Un festival sub semnul normalităţii

Roxana Croitoru

          Festivalul Naţional de Teatru e, an de an, aşteptat drept cea mai importantă reuniune a spectacolelor româneşti, oglindă a stagiunii trecute prin ce a avut ea definitoriu. Director de festival şi unic selecţioner – aflat în cel de-al doilea an din cei trei de mandat –, criticul de teatru Alice Georgescu s-a confruntat, la această ediţie, a XXII-a, mai intens decât în alţi ani, cu problemele financiare şi de organizare, rezultat al unei crize perpetue: reduceri şi restrângeri de buget, accidente. Şi totuşi, în momentul în care această ediţie a fost pusă sub semnul întrebării, directorul festivalului împreună cu cei implicaţi în organizare au răspuns cu un ferm: „Ba Da“!, aşa cum am citit în editorialul caietului de festival.
          Desfăşurate între 26 octombrie şi 4 noiembrie 2012, sub zodia Anului Caragiale, spectacolele prezentate au fost grupate în şase secţiuni, nu foarte restrictive: Al matale, Caragiale; Focus Silviu Purcărete un univers regizoral; Strindberg, înaintaşi, urmaşi; De toate pentru toţi; Teatrul de mâine; Actorul în prim-plan. A lipsit din program participarea internaţională, atât de utilă prin faptul că făcea posibilă vizionarea unor spectacole importante montate acum în lume, iar prin comparaţie stabilea şi nivelul spectacolelor autohtone, după cum şi invitaţii din străinătate au fost mai puţin numeroşi în acest an. O altă secţiune, inclusă de câtăva vreme în program, a fost cea a spectacolelor radiofonice.
          În cadrul secţiunii Evenimente conexe, dimineţile s-a stat „la sfat“ cu artiştii într-un spaţiu intim, la ceainăria Serendipity („accident fericit“ sau „surpriză plăcută“), la Divanele FNT inaugurate cu un an înainte. Au fost abordate teme dintre cele mai provocatoare legate de creaţia teatrală: Cum se mişcă teatrul?; Caragiale în anul lui – Festivism sau ireverenţă?; Tinerii şi „celălalt teatru“; Teatrul, o uzină cu foc continuu; Spectacolul muzicii de teatru; De ce am ales teatrul? ş.a. Au răspuns, au pus şi şi-au pus întrebări creatori de primă mărime, precum Andrei Şerban, Gigi Căciuleanu, Sanda Manu, Dan C. Mihăilescu, Ion Caramitru, Mihai Măniuţiu, Radu Afrim.
          Atelierul coordonat de regizoarea Cătălina Buzoianu şi susţinut împreună cu Mircea Florian (muzică) şi Darie Armin Alexandru (video), Spre Damasc de August Strindberg (pentru prima dată tradus în limba română), s-a adresat studenţilor, masteranzilor şi actorilor. Programul Strindberg a fost iniţiat în 2011 de UNITER şi cuprinde traducerea şi publicarea unei serii de douăsprezece piese de teatru ale autorului, două spectacole-lectură şi o conferinţă cu participare internaţională, toate în cadrul festivalului.
          Lansările de carte, albume de fotografii, adevărate opere de artă, precum cel al Mihaelei Marin, cu instantanee din spectacolele realizate de Andrei Şerban din Cehov, Shakespeare, Bergman, traduceri din mari regizori sau spectacole restituite: Regele Lear în viziunea lui Radu Penciulescu: Jurnal de repetiţii de Monica Săvulescu Voudouri.
          Nu am încercat şi nici nu cred că e posibil să acoperi întreaga ofertă a festivalului. Mă voi opri la câteva dintre ele.
          Spectacolul de teatru-coregrafic D’ale noastre de Gigi Căciuleanu, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, a fost, ca să preiau apelativul prietenei şi colegei noastre Vetuţa Pop, „bucuria noastră“. La Divane, Gigi Căciuleanu mărturisea că nu a dorit să facă un spectacol cu momente şi personaje din piesele lui Caragiale. A făcut un spectacol din cioburi, a pus pe scenă, în limbaj propriu, ceea ce i-a rămas din lectură. Aş spune că e mult mai mult decât atât. Este o explozie de de creativitate, un teatru în mişcare pe care l-am remarcat şi în spectacolul său Carmina Burana, de la Naţionalul din Târgu-Mureş, sau cu ani în urmă, la Teatrul „Oleg Danovski“ din Constanţa, Anotimpurile.
          În aceeaşi secţiune Caragiale, Două loturi – adaptare şi regie Alexandru Dabija –, accentul montării se mută pe dramatismul eroului, Lefter Popescu, care-şi pierde minţile atunci când iluzia se destramă. Drama este perfect susţinută de decorul scenografului Helmut Stürmer, o turnantă, pe care e construită un fel de colivie din plasă de sârmă transparentă cu scări şi uşi, unde personajele urcă şi coboară în vârtej, ca într-o nemiloasă roată a destinului.
          Cea mai densă şi interesantă secţiune, din punctul meu de vedere, a fost  De toate pentru toţi. Lear(a), spectacolul refăcut, de fapt din nou făcut, de Andrei Şerban la Teatrul „Bulandra“, în noua sală cu un decor extrem de simplu, clar, şi cu un spaţiu mai restrâns, opera lui Dragoş Buhagiar, a schimbat raportul dintre personaje, relaţiile devenind mult mai puternice în distribuţia unică, acum, a regizorului. Mariana Mihuţ, într-un regal actoricesc, e secondată cu talent de partenere, dintre care le-aş aminti pe Dorina Chiriac (în Bufonul), Ioana Macaria (în Edgar) şi, cu precădere, pe Virginia Mirea (în Edmund). Spectacolul a câştigat în tensiune şi în ritm prin reducerea textului şi schimbarea spaţiului de joc.
          Îngeri în America de la Teatrul Metropolis, direcţia de scenă V. I. Frunză, decorul şi costumele Adriana Grand, l-am urmărit aşa cum a fost prezentat, în două părţi, în două seri consecutiv. E un spectacol puternic cu o tematică actuală crudă, cinică şi uneori delicat-duioasă (iubirea/lipsa de iubire, homosexualitatea, SIDA, politica, religia). Un spectacol care te urmăreşte în timp după lăsarea cortinei. Universul creat de cei doi realizatori aduce în prim-plan actori tineri acordaţi perfect cu actorii consacraţi ai trupei, Gelu Ivaşcu şi Virginia Mirea, remarcabilă în cele cinci roluri de compoziţie. În rolul tinerei soţii, Harper Pitt, Cristiana Răduţă, o ingenuă cum rareori ne este dat să mai întâlnim pe scenele noastre şi pe care dorim să o revedem în roluri pe măsură, înainte ca vârsta, inevitabil, să o transforme în duenă.
          CUPLUtoniu, regia Radu Alexandru Nica, de la Teatrul German din Timişoara (teatru în plină ascensiune şi cu o prezenţă bună în festival), este un spectacol al zilelor noastre, creat într-un spaţiu neconvenţional, cafenea sau bar, şi a fost jucat cu aplomb, în relaţie directă cu publicul, spre deliciul spectatorilor tineri.
          La secţiunea Teatrul de mâine, Casa M, o producţie a Centrului de Arte Coliseum din Chişinău, este un spectacol-document despre violenţa în familie. Textul, construit pe viu din discuţiile cu subiecţii, îi aparţine Luminiţei Ţîcu, care semnează şi regia. Într-un spaţiu voit sărac, cele patru interprete se folosesc doar de câteva obiecte: o bicicletă, nişte borcane, o scândură, o găină jumulită, reuşind să transmită o tensiune dureroasă, uneori paroxistică, despre acest fenomen umilitor şi degradant al societăţii. Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru a instituit la această ediţie Premiul „Tânăra Speranţă“ şi l-a acordat acestui spectacol şi actriţei Ioana Manciu, interpreta din piesa Jocuri în curtea din spate, ambele programate la aceeaşi secţiune.
          Am revăzut, după ani, montarea cu opera comică Gianni Schicchi, regia Silviu Purcărete, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Spectacol de mare valoare artistică într-o revărsare de umor şi fantezie, cu vocile actorilor perfect acordate partiturii, şi care, şi peste ani, rămâne proaspăt, viu, chiar şi pe o scenă mai mare cum e cea a Operei Naţionale din Bucureşti.
          Au fost şi alegeri mai puţin reuşite: Înainte de pensionare de Thomas Bernhardt, de la Teatrul Naţional din Timişoara, regia Christian Papke, sau 2x2, de la Naţionalul din Bucureşti, în regia lui Vlad Stănescu.
          Ceea ce i-a reuşit în mod deosebit directorului de festival Alice Georgescu, la această a XXII-a ediţie, a fost starea de normalitate, atmosfera de calmă colocvialitate resimţită de noi toţi în decursul celor zece zile. La final am avut imaginea teatrului românesc aşa cum arată el acum, pentru că, nu-i aşa, după cum spune Brook, „teatrul e acum“.

 

Roxana Croitoru

Un festival sub semnul normalităţii

» anul XXIV, 2013, nr. 1 (272)