2013

Marta Petreu

          Greu a fost anul trecut pentru revistele de cultură ale Uniunii Scriitorilor, greu s-a anunţat şi este şi începutul anului 2013. Lipsesc banii – curg ofensele.
          Iar cultură fără bani nu se poate. Am mai spus-o de multe ori, cultura costă. Cînd am citit în memoriile lui Negruzzi că A. D. Xenopol, viitorul mare istoric şi filosof al istoriei, a fost trimis la studii pe baza unei „chete“ lunare (cuprinse între 3 şi 6 galbeni) colectate de la membrii Junimii, am recunoscut o situaţie tipică pentru cultura noastră: ea există prin eforturile individuale şi reunite ale unor oameni care nu numai că o creează, dar îi şi suportă costurile băneşti. La fel este şi cu Uniunea Scriitorilor şi publicaţiile ei: nu numai că Uniunea produce o bună parte din mişcarea culturală a României de azi, dar o şi finanţează singură, din veniturile proprii – care se întîmplă să provină din închirierea unei clădiri. Situaţia are o explicaţie: după căderea socialismului real românesc, scriitorii s-au ferit ca de necuratul să depindă financiar de stat, temîndu-se de intruziuni ideologice. Iar sursa de finanţare – închirierea Casei Vernescu – i-a asigurat o vreme Uniunii şi revistelor ei existenţa. Mai ales că noi, scriitorii, cînd nu sîntem de-a dreptul gratis, sîntem foarte ieftini: salariile de la revistele Uniunii au fost minuscule, onorariile pe care am putut în sfîrşit, tot datorită Uniunii, să le plătim în ultimii ani colaboratorilor noştri au fost şi ele minuscule (iar acum, să sperăm că numai pe moment, nici unele, nici altele nu mai sînt deloc).
          De fapt, această stare de lucruri este anormală: o instituţie atît de importantă în creaţia de valori culturale cum este Uniunea Scriitorilor ar trebui subvenţionată de la bugetul de stat, adică din bugetul României – ceea ce nu înseamnă al vreunei puteri politice anume. Căci literatură/cultură română scriem, nu altceva, iar ce producem noi nu poate face nimeni altcineva pe lume. Ştiu că există scriitori care se cutremură de oroare la această idee, căci se tem de amestecul ideologic şi chiar estetic al „celor de la putere“ în treburile noastre. Nu se tem fără temei, bineînţeles, căci pot apărea oricînd funcţionari care să se creadă mai pricepuţi în literatură decît sîntem noi, scriitorii. Şi totuşi, altă soluţie decît aceea a finanţării de la bugetul de stat nu văd. Cînd am primit bani pentru tiparul revistei Apostrof de la Consiliul Local al Municipiului Cluj – pe vremea primarilor: Funar, apoi Boc, apoi Apostu, apoi interimarul Moisin, apoi din nou Boc – nu mi-a dat nimeni, deodată cu contractul, nicio indicaţie ideologică sau estetică, iar la deconturi nu mi-a făcut nimeni nazuri pentru conţinutul revistei, ci pur şi simplu mi-au verificat facturile; aşa că, dacă s-a putut la nivel de oraş, de ce nu s-ar putea şi la nivel de ţară?, mă întreb, cu naivitate poate.
          În ultimele luni, grele pentru redacţia Apostrof-ului şi pentru toate redacţiile revistelor Uniunii, cînd colegii mei au lucrat tăcuţi şi fără certitudinea că echipa de conducere a Uniunii va reuşi miracolul de-a ne plăti pînă la urmă salariile (precizez, în spiritul adevărului: pentru 2012 au fost pînă la urmă plătite), am devenit sensibilă la uşurinţa cu care oamenii vorbesc de rău literatura română, cultura română în general. Iar unii dintre cei care vorbesc cu desconsiderare despre Uniune, despre scriitorul român şi despre literatura română sînt chiar scriitori.
          Nu am văzut, de exemplu, ca ziarul Adevărul – care a apărut nu demult cu oribila pagină întîi purtînd titlul de scandal „Uniunea Scriitorilor cotropită de impostori“ – să fi făcut vreodată o grandioasă pagina întîi punînd coperta unei cărţi româneşti recent apărute care i-a plăcut vreunui ziarist din redacţie. La fel, am avut surpriza neagră de a citi, în Cotidianul, insultele şi ameninţările unui membru al Uniunii Scriitorilor, dl Mircea Arman, proaspăt redactor-şef la Tribuna, la adresa tuturor scriitorilor, pentru el toţi fiind, de la vlădică pînă la opincă, „ţuţeri“, „ipochimeni“ şi altele asemenea. De cîte ori citesc asemenea texte în presa cotidiană şi, vai, în aceea culturală, mă întreb de ce preferă aceşti scriitori şi ziarişti să scrie un text de scandal, şi încă pe seama literaturii, a scriitorilor şi a instituţiei lor, în loc să scrie texte de informare şi, măcar o dată pe an, texte de admiraţie pentru cărţile minunate care au tot apărut din 1990 încoace. Şi îmi amintesc nu fără tristeţe că doi mari clasici, Eminescu şi Caragiale, au fost şi ziarişti, şi scriitori. E drept, în alte vremuri, mai puţin „războinice“ şi dornice de „scandal“ decît s-au înteţit a fi anii din urmă.

19 februarie 2013