O noapte la New York

Bogdan C. Enache

          Nu îi plăcea să rămână în oraş o noapte mai mult decât avea nevoie pentru a se achita de obligaţiile de serviciu, dar de data aceasta deprinderile pe care şi le formase nu mai aveau aceeaşi forţă. Nu mă aşteaptă cu nerăbdare şi eu nu sunt nerăbdător să o revăd. Nu mă mai aşteaptă cu nerăbdare şi eu nu mai sunt nerăbdător…cred că ar fi mai corect spus. Închise portiera în urma sa şi comunică maşinal şoferului destinaţia, după care începu să privească absent pe fereastra automobilului.
          Venise la New York pentru a asista la şedinţa semestrială a Consiliului de administraţie al companiei, căruia trebuia să îi prezinte un raport privind activitatea subsidiarei din Bucureşti, al cărei director adjunct era. Călătoriile de afaceri la New York ajunseseră o rutină în ultimii doi ani, de când firma fusese preluată de compania newyorkeză ca urmare a unui plan agresiv de consolidare pe pieţele emergente din Europa, însă oraşul continua să i se pară neinteresant şi lipsit de personalitate, în ciuda celebrităţii sale mondiale. O altă ţară? Mai degrabă nicio ţară, o zonă de tranzit permanent, îşi zicea zâmbind sarcastic de fiecare dată când ieşea din aeroport.
          Nu fusese niciodată tentat, până astăzi, să facă o plimbare de plăcere prin Lower Manhattan sau să viziteze vreuna din atracţiile turistice cu care se mândrea toată America şi nimic nu îi contraria mai mult simţul estetic obişnuit cu urbanistica europeană decât pretenţia americanilor de a vedea artă într-o aglomerare de clădiri de un funcţionalism industrial dus la extrem. Avea de fiecare dată ocazii să iasă să vadă oraşul, însă de obicei refuza ieşirile care nu erau impuse de obligaţiile profesionale, invocând oboseala după un zbor atât de lung sau odihna necesară pentru zborul de întoarcere, şi îşi petrecea serile în camera de hotel. Nici în seara aceasta nu îşi schimbase atitudinea în această privinţă, dar înainte ca taxiul să ajungă la hotel, aşa cum solicitase la plecare, îi ceru şoferului să oprească la intrarea unui bar de la intersecţia Bedford cu Leroy Street, pe care îl remarcase întâmplător pe drumul de sosire. Nu ştia când luase această decizie, dar în momentul în care comunicase şoferului schimbarea de planuri i se părea că ar fi fost rezultatul unei chibzuiri mai îndelungate decât era cazul.
          Când începuse să călătorească des în interes de serviciu, adică nu mult după ce se căsătorise, singurul său gând la plecare era să o revadă cât mai repede pe Ioana. Se cunoscuseră încă din facultate, la o petrecere studenţească, după care au rămas împreună. Între ei doi a urmat o relaţie intensă şi neprevăzută, plină de întâlniri nocturne, telefoane în mijlocul zilei şi ieşiri cu grupuri de prieteni la sfârşit de săptămână. Totul părea acum că se întâmplase atât de repede încât cu greu îşi mai putea aduce aminte mai mult de câteva momente disparate. Ne iubeam? În orice caz, atracţia fizică şi obişnuinţa reciprocă care s-a instalat treptat în stilul lor agitat de viaţă de atunci i-au ţinut împreună şi după încheierea studiilor. El s-a angajat curând după aceea, iar serviciul i-a permis să se căsătorească, un pas firesc atunci, şi s-au căsătorit la câteva luni după ce îşi luase în primire postul, iar avansarea sa rapidă în cadrul firmei venea parcă să încununeze viitorul trainic al cuplului. Era vremea când succesele sale profesionale păreau să oglindească fericirea sa personală, însă acum cele două reflectau în direcţii opuse. O căsătorie a speranţelor oarbe, îşi zise, în timp ce înmâna o bancnotă şoferului şi coborî din taxi. Ca orice căsătorie, presupun.
          Intră înăuntru cu siguranţa sa obişnuită în mişcări, deşi nu avea nicio idee privind ce avea să facă sau de ce alesese acest bar anume.
          – Aşteptaţi pe cineva? îl întrebă chelnerul care îl luă imediat în  primire. 
          – Nu.
          – Poftiţi pe aici, vă rog, îi zâmbi acesta amabil, conducându-l la o masă liberă.
          Localul în care intrase era o combinaţie între o cafenea şi un club de noapte, una destul de comună pentru pretenţiile de boemă artistică a Greenwich Village, care vroia să amintească de New Yorkul de la sfârşitul anilor 1920, acea obsesivă epocă de glorie a rafinamentului în conştiinţa de sine a acestei încă noi şi insolite naţiuni.
          Se aşeză la masă, comandă o băutură şi se lăsă învăluit de clarobscurul încăperii, ascultând pasiv ritmurile de jazz cântate de orchestra casei şi privind în gol jocul de scenă al instrumentiştilor.
          În astfel de momente putea în sfârşit să nu se mai gândesc la nimic, nici la Ioana, nici la el, nici la obligaţiile sale de serviciu. Era doar el, eu însumi, dar fără sine, şi senzaţia de atrofiere a gândurile îi provoca o plăcere pe care nu o putea descrie. Îşi sorbi whisky-ul şi îşi relaxă trupul pe spătarul scaunului, fericit ca şi cum ar fi înghiţit un anestezic, cu gândul nici aici, nici acolo şi parcă peste tot. Orchestra cânta acum un blues, iar versurile sale pătimaşe, şoptite cu atâta intensitate de o mulatră superbă, îi proiectau parcă sentimentele acolo pe scenă, pe buzele ei, printre lacrimile şi bucuriile sclavilor de pe plantaţiile din Louisiana, unde le putea privi esenţializate, abstractizate, abstrase de propria persoană, de persoana altora, de împrejurări, de orice cunoştea, de complicaţii... Doar muzica te lasă să uiţi... Era liber, se simţea în sfârşit liber şi sorbi încă o dată din paharul de whisky.
          Chelnerul îşi făcu apariţia să preia noile comenzi,  când orchestra făcu o pauză, în ropotul bateriilor şi înclinaţiile interpretei, şi atunci o observă în dreapta sa, puţin mai în spate, aşezată singură la masă, ascunsă de lumina slabă a încăperii, comandând un cocktail, acelaşi ca şi cel pe care îl servise mai înainte, privind absentă spre scena eliberată de personalul orchestrei şi, fără să ştie ce avea să facă, purtat de senzaţia de imponderabilitate pe care i-o dădu muzica, se ridică de la locul său şi, apropiindu-se, întrebă:
          – Se poate?
          Ea îşi ridică încet capul, îl fixă cu privirea câteva secunde şi apoi, privind în altă direcţie, îi răspunse cu o voce care nu lăsa loc de nicio emoţie:
          – Sigur; şi îşi ridică uşor paharul.
          Într-adevăr, nu era prima dată când nu îşi ţinuse o promisiune. Se întâmplase de atâtea ori în trecut. Nu se încheiase afacerea, trebuia să mai rămână, nu putea rata această înţelegere, ştia doar cât de importantă era pentru el, cât de mult muncise să găsească aceşti vânzători, nu îi putea pierde tocmai acum, lucrurile acestea cer timp, întotdeauna intervine ceva neprevăzut, e o piaţă în care lucrezi cu oameni, în acest domeniu nu ai o a doua şansă când se iveşte o ocazie... Era aniversarea lor, îmi pare rău, mă voi revanşa, regret că nu am putut anticipa, mă înţelegi, iubito, nu-i aşa?
          – Mulţumesc, îi întâmpină el răspunsul. Numele meu este Alexandru, Alexander, dacă vă este mai uşor, şi îi întinse mâna dreaptă cu un zâmbet scurt, în timp ce cu mâna stângă îşi trăgea un scaun.
          – Katherine, zise ea. Şi, întorcând privirea către el: Nu eşti de pe-aici? Adică, nu eşti american. Îmi pare rău, şi zâmbi, nu eşti american, nu-i aşa?
          – Nu, e în regulă, îi zâmbi el înapoi, nu sunt american. Sunt din Europa, o ţară mai puţin cunoscută... şi se opri din explicaţii. Ea clătină din cap, cu acelaşi zâmbet îngăduitor de mai înainte, după care îşi schimbă din nou direcţia privirii şi strânse din nou în mână paharul din faţa ei.
          Când devenise o obişnuinţă să rateze întâlnirile în doi? Jonathan a fost întotdeauna ocupat, încă de când l-a cunoscut, abia terminase studiile, el o invitase la vernisajul unei expoziţii pe care o organiza, ea era intern, la începutul carierei şi îşi dorea foarte mult să intre în legătură cu lumea din domeniul artei. Sorbi şi el din nou din paharul de whisky. Ea dorise să ne căsătorim, ce ne stă în cale acum că totul îţi merge atât de bine cu serviciul?! Şi ea se angajase, preda, era încântată, îmi vorbea toată seara despre cum a reuşit cutare copil de 13 ani să pronunţe în sfârşit nu-ştiu-ce cuvânt în franceză. Când am încetat să mai vorbim despre asta? nu că m-ar fi interesat, nu, adică când am încetat să mai vorbim despre noi? Îşi aşeză paharul gol pe masă şi o privi din nou.
          – Cu ce te ocupi, Alexander? şi îşi întoarse şi ea privirea spre el.
          – Lucrez în domeniul bancar.
          – Bănci?! Ah, exclamă ea cu un zâmbet larg, trebuie să fie o activitate extrem de interesantă în perioada asta.
          Râse şi dădu afirmativ din cap.
          Într-o zi pur şi simplu s-a întâmplat, nici nu pot spune când sau de ce, şi apoi a devenit obişnuinţă, un nou fel de obişnuinţă. Era altfel atunci. Nici prin cap nu îi putea trece să rateze vreo întâlnire pe care ne-o fixasem în avans. Începuse cursurile, avea şi orele de predare. Şi mă implora de fiecare dată când trebuia să plece o săptămână din oraş să fac în aşa fel încât să vin cu el. Eu eram din ce în ce mai des trimis în delegaţii şi deplasări. Ne revedeam cu nerăbdare şi uneori mergeam un weekend întreg undeva, la munte. Acum cu acelaşi ton îşi ia la revedere şi îmi spune îmi pare rău. Nu ştiu ce s-a întâmplat! Îşi ridică mână pentru a face semn chelnerului.
          – Tu cu ce te ocupi, Katherine?
          – Lucrez în industria artistică. Sunt curator la Museum of Modern Arts. Râse, şi adăugă: Se pare că suntem parteneri naturali de conversaţie.
          – E adevărat, spuse râzând la rândul lui. Finanţele sunt, în felul lor, o artă; iar arta, în zilele noastre, este o piaţă financiară.
          – Chiar aşa? Nu cred să mai fi auzit punctul ăsta de vedere până acum.
          De data aceasta nu îşi mai întoarseră privirile. Râdeau, priveau unul la altul, şi râdeau. Apoi fiecare şi-a ridicat paharul.
          Cât de mult o interesa arta! Încă îşi mai aducea aminte totul. Nu voia să facă altceva. Nu voia să ştie de nimic altceva. Venise la New York pentru asta. Şi-a luat cât de multe cursuri putea. Mergea singură la expoziţii dacă nu avea cu cine. Învăţase pe de rost codurile de înregistrare a lucrărilor dintr-o duzină de albume. Şi ce fericită era când l-a întâlnit pe Jonathan! El părea să ştie totul, văzuse totul, cunoştea pe toată lumea care merita cunoscută în lumea newyorkeză a artei... Prima expoziţie pe care o organizase. Chagall. O panoramă, pânze din toate perioadele, vitralii şi tapiserii, adunate pentru prima dată într-o astfel de expoziţie… I-a spus că nimic asemănator nu s-a mai văzut până atunci, şi tot atunci s-au căsătorit, ea şi Jonathan. El tocmai îşi mutase galeria de pe 3rd Avenue pe 7th Avenue. Parcă nu îi mai venea să creadă. El a lăsat totul baltă şi au plecat în Europa după nuntă. Veneţia, Florenţa... Paris. Inaugurarea oficială nu a avut loc decât abia când s-au întors. Erau atât de îndrăgostiţi!
          – Care e punctul tău de vedere?
          – Asupra artei sau asupra finanţelor?
          Şi începu din nou să râdă, iar el râse din nou în semn de răspuns.
          – E greu de definit... E ca dragostea, şi zâmbi.
          Îi zâmbi înapoi.
           Dragostea... S-a schimbat. E acelaşi, dar nu mai e la fel. Încă îmi amintesc. Nu mai putem vorbi. De ce îmi amintesc? Eram şi înainte la fel de ocupat. Poate că eu m-am schimbat. A ştiut de la început cum vor sta lucrurile. Cine stă trei zile în Los Angeles ca să vadă nişte bare întortocheate de metal?! Nu înţeleg ce am făcut! Mi-ar lipsi atât de mult vremurile de atunci dacă nu ar fi azi altcineva? Era atât de bucuroasă când începuse cursurile! Şi-apoi? Dacă nu l-aş fi sunat eu înainte, nici nu mi-ar fi telefonat să îmi spună că nu va ajunge. Nu din cauza distanţei, nu, ne-am îndepărtat între patru pereţi. Şi totuşi, dragostea...
          – În cazul acesta, suntem cu toţii artişti, zise el aşezând paharul gol pe masă.
          – Sau doar facem pariuri, îi răspunse ea cu acelaşi zâmbet.
          – Cine poate şti?! concluzionă el, după un minut, şi apoi privi absent spre scenă, unde orchestra reîncepu să cânte.
          Când se trezi dimineaţă încă mai auzea sunetul saxofonului şi al pianului care învăluie clinchetul paharelor şi rumoarea din încăpere, însă ea nu mai era lângă el.
         Au mai comandat încă un rând de băuturi. Când am ieşit, se cânta Autum Leaves, pentru a treia oară în seara aceea. A treia sau a patra oară? Da, el s-a oferit să o conducă. Să chem un taxi? Nu, nu e nevoie, locuiesc în apropiere. Au făcut o plimbare. Aş vreau să iau puţin aer. Perfect, hotelul meu e tot aici, lângă Washington Park. Te însoţesc. Nu, nu e  nevoie! E în regulă, îmi face plăcere! OK, mulţumesc! Când a plecat? Se ridică din pat şi intră în baie pentru a-şi face toaleta. E frig? Nu, e bine. Se vede luna. Nu se întâmplă des în Manhattan. Ia haina mea. Mulţumesc, dar nu trebuie. Insist. Îmi aminteşte de ceva... Luna? Da, de Chagall. Pictorul pe lună? Da, de unde ştiai asta? Lucrez în finanţe. Ah, deci eşti un artist. Râseră. Am ajuns. Vrei să urci? Se vede mai bine luna de sus. E un pariu?...
          Trase fermoarul genţii de voiaj. Era îmbrăcat şi gata să coboare. Într-o oră trebuia să ajungă la aeroport. Vizita la New York se încheiase. Până data viitoare. Se gândea deja la zilele de concediu. La Buşteni. Ieşi din lift şi lăsă repede cheile la recepţie. Toamna la Buşteni sigur a venit mai devreme. Păşi pe trotuarul din faţa hotelului, căutând din priviri un taxi, când simţi vibraţiile telefonului în buzunarul stâng:
         – Alo!... Ioana?!.... Da, ne vedem diseară.... Ioana? Te iubesc!

 

Bogdan C. Enache

O noapte la New York

» anul XXIV, 2013, nr. 1 (272)