Radu Aldulescu şi „realismul de avarie”

Irina Petraş

          Se poate vorbi deja, de ani buni/de cărţi bune, de o marcă Aldulescu. Descopăr în Cronicile genocidului (Bucureşti: Cartea Românească, 2012, 316 pagini) aceeaşi forfotă colorată a lumii de „strânsură şi năvală“ ca în Proorocii Ierusalimului ori în Îngerul încălecat (pe care îl continuă ca într-o serie, nu ca într-un serial, cu autonomie conservată în ciuda legăturilor de tot felul). Dimensiunea etică e suspendată din perspectiva eroilor, ei nu mai fac diferenţa între bun şi rău, nu regretă nimic şi abia de mai sunt în stare să-şi dorească ceva. Mişcarea lor e des-centrată, nu trimite la o vatră a durării, orbitele sunt interşanjabile, călăi şi victime îşi intersectează destinele cu o suspendare albă a încheierilor. Poveştile ştiu de la început că nu se vor rotunji. Periferiile de toate soiurile proliferează aberant în absenţa unui Centru ordonator. Din nou, nu cinismul e instrumentul prozatorului, ci o largă, aproape deşănţată, aş zice, înţelegere. Radu Aldulescu vede şi aude cumva dinăuntru lumea pe care o descrie. Reale sau imaginate, personajele şi întâmplările sunt „adevărate“ în sensul acestei situări umăr la umăr a prozatorului cu tot ceea ce varsă în pagină, al unei trăiri pe viu a experienţelor, fără anestezie şi cu o distanţă reflexivă minimă ori, mai degrabă, încorporată până la aglutinare textului: „Comunismul a fost un rău care a generat un rău mai mare. Cronicile genocidului se adună în apogeul epocii Iliescu-Constantinescu-Băsescu. În umbra lor am povestit, ca întotdeauna, mai ales ce am trăit [s.m.]. De la tinereţe pân’ la bătrâneţe şi totodată de la bătrâneţe tânjind spre tinereţe şi mai departe…“ „Stricată“ de sus până jos, lumea românească a acestor decenii dospite de precedentele e reconstituită cu atâta fineţe a detaliilor, de atât de aproape, încât toate lucrurile groteşti, strâmbe, rele, deviate, distorsionate, lăbărţate şi răscrăcărate pe care le aglomerează în pagină nu sunt până la capăt şi „urâte“. Urâţenia le e atenuată de descoperirea că societatea omenească, de oriunde şi de oricând, e la fel de atinsă de minciună, hoţie, prefăcătorie; dar, mai presus de toate, de nepăsare. Interesul mărunt şi imediat decide gesturi şi asocieri.
          Proza lui Radu Aldulescu se fereşte de judecăţi. Realismul ei e, de aceea, feroce, atroce. Un realism de avarie, de sfârşit de lume, spasmodic aproape, îngroşat până la o stranie transparenţă şi lumină. El aminteşte de mahalaua lui Caragiale, în variantă neagră şi atotcuprinzătoare, de H. Bonciu, cu omul său în patru labe, de expresionismul lui Liviu Rebreanu (Culcuşul, Golanii), chiar de G. M. Zamfirescu sau de Eugen Barbu şi Groapa lui. Nu cred că o „comedie umană (trecută prin Dostoievski, Faulkner, Céline etc.)“, cum presupune Bianca Burţa-Cernat, ar vrea să realizeze Radu Aldulescu. Chiar dacă traversarea literaturii celor menţionaţi e limpede că s-a petrecut şi că a lăsat urme. Nu cred nici că naturalismul e nota dominantă. Marginalii săi trăiesc în toate mediile, centrul şi periferia se „de-mocratizează“ până la contopire, sărmănia e activă, cu înţelesuri diferite, dar cu un acelaşi miez, la săraci şi bogaţi deopotrivă. Sigur, o anume apăsare a condeiului există şi o poţi reclama, dar un efort de renunţare la aparenţe şi prejudecăţi ţi-l dezvăluie pe prozator în toată complexitatea paletei sale de scufundător în apele tulburi ale existenţelor umane sub vremi. Înregistrarea se face cu o expresivitate straniu comprimată, căci bulucul de detalii e o formă de identificare a esenţei, redundanţa sugerează repetitivitatea realului. Codul de legi morale rămâne suspendat aproape de cerul cu stele, el coboară rareori între oameni. Aceştia trăiesc, vorbesc, suferă prin manifestarea cea mai dezgolită de formalisme a omenescului, dar şi printr-o măruntă şi colcăindă artă a disimulării şi manipulării ad-hoc, sub imperiul clipei prezente. Omul acestor vremuri şi locuri a fost şi rămâne un „animal bolnav“. El muşcă şi e muşcat, atacă şi îşi linge rănile schelălăind, supravieţuieşte cu un viitor care nu bate mai departe de ziua de mâine.
          „Nimic nu mai e cum a fost şi nici el nu mai e acelaşi“ e punctul de fugă al unei istorii care demonstrează, pas cu pas, că nu s-a schimbat mare lucru. „Înalt, slab, cocârjat, curbat ca un ac de undiţă, supt la faţă şi cenuşiu, cu privire surpată într-un albastru cenuşiu şi plete cenuşii, câlţoase şi înfoiate“, Robert Stan zis Diavolul a părăsit cimitirul în care lucrase ca gropar încercând să-şi răscumpere păcatele (evocarea e cântată pe ton de litanie, cu inflexiuni popeşti anume îngroşate: „Păcatele tinereţilor cele grele ca pământul scos din gropi: m-am trufit, am ispitit şi am minţit, am furat şi am preacurvit şi am ucis, miluieşte-mă, Doamne, după mare mila Ta…“) şi se îndreaptă spre Frăsineniul tinereţii. Prozatorul îi împrumută obiectivul său panoramic şi reflexiv. O face de fiecare dată când povestea are nevoie de un relansator care să accentueze fără-de-scăparea, eşuarea în ţarcuri sociale, politice, sentimentale, existenţiale: „Peste tot pe unde umblase căzând din lac în puţ avusese parte de […]: haos, spaime, mâini tremurânde, degete reci, albite şi încleştate de haine să se rupă, oriunde ar fi mers vedea oameni care-şi băteau joc de viaţa lor în fel şi chip, atmosferă suprasaturată de durere, eşecuri, frustrări, calamităţi, sinucideri şi crime în lanţ, lume învârtoşată în balele diavolului“. În „timpul diluat, debilizat, fragilizat“ al rememorărilor, contopit cu cel al întoarcerii concrete şi disperate în locuri de odinioară, enumerările lucrează în maniera colajului, cu detalii simbolice, reprezentative şi reale în acelaşi timp. Câmpuri de pârloagă, ierburi uscate încâlcite, tufe de ciulini, liziere de pădure, ruine de grajduri dezafectate, hale, spaţii vaste de parcări cu tiruri, moteluri cu pensiuni, terase cu grătare şi mese de plastic, drumuri de ţară „mistuindu-se în nori de praf“, tivesc ameninţător orizontul cu ţarcuri mai drastic trasate decât cel al cimitirului. Sunt semne ale morţii la pândă. Micile refrene-bocet ori cântec de inimă albastră au un efect excepţional asupra organizării sim-fonice a fragmentelor încatenate, cititorul le poate sesiza versura insinuantă, le poate recepta melodia aspră: „E iarăşi primăvară, înecată în ploi interminabile şi noi umblăm năuci prin potop şi ce dragă mi-a fost viaţa, răul din inimă unde locuieşte vrăjmaşul, putreziciunea putreziciunii putreziciunilor, blestemul cu foc şi vărsare de sânge, floricica mea, şi-uite pier cum piere ceaţa…“; „io te-am iubit cu disperare“; „să am bani de cheltuială aş veni la primăvară, când o da soarele iară şi ce dragă mi-a fost viaţa şi-uite pier cum piere ceaţa“ etc.
          Să identifici o „priză poetică la o realitate sordidă“ (Daniel Cristea Enache) e oarecum prea mult, şi deci, inadecvat. Expresivitatea scrisului lui Aldulescu nu e nici poetică, nici „poetică“. Iar realitatea nu e generalizat sordidă. E o lume bântuită de umori şi excese, senzualizată anume prin adaos de condimente verbale, dar e chiar lumea cea mare filmată de aproape, fără intermediari şi cu aparenţele smulse de la ferestre. Dincolo de diferenţele de limbaj şi situare socială, la care prozatorul este atent fără să le acorde prim-planul, importantă rămâne radiografierea derutei, a ieşirii din matcă, a nestării. Personajele sale nu trăiesc după vreun proiect, abia de au vise de urmat şi împlinit. Existenţa lor e epidermică, de mică supravieţuire pas cu pas după reţete deprinse în mers. Trimiterile la limbaje mimate fără discernământ (Bianca Burţa-Cernat remarcă exact „sursele“: telenovele, filmele de la televizor şi reclamele care le segmentează, filme cu mafioţi, „un imaginar cinematografic gothic“ etc.) accentuează lipsa de direcţie şi destin propriu şi o îndreaptă spre tragic: „Vremurile s-au răsucit şi s-au pritocit de nu le-ar mai fi recunoscut nici unul ca Robert Stan zis şi Satan şi Diavolul, trecut ca prin brânză prin acel vis de aur şi prin praful şi pulberea lăsate-n urmă, pentru a încropi din propria viaţă un soi de lucrătură a diavolului şi pentru a simţi pe pielea lui şi-n carnea lui timpul debilizându-se, diluându-se până aproape de dispariţie“. Noul vis de aur, cu „o pricopseală ce pare să-şi tragă vlaga dintr-o plămadă duhnitoare, învârtoşată, de chin, sărăcie lucie şi potop de nenorociri de toată mâna“, se înscrie, după consumarea naivă a unui „moment de graţie“, în acelaşi coşmar al vieţii ca război fără învingători. „Eşti la mâna lor“ e enunţul emblematic, căci aproape impersonal, al haosului. Radu Aldulescu este un excelent captator de seisme umane.

Irina Petraş

Radu Aldulescu şi „realismul de avarie” (Radu Aldulescu, Cronicile genocidului. Bucureşti: Cartea Românească, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 2 (273)