Poeme de Silviu Mihăilă

Scrisoare mamei (lanul cu maci)

Ultima amintire, mamă,
ultima amintire….

Era noapte…
mi-ai spus
să ating lucrurile ca şi cum ar fi
pentru ultima oară
să iubesc ca pentru ultima dată
această viaţă plină de baloane de săpun, felurit colorate.
Eu
îmi voi desena toată dragostea
într-un câmp de maci:
doar aşa vei şti cât de mult sângele meu pământesc
udă privirea ta barocă, încremenită
devenită odată cu timpul maramă înmiresmată.
Îmi amintesc când mă duceai de mână la şcoală, mamă,
îmi amintesc poveştile cu care mă adormeai.
Astăzi, mâna care mă dezmierda odată
nu mai este
iar poveştile sunt despre Cioran, moarte, nemurire
şi speranţa
revederii
cândva
într-o altă… poveste.
Să nu mă laşi să aştept singur primăvara, mamă,
să miros liliacul şi freziile fără tine!
…………………………..
Era noapte, mamă…
îmi amintesc:
mi-ai spus
să ating lucrurile ca şi cum ar fi
pentru ultima oară
să iubesc ca pentru ultima dată
această viaţă plină de baloane de săpun, felurit colorate
ca să rămână ceva din iubirea noastră
după ce
noi
nu vom mai fi.
Cu poveşti m-ai crescut în lume, mamă
Cu poveşti m-ai adormit…
Azi nu mai trăiesc eu,
ci povestea din mine.

Tu
îţi dormi somnul-de-nu-mă-uita
în lanul cu maci.


Versuri pentru mai târziu

M-am decis să iau cuvintele lumii
şi să le înec.
Apoi,
mă voi arunca şi eu în acelaşi pahar cu apă
şi am să asist în modul cel mai plauzibil
la moartea celor mai neînsemnate lucruri din această lume…
Eu mă voi îneca alături de cuvinte…
fără să se supere căci sunt ale mele,
numai eu al lui Dumnezeu.
Vor muri pentru mine,
iar eu pentru Dumnezeu.
Cuvintele vor dispărea…
Dar faptele mele?

Vor muri odată cu mine
sau se vor transforma în alte cuvinte,
pe care va trebui să le înec din nou?

Everlasting

Mi-am zis:
dacă tu mă vei iubi,
vom învinge amândoi moartea
şi vom călca împreună
mereu
(într-un geometric dans pentru doi
rotit de siluete astrale)
peste lei şi peste balauri.

Nu!
cu tine nu-mi va fi frică
să înfrunt moartea
nici să aştept apusul copleşit de gândul
că mâine
– din viaţă –
nu va mai rămâne decât galbena
gutuie
ce strălucea odată
la fereastra bunicii.

Când mi-ai spus să-mi ard visul
iarna mai aprindea
urme de nemurire în lume
şi în mine
iar moartea mi se usca pe bocancii de ieşit la joacă...

Astăzi din vis n-a mai rămas decât cenuşa...
Căci viaţa e iubirea
trăită ACUM
şi gândul că moartea e viaţă
scrum... dulce scrum.


Cumpăna

Între noi doi
există o poartă.
Mi-ai spus de ea
din copilărie...
Pe atunci
eu credeam în Tine
că o altă viaţă-mi vei da
pe care încă nu o cunosc.
Eu încă aştept.

Între noi doi
există o cumpănă.
Atunci când închid ochiul stâng
ea dispare
şi se naşte-mprejur
curcubeu rotit în soare.
Aseară m-am dezgolit de toată avuţia
am pus tot ce aveam
mai de preţ pe taler
şi am fost întrebat:
,,Sufletul unde l-ai lăsat?...“
El doare.

Între noi doi
există o cumpănă.
Atunci când închid ambii ochi
lumea dispare
devine un ghemotoc
iubire născută din
alabastru de foc.
Pietà plângând la picioarele mele
mă-ntreabă:
,,Sufletul unde ţi l-ai lăsat?“
Se aud ulii de seară...

 

Silviu Mihăilă

Scrisoare mamei (lanul cu maci)

» anul XXIV, 2013, nr. 1 (272)