai interesante decât ale lui Silviu Brucan sau Sorin Toma (ca să trimit la memorialistica stângii româneşti din perioada postcomunistă). Peste toate pluteşte parcă un pic din duhul lui Paustovski şi al altor ruşi contemporani, dar tocmai intersectările diverselor planuri aduse în discuţie şi exploatate cu intenţii narative complexe dau originalitatea cărţii şi îi asigură locul de unicat în bibliotecile noastre.
          În aceste condiţii, cei care caută numai mea culpa ori deziceri de propriul trecut rămân dezamăgiţi definitiv. Ion Ianoşi nu vine în faţa cititorului ca la un proces stalinist unde dezicerea de sine este prima condiţie de neocolit. Şi nu vine nici ca la procesul comunismului din Parlamentul României de după Ceauşescu, fapt care i-a atras mânia lui Vladimir Tismăneanu. El preferă să mărturisească într-un mod care combină aspiraţia la precizie cu acurateţea transparentă a stilului şi cu economia maximalistă a naraţiunii ca un martor şi un participant la vremea vieţii proprii. De aceea îmi vine să cred că pe Ion Ianoşi l-a fascinat, aşternându-şi amintirile, posibilitatea de a-şi mai trăi o dată viaţa, poate mai lucid, de astă dată, având avantajul distanţei, al capacităţii de a raţiona retrospectiv asupra ei şi, desigur, de a o documenta mai atent pentru a o înţelege şi a o „consuma“ mai bine. Pentru a obţine o cât mai nuanţată versiune, ceea ce îi asigură credibilitate şi verosimilitate, Ianoşi recurge, nu o dată, la informaţii datorate unor „izvoare“ documentare. Vocea lui se sprijină, astfel, pe alte voci topite în text, fapt care are avantajul de a relativiza puţin su-biectivismul de viziune inerent mărturisirii unor experienţe personale.
          Datorită acestor caracteristici ale întregului – multiplicitatea planurilor, succesiunea lumilor (cea central-europeană burgheză, cea leningrădeană comunistă, cea românească roşie, cea de după căderea dictaturilor roşii), abordarea documentară cu strădania de a crea narativ o versiune mai balansată a lumii, dar şi un talent indiscutabil de narator, aş fi tentat să susţin că ambiţia lui Ion Ianoşi a fost realizarea unei scrieri care îmbină mai multe subspecii: romanul formării (bildungsroman), romanul de familie (Les Thibault, Buddenbrock etc.), epopeea eroică (Tihii Don, Calvarul); în fond, romanul documentar, romanul scris la persoana întâia, romanul nonfictiv uzează, în linii mari, de unele sau mai multe dintre mijloacele tehnice puse în joc de Ion Ianoşi.
          În fond, s-ar putea ca omul care a scris atâtea pagini despre arta-neartă şi despre nearta-artă să fi dat, în Internaţionala mea, cea mai strălucită ilustrare a unei concepţii estetice care, lăsând deoparte detaliile ei specifice, pare să discute procese alchimice: condiţia artistică a neartisticului şi transformarea artei în opusul ei. Viziunea este dialectică şi, dacă nu se referă exact la ceea ce spun eu aici, nu este mai puţin adevărat că, graţie unui subconştient febril care poate fi identificat dincolo de ceea ce se spune expres, ar părea să aducă în discuţie tocmai asta: cum ceva în esenţă lipsit de atributele artei, bunăoară o biografie, poate deveni o pagină beletristică înzestrată cu artisticitate, şi cum ceea ce este artistic la un moment dat într-o viaţă se poate transforma în siliciu indiferent…
          Cred că, la capătul unor lungi decenii de tatonări, nu doar teoretice, în zona artei – monografia despre Sankt Petersburg nu era lipsită de suflarea literaturii propriu-zise, deşi anunţa documentarea serioasă reîntâlnită în amintiri –, Ion Ianoşi a nimerit filonul major al acesteia, producând pagini de calitate. Nu aş spune, în acelaşi timp, că sunt cele în care autorul îşi dezvăluie cel mai bine anvergura. Mult mai aproape de aceasta continuă să îmi pară scrisorile către Gabriel Liiceanu din Epistolar, scrise dintr-o poziţie incomodă, de „om de stînga“ de atunci, dar cu atât mai interesante prin poziţionarea pe cont propriu şi prin nesaţul dialogului neoficial, asumat fără vreo constrângere şi fără iluzia că s-ar putea face acceptat de cei din tabăra cealaltă. În fond, nici prin cele 850 de pagini de memorii Ianoşi nu face altceva. El pare să exploreze motivele, circumstanţele şi modurile în care un om care s-ar dori un cărturar liber trebuie să facă faţă marilor îngrădiri pe care i le ridică în faţă istoria, silindu-l la participări şi compromisuri care, până la un punct, nu-i lipseau, iar de la un punct încolo l-au ştiut atrage în mrejele lor.
          Cartea a fost întâmpinată critic în termeni laudativi: „O carte care este în egală măsură literatură, reportaj şi istorie şi care ar trebui recomandată oricui doreşte să afle ce s-a petrecut cu noi în ultima sută de ani“ (Stelian Ţurlea), „unul dintre cele mai bune titluri de carte românească din ultima vreme“ (Costi Rogozanu), „carte admirabilă şi unică în cultura română“ (Ionuţ Vulpescu), „… strategiile narative ale unui roman realist. Unul monumental, se înţelege“ (Şerban Axinte). Rezervele formulate uneori vizează aspecte particulare. Izvorul existenţial care alimentează materia epică – „o carte a nevrozelor“ (Cristian Vasile) – ori coerenţa şi consecvenţa unei opţiuni – „prizonierul unei obsesii, aceea a Îngerului Roşu“ (Vladimir Tismăneanu). Niciunul dintre cele două accente reticente nu schimbă însă datele problemei: putem califica în mai multe feluri circumstanţele vieţii lui Ion Ianoşi, dar cartea lui este o realizare de anvergură. Ea îmbogăţeşte neaşteptat literatura română contemporană, rămânând în tensiune cu exerciţiile memorialistice anterioare ale lui Ianoşi, depăşindu-le dar şi completându-le, lăsându-le să graviteze în jurul ei şi obligând la reconsiderări importante.

 

Ovidiu Pecican

Memorii cu gust de epopee (Ion Ianoşi, Internaţionala mea: Cronica unei vieţi. Iaşi: Ed. Polirom, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 2 (273)