Marta Petreu  – pariul epic

Valentin Chifor


Da. Morţilor mei le vorbesc
de la ei aştept o bună primire.
 (poeta Marta, în vol. Scara lui Iacob)

          Marta Petreu şi-a asigurat de mult un loc privilegiat, inconfundabil în poezia şi eseistica postbelică. Poeticitatea autentică a autoarei (de la Aduceţi verbele, 1981, Dimineaţa tinerelor doamne, 1983, Loc psihic, 1991, la Poeme neruşinate, 1993, Cartea mîniei, 1997, Apocalipsa după Marta, 1999, Falanga, 2001, Scara lui Iacob, 2006) e definită de aliajul de dragoste-ură, tandreţe-carnalitate, la tensiuni foarte înalte, într-un furor al imaginarului încorporând feminitatea biciuită de ardenţa cunoaşterii („luciditatea ca un ţap în rut“), înfruntarea cu Divinitatea (veritabil radicalism luciferic), dar şi pulsiunile senzualităţii (omenesc, preaomenesc). Poeta „se scaldă în mînie...“ („Cum să scriu poeme tandre – mă întreb/cum să scriu?“), discursul liric, simfonie de maledicţii pe alocuri, ancorează în lumina rea a negaţiei, a răzvrătirii amintind de Vechiul Testament. Eseista („Marta conspectînd doctrine politice...“), debatter inflexibil în cercetări de istoria ideilor, filosofia istoriei, culturii (Cioran sau un trecut deocheat, 2004; Ionescu în ţara tatălui, 2001; Filosofia lui Caragiale, 2003; Despre bolile filosofilor: Cioran, 2008; Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebastian, 2009; De la Junimea la Noica: Studii de cultură românească, 2011 etc.), a abordat fără inhibiţii, frontal, cele mai sensibile, nevralgice probleme ale interbelicului (legionarismul, evreitatea, antisemitismul, crizele identitare, totalitarismul de dreapta şi de stânga – Holocaustul şi Gulagul etc.), oferind implicit o nouă, relevantă recalibrare exegetică a profilului lui Cioran, Noica, Sebastian, din seria discipolilor genialoizi ai controversatului „profesor de nelinişte“ Nae Ionescu, mentorul lor. Prin recurs la o grila ideologică, prioritar, cu „probatorii“ excelent blindate documentar, cărţile ei impun prin patosul demonstraţiei – un patetism al adevărului –, iar gândirea cu zimţi a eseistei a clătinat tabuuri, a generat câteva fertile polemici de idei. Paginile ei fac apel la imaginaţia afectiv-morală a cititorului şi au contribuit salutar la reintegrarea culturală a României în Europa democratică. Aflată la vârsta deplinei maturităţi creatoare, cu conştiinţa că produsele imaginarului (literatură, filosofie, ideologie) sunt unitare, ilustrare a unităţii indestructibile a fiinţei umane, Marta Petreu  reuşeşte să se reinventeze sui-generis prin Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, debutând în roman (citesc cartea în „seria de autor“ a Editurii Polirom). Pentru excelenţa sa, romanul a fost decretat „cartea anului 2011“ de România literară. În noianul de proză pansexualistă, minimalistă, mizerabilistă actuală, romanul Martei Petreu oferă o structură narativă compactă, de factură obsesională, pe firul unei proaspete memorii afective în care scenariul biografic sare în ochi. Demers epic de netăgăduită autenticitate, romanul reface traiectul unitar al realităţii şi al imaginaţiei creatoare, asociaţie de pact autobiografic şi pact ficţional, fiind un roman – intim, cum ar spune P. Goma. Complex, polifonic, concomitent realitate şi ficţiune (scurtul Avertisment care deschide textul este edificator), biografie uşor deghizată (toponimic, onomastic), cartea se citeşte cu sufletul la gură, aliind nivelul factual cu povestirea ficţională, opţiuni livreşti, intertextualitate etc., încât romanul relevă mai bine decât eseistica sa personalitatea de adâncime a autoarei. Teritorii abisale ale mereu fascinantului univers uman (frustrarea, lipsa libertăţii interioare, dragostea, ura, etc.) ies la lumină în această cronică a Câmpiei Transilvaniei, implicit a unei comunitaţi rurale, victimizată de o istorie haină. Originalitatea provine din depoziţia epică foarte personală; retorica confesiunii tutelată de-o imaginaţie dureroasă are mereu cote înalte de intensitate emoţională, pe alocuri tulburătoare, virtuţile narativităţii omogenizând bine binomul realitate-ficţiune.


Metafora infernului domestic

          Decupajele expresive de real, flashbackurile rememorative, caracterele extrem de vii, ritmul alert, toate concură polemic la o detabuizare salutară, zăgăzuită de un realism substanţial, romanciera scriind câteva portrete memorabile. Romanul are două planuri temporale, pe de o parte prezentul naraţiunii (2010, anul redactării cărţii), moartea mamei având rol de declanşator epic, succedat de rememorarea afectivă dureroasă ca o jupuire de viu – al doilea nivel al temporalitaţii extins pe un secol, trei generaţii (de la amintirea bunicului la părinţii şi copiii cuplului Vălean). În fapt romanul ne introduce în cercurile unui infern mundan. Primul cerc coincide cu fixarea cadrului, climatul postbelic în mediul rural din Câmpia Transilvaniei în „vremuri de neaşezare şi sărăcie“ (prezenţa ruşilor, colectivizarea, cohorta injoncţiunilor aduse de anomia socialismului real al societăţii „multilateral dezvoltate“ până în etapa tranziţiei capitaliste postdecembriste). Social-politicul, mai diminuat în carte, anunţă apocalipsa unei lumi. Al doilea cerc e conflictul dintre soţii Vălean, pe scenariul milenarist profetizat de psihoza religioasă a bărbatului iehovist. Soţul doreşte să-şi aducă consoarta pe calea pocăinţei, sub iminenţa Apocalipsei profetizate pentru anii ’70, potopind căminul – timp de două decenii – sub torentul versetelor biblice, în schimb soţia, greco-catolică, rămâne inflexibilă, încât se deschide în carte o veritabilă dramă familială. Al treilea cerc, mai de profunzime, vizează originile obscure, telurice, primitive, venind din genetice, seculare metamorfoze celulare care erup violent-obsesiv la suprafaţă. Ele au în vedere planul moral-afectiv al pulsiunilor fiinţei în edificarea caracterială a personajelor. „Caracterul e o reacţie-tip“, scrie o dată naratoarea. Axul cărţii, pe fundalul social-politic bulversant al perioadei postbelice, e „Maria lui Indrei, zis Paplei, din Cutca de Jos“, Mària Sucutărdean pe numele de fată, personaj terific, de neuitat, din stirpea femeilor nefericite, în viaţă, în iubire, o mamă care-şi blestemă odraslele (două fete, Ana şi Tabita, şi un băiat, Tinu), repudiere castratoare întreţinută de un fundamentalism moral şlefuit de incoruptibilitate, situat în zodia unui conflict amoros şi religios. Eroina e incapabilă să transmită firesc sentimentele, dar contrapunctic nu lipsesc crâmpeie ale candorii, ale gingăşiei parentale. Mica, cum e numită cu apelativul filial, s-a măritat ţărăneşte, conform voinţei familiei, deşi a iubit un flăcău sărac, care n-avea altă avere decât veselia. Eroină abstrusă (printre curiozităţile psihologice – nu poate iubi concomitent mai multe persoane), ea revarsă asupra copiilor blesteme abominabile, care aprind imaginaţia cititorului de nu şi hârtia. Îi blestemă sistematic, pe toţi, plângând amarnic: „Mai bine nu v-aş fi născut, să fiu aicea de durere! Blestemate să fie Mama şi Marta, curva de soră-mea! Că m-o făcut să mă mărit cu Ticu-to! Blăstămat să fie şi Agustin! Mai bine nu vă năşteam! Să n-aveţi parte de ce vi-i drag! Mai bine vă sugrumam de mici şi să mă fi dus într-o temniţă! Cu trizăci de lei scăpam de toţi tri. Şi azi eram o femeie liberă!...“ Faptul aduce cu sine pulverizarea bucuriei, a chefului de viaţă al odraslelor. Mamă teribilă, personaj atipic, trecută printr-un aşezământ religios, mare amatoare de romane, ea se împotriveşte la educaţia copiilor, le aruncă pe foc cărţile, refuză să-i interneze când sunt bolnavi, bodogăneşte, drăcuie – „limbă de viperă“, aliaj de compasiune şi furie, acumulează venin retranşată într-o vrăjmăşie difuză (e pe punctul de a-şi denunţa fiul autorităţilor comuniste), pe de altă parte e capabilă de rare, neaşteptate dezmierdări, repede reprimate. Maria are conştiinţa unicităţii, temperament aspru, trufaş-neîndulecată, aparent rece, de fapt intens pasională, lipsită însă de afecţiune conjugală, apăsată de povara copiilor nedoriţi, locuită de un urât fără leac. Eroina (cea mai frumoasă fată de pe Valea Someşului), de o rară autenticitate, având o nobleţe aparte, cu vocaţia bucuriei, subjugă cu feminitatea ei pe toată lumea. Naratoarea, Tabita, cu conştiinţa identităţii de esenţă dintre toate femeile lumii, îşi asociază mama unei serii destinale, general-umane, care merge de la Ludovica Diuganu, mama lui L. Rebreanu, la ibseniana Hedda Gabler, prin setea neostoită de iubire, frustrări, rivalităţi, gelozie, traume etc., care, odată cu un deficit de trăire, o metamorfozează. Ea n-are parte de linişte, armonie (certurile din familie ţin săptămâni, ani, sunt publice, reverberând pe uliţa satului). Romanul oferă vivisecţia unei angoase atroce, cu secvenţe umilitor-groteşti pe alocuri. Aliaj de gelozie, ură, lupta pentru putere, din care nu lipseşte nici disputa pentru zestre, Mama îşi stăpâneşte copiii prin teroare – închisoare familială –, fapt monstruos, departe de raţiune şi bun-simţ. Fără a fi efectiv o Medee, moralmente Maria se situează în proximitatea ei (nu şi-a dorit progenitura, o detestă, copiii au apărut pe lume ca „organe ale durerii“), erinie modernă, divinitate a blestemelor, care însă – redempţiune tardivă – va cunoaşte convulsia remuşcării, încât va adopta calea iertării (pentru odrasle, nu şi pentru noră), deoarece în felul ei şi-a iubit vlăstarele. Cartea înregistrează finalmente o mutaţie sufletească verosimilă, venind din fondul ei de adâncă umanitate. Mama cumplită se preschimbă, devine o eumenidă, o divinitate arhetipală, Zeiţa-Mamă, proteguitoare, emblemă a maternităţii eterne. În schimb Tatăl, Agustin, Ticu, cu apelativul filial, iehovist, taciturn, mereu încruntat, este măcinat de demonul geloziei şi acaparat obsesiv de fantasma Armaghedonului, până la limita unui delir sadic invocând un Dumnezeu sângeros, neiertător. Bărbatul urăşte cărţile, dansul, se opune introducerii electricităţii în casă etc., adoptă un cod al martirajului (suportă prigoana autorităţilor comuniste, brutalizat de Securitate). Prin chipul acestui tată cumplit, naratoarea livrează ceva din bezna psihotică a iehovismului (tip de extremism doctrinar-religios), minat de sechelele unui dogmatism conceptual care interzice practicantului, din perspectiva iminenţei Parusiei, bucuria plăcerilor simple, „viciul“ lecturii, utilizarea armelor etc. Prozelitismul tatălui se izbeşte însă de rezistenţa membrilor familiei, a soţiei greco-catolice în primul rând. Deşi tematic, chiar prin sugestia titlului, romanul ar aparţine autorilor înfrăţiţi cu o poetică a apocalipticului, textul surmontează o posibilă melancolie structurală, menţinând prin mezina familiei, Tabita, alter ego al autoarei, un polemism intrinsec, substanţial, în plasa jocului ideilor, contradicţiilor, arguţiei şi obiecţiilor. Parabola sfârşitului nu lipseşte desigur din carte (Străjerii lui Iehova profetizează crâncenul război al Apocalipsei), dar efectiv faptul e ilustrat de apocalipsa morală, sufletească într-o familie nefericită, având parte de teroare, traume, refulări etc. (Armaghedonul trece – fatalitate – chiar prin mijlocul casei proprii), flancate de neaşteptate, fertile consecinţe. Rigorismul moral, autoritarismul, dictatura de orice fel întăresc personalitatea, stimulează edificarea de sine a unor caractere dârze. Din această perspectivă, naratoarea, Tabita, născută din violenţă şi răzbunare, are o precoce, surprinzătoare înţelegere faţă de agonie, trecere, moarte, câştigă devreme percepţia sentimentului tragic al existenţei. Luciditatea celei care nu crede în miracole coexistă cu un scepticism luminat, tip de resemnare, conştiinţa că nu există nicio răsplată, că „cerul e gol“, ca în poezia Martei. Ambianţa familială induce deziluzia, singularizarea, o transcendenţă ratată, aproape de ateism. Nu lipseşte însă, fie şi prin crâmpee de gingăşie, mirajul unei copilării fericite în natură, acel nelămurit „acasă“, conştiinţa unui Paradis pe care l-a locuit cândva (prin chipul bunicului îndeosebi). Naratoarea scrie de fapt, utilizând persoana întâi, romanul propriei familii (are aceleaşi date biografice cu autoarea), universul investigat fiind filtrat prin ficţiunea biograficului. Naratoarea-copil, cu apetenţa lecturii, studiului („M-am construit din cărţi şi cuvinte“; are percepţia lumii ca bibliotecă şi dragoste), joacă rol de moderator, factor de coeziune în tulburata ei familie, prin apel la logică, raţionalitate, bun-simţ. Ea tânjeşte după normalitate în viaţă şi răscumpără noianul de maleficii prin irepresibilul dor faţă de memoria teribililor ei părinţi. Ca strategie narativă, autoarea recurge la expresivitatea demersului contrapunctic, la două niveluri – cel al copilului, respectiv al imaginaţiei adultului, posesoare a unei ample aperturi cultural-intelectuale. Romanul ne familiarizează, pe de o parte, cu mediul rural, arhaic, cu mentalităţi, cutume seculare (câteva secvenţe similifantastice venind dintr-un substrat străvechi), pe de alta beneficiază de haloul imaginarului marii literaturi a lumii, asimilată catalitic (comparatism expresiv). Aderenţe, analogii, ecouri multiple nu doar din familiarizarea cu Marele Cod-Biblia, ci şi cu Rebreanu, Preda, regina Maria, Kafka, Cioran, Călinescu, Ionel Teodoreanu, Tolstoi, Homer, Shakespeare, Dürenmatt, Proust, Márquez etc., luminează caracterial eroii cărţii, îi individualizează tipologic prin farmecul discret al livrescului. Cartea încorporează şi etapele formaţiei intelectuale a Tabitei (în copilărie îngrijea orătăniile, la maturitate călătoreşte, cunoaşte metropole europene, sincronă cu mişcarea de idei a epocii etc.), mic bildungsroman acesta: metafizicul, memoria thanaticului ca sursă a vocaţiei lirice, plăcerea speculaţiei celei care va deveni profesoară de filosofie etc. Disputa Tabitei cu Tatăl e perpetuă, încrâncenată – are în el cel mai onest adversar, războiul celor doi e îndelungat, înfruntare care-i fortifică mezinei rezistenţa la adversităţi, şocuri, tragedii, îi forjează caracterul (fiica asistă la autopsia părintelui, care moare violent, de tânăr, într-un accident de muncă, înainte de venirea Apocalipsei pe care o profetiza). Reflecţiile naratoarei trădează bosa cugetării filosofice a autoarei, arcanele unei weltanschauung, o demnitate a percepţiei problemelor esenţiale ale omenescului, vieţii din care nu lipseşte ontologicul, metafizicul, monstruosul, fantasmaticul. Marta Petreu reuşeşte inclusiv o performanţă lingvistică; scriitura ei virilă înregistrează senzualitatea cuvintelor, conservă prospeţimea inefabilă a semanticii lor. Apar, nu puţine, regionalisme (temeteu, ticlăzău, silvoiz, rişcaş, nealcoş etc.), mod firesc de contextualizare în arealul transilvănean, de la Cluj, Dej, Gherla sau Mediaş. Roman grav, tulburător, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului are doar pe alocuri unele repetiţii, lungimi disonante, precum discursul iehovist la înmormântarea Tatălui, în totală ignorare a memoriei defunctului.
          Nu ştiu dacă Marta Petreu a pus un pariu cu un prieten, cu un om drag, dar redebutând în roman, după o carieră literară de excepţie, a onorat un legământ estetic cu sineşi. Reinventarea fictivă din Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului este cert un pariu câştigat, înnobilat de o particulară fervoare epică ce traversează scriitura, construcţie cu voci multiple, dintre care aceea a Mamei este de neuitat. Prin portretul ei, romanul Martei Petreu aparţine universalităţii umane. Scriitoarea reuşeşte o performanţă aparte (compoziţional, tematic, stilistic), care este implicit şi una a romanului românesc, vocea narativă se identifică cu matricea destinală a autoarei, cartea fiind concomitent o cronică a arealului transilvan, pandant al aceluia al lui Pavel Dan. Dicţia ireproşabilă a ideilor-afectelor trăite converge finalmente, evitând pericolul tezismului, în apelul la iertare, compasiune, căinţă, binecuvântare faţă de victimele de orice fel, hibele părinţilor fiind acceptate, deoarece lor nu le este interzis nimic. O comprehensiune umană fără ţărmuri vascularizează imaginarul tandru-violent al cărţii. „Din abisul misterios care este viaţa fiecăruia dintre noi, în care iubirea şi ura îşi împrumută adesea una alteia chipul, ce-mi pasă mie în cochilia cărui cult mă rog pentru ca starea de moarte a morţilor mei să fie uşoară...“, scrie o dată naratoarea. În final se aude râsul acesteia, bemolizând tumultul malefic care a antrenat afecte, idei, argumente, recriminări, destine. Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului este o tranşă autentică din viaţă, o carte de o fineţe aparte a scriiturii. În plus ea este prinosul recunoştinţei în spirit a romancierei faţă de morţii ei, nu puţini, tip de expiere cathartică, un encomiu filial emoţionant înălţat „august-mânioasei“ perechi a părinţilor închişi în acolada urii, blestemului – iubirii, iertării, prin recurs la Levitic şi Deuteronom. E singurul temei al supravieţuirii în postumitate. Restul e tăcere...

 

Valentin Chifor

Marta Petreu – pariul epic (Marta Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului. Bucureşti: Editura Polirom, 2011)

» anul XXIV, 2013, nr. 1 (272)