Amintiri incerte

George Neagoe

          M-aş fi aşteptat la mai multe destăinuiri din partea lui Barbu Cioculescu în Amintirile unui uituc: Exerciţii de memorialistică, Târgovişte: Editura Bibliotheca, 2012. La 85 de ani, viaţa devine o imensă poveste. Cu atât mai mult când avem în faţă unul dintre cei mai redutabili istorici literari. Evenimentele se dilată. Decorurile se amplifică. Portretele se încarcă. Sensurile se suprapun. Se accentuează inhibiţiile. Concomitent, înţelepciunea se manifestă plenar, însoţită de autoironia igienică. Aşa putem explica de ce memorialistul pomeneşte doar în treacăt secvenţe referitoare la perioada excluderii din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Totodată, înmatricularea ca student a coincis cu instalarea dictaturii comuniste. Copilăria, amorurile, farsele, năzbâtiile, pretenţiile de emancipare ale adolescentului, vacanţele tihnite şi iluziile intelectuale aparţin unui timp încă vrednic de a fi reactualizat. După 1948, doar prima călătorie în Occident şi căsătoria cu a doua soţie sunt episoade fericite. Barbu Cioculescu cooperează cu trecutul individual şi colectiv până la 21 de ani, când administraţia de extremă stângă din România i-a anulat cetăţenia franceză. Cel puţin, aşa s-ar deduce. Fidel dictonului exhibat în titlu, eseistul nu-şi păstrează promisiunea că va clarifica „din ce motive anume nu m-am bucurat de cetăţenia ţării pe al cărei pământ m-am născut“ (p. 21). Pentru autor, totalitarismul a fost un exil. În ciuda pretinsei amnezii – truc de extracţie bovarică, repetat sâcâitor şi cam pueril –, Barbu Cioculescu posedă o forţă formidabilă de contopire a amintirilor cu ficţiunea. Astăzi, lucrările (auto)biografice nu mai interesează exclusiv prin valoarea documentară. Talentul narativ, reflecţiile moralizatoare, caracterul exemplar al personalităţilor surprinse sau umorul reprezintă calităţi care ne îndeamnă să receptăm acest gen ca pe o formă integrată literaturii. De altminteri, una dintre cărţile apărute după 1989, cu influenţă decisivă în conştiinţa publică, rămâne Jurnalul fericirii (N. Steinhardt). Aşadar, memorialistica a încetat să fie o anexă provizorie şi îndoielnică a prozei. Din contră, tinde să-i uzurpe locul.
          Printre constantele din Amintirile unui uituc se află deja tradiţionalul binom „atunci vs. acum“. Nu mereu, conectorii temporali sunt conotaţi antagonic. Perioada interbelică, atât de idilizată din motive didactice, nu se relevă ca un climax al liniştii şi al prosperităţii. Ci se dezvăluie asediată de contradicţii. Cei aproximativ 45 de ani de dominaţie comunistă ne-au obligat, în actuala tranziţie prelungită, să identificăm un paleativ, un exemplu de civism, de concordie şi de bunăstare în circa două decenii aşa-zis democratice. Situaţia ţării, ne asigură povestitorul, indica, din deceniul al patrulea, grave disfuncţii. Preşul făţuit trăda cutele mizeriei ascunse: „În epocă, un fruntaş legionar, precum Mihail Polihroniade, sta la taclale la o cafea în compania notoriului agitator comunist Belu Silber, în văzul public. O stare de spirit care, din nefericire, n-avea să mai dureze. Sunt unul din ultimii ei martori“ (p. 83). Pozele developate şi studiate de memorialist (unele chiar obiecte palpabile) sunt în tonuri gri. Veselia ţine de contextele prieteneşti şi familiale. În spatele relaxării pândeşte o mână nevăzută. De aceea, în pofida nostalgiei, Amintirile unui uituc nu eludează pânza mânjită a istoriei mari. Se întrezăreşte o lege a compensaţiei. Eliminând balastul personal, Barbu Cioculescu asimilează esenţa timpurilor agitate. Intrarea la şapte ani în sistemul educaţional a deşteptat în tânărul Barbu abilitatea ancorării în imediat. Reiterarea ideii că se numără printre cei din urmă spectatori ai abuzurilor şi ai masacrelor derulate, începând cu instituirea monarhiei autoritare de către Carol al II-lea, prin dizolvarea formaţiunilor politice şi prin înfiinţarea Frontului Renaşterii Naţionale (în 1938), nu trebuie confundată cu mândria longevităţii sau a deţinerii unor date incontestabile. Precizarea vine dintr-o formaţie profesională dispărută azi. Precocitatea instrucţională şi politică se devoala ca o trăsătură general răspândită. Prin urmare, fusese atras încă înainte de încheierea studiilor liceale să pătrundă în rândul Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc. Un caz similar îl constituie câţiva membri ai Cercului Literar de la Sibiu (I. Negoiţescu, Doinaş, Radu Stanca), aderenţi în toamna lui 1944 la Tineretul Naţional Liberal: „Citind tot ce-mi pica în mână, cu prisosinţă ziarele, începusem să am opinii şi supărătoarea tendinţă de a-i completa pe vorbitori cu amănunte ce le scăpaseră. Când nu eram de acord cu tata în cine ştie ce chestiune, spre a-mi exprima părerea contrară, fără să-l contrazic, aveam vorba mea: «Da, dar...»“ (p. 97). Atari simptome lingvistice indică deprinderea cu diplomaţia.
          Priza la cotidianul brutal oferă şi cele mai consistente pagini ale cărţii. Uciderea lui Armand Călinescu (1939), executarea legionarilor asasini şi expunerea trupurilor mutilate ale acestora în locul crimei (situat în apropiere de locuinţa părintească a soţilor Cioculescu din cartierul bucureştean Cotroceni) distrug pojghiţa de armonie strălucitoare ca o bijuterie falsă. Bombardamentele lansate în cascadă de sovietici, apoi de anglo-americani şi, în sfârşit, de germani asupra Bucureştiului, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, impun loteria salvării. Casele cad. Zvonurile se răspândesc. Oamenii se îngrozesc. Părinţii aşteaptă. Oraşul e găurit de cratere. În buncăr, salvarea echivalează cu norocul, cu precipitarea, cu nesăbuinţa, cu banii: „În grădina palatului Cotroceni se afla un adăpost acoperit, în care luaseră loc beneficiarii mai înstăriţi ai sorţii. De la un moment dat, acoperişul de scânduri al adăpostului se cocoşă, ca sub o povară, cei dinăuntru fură siliţi să-l ţină cu palmele. La ieşire, cunoscură cauza: pe adăpost, căzuse o bombă care nu explodase“ (p. 161). Atrocitatea scenelor se dispensează de comentarii suplimentare. Se cuvine insistat totuşi asupra incompatibilităţii între conflictul armat şi afecte. Una dintre consecinţele conflagraţiei a fost executarea lui Ion Antonescu, în ipostaza de criminal de război. Lucrul era justificat de realitatea acţiunilor întreprinse de conducătorul statului. Dar şi de subordonarea României faţă de Naţiunile Unite. În ordinea umană a lucrurilor, decizia Tribunalului Poporului are şi un caracter reprobabil:

Peste ani, prin ’46 iarna, în autobuz, în drum spre Cella Delavrancea, între tata şi mama, de pe scaunul de vizavi, o femeie în vârstă, plinuţă la faţă, cu obraji roşii şi ochii foarte albaştri, care mă privea cu stăruinţă, începu să plângă. Pe când, stingheriţi, o întrebam de ce, ea ne spuse: „Ce fericiţi sunteţi dumneavoastră, împreună cu fiul. Pe al meu l-au împuşcat. Sunt mama mareşalului Antonescu“. (p. 170)

Sfâşierea unui părinte dezvăluie că dreptatea nu se manifestă în absolut şi că empatia şi logica învingătorilor duc la rezultate divergente. Umanitatea se ciopârţeşte ca o mână care iese la lumină spărgând un geam. Sistemele de raportare distincte duc la schizoidie.
          Un cronicar al vremurilor apuse nu se confundă cu reporterul însărcinat cu înregistrarea fidelă a întâmplărilor. El se transformă în   analist. În fiecare epocă există nevoia mărturisirii. Dar aceasta s-ar pipernici în lipsa căutării unui sens. În explicaţii stau adevărurile relatate. Când istoricii sunt neatenţi la amănunte şi nu au acces decât la arhive oficiale, memorialiştii (umanişti sau nu) dezmorţesc trecutul. Când o generaţie stă să piară, câţiva membri îşi fac datoria să recupereze şi să fixeze o lume cu mentalităţile ei. Când interpretările se uniformizează, se strecoară şi câte un intrus cu lentile divergente şi nuanţate. Când ceilalţi supravieţuitori omit, neagă ori preschimbă adevărurile, apare intenţia de clarificare. Autorul completează şi corectează scrieri ale lui N. Carandino (Nopţi albe, zile negre), respectiv ale Soranei Gurian (Les Mailles du filet). Rostirea imperioasă suplineşte lipsa de luciditate în circumstanţe cruciale. Barbu Cioculescu are sentimentul că, în curând, înţelegerea anilor de coabitare între comunişti, pe de o parte, şi liberali şi ţărănişti, pe de alta, va fi obturată irevocabil. S-ar părea că nimeni, în afară de partidul impus la guvernare de Stalin, nu se aştepta ca România să intre în hibernarea sovietică. Propaganda privitoare la sosirea americanilor a distras atenţia de la inevitabila represiune. Inconştienţa dădea stări febrile:

La miezul nopţii se anunţă abdicarea regelui Mihai, abolirea monarhiei, înfiinţarea republicii populare. Petrecerea căzu. În memoriile sale, Sorana Gurian istoriseşte tragismul momentului, dar într-o altă companie. Poate că a plecat şi a mai dejugat în alt loc. Această ultimă noapte a anului 1947 încheia un ev, însemna moartea speranţelor, dar în ciuda loviturii primite, instinctul de conservare nu ne-a avertizat asupra pericolului iminent. Era, de altfel, neverosimil, bunul-simţ te îndemna să-l consideri un episod dintr-o bătălie în curs, în care nu eram singuri. (p. 199-200)

Ca în culegerea de interviuri semnate de Ion Biberi, Lumea de mâine, puţini deţineau abilitatea de a sesiza că noţiuni elementare de conduită şi de organizare a statului fuseseră confiscate de marxism-leninism.
          I-aş reproşa lui Barbu Cioculescu retorica emfatică, formula „iubite cititorule“ (prin care se străduieşte să-l cucerească, după ce l-a îndepărtat prin confesiunea că şi-a epurat gândurile), pretinsa plicitiseală pe care o stârneşte opul. Asemenea pasaje de umplutură, provenite din strategia modestiei, nu se îngemănează cu personalitatea marcantă a memorialistului. Volumul necesita înlăturarea secţiunilor povestite de mai multe ori. Printre altele, este vorba despre observaţiile aduse de Vladimir Streinu ediţiei Plutarchos, Vieţile paralele ale oamenilor iluştri, trad. M. Jacotă, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II“, 1938 (p. 95, 130) sau despre prima teză de limba român din clasa I liceală, notată cu 10+ (p. 128, 210). Neatenţiile de colaţionare provin şi din pricina că partea a II-a a Amintirilor unui uituc se compune din articole risipite în presă. În rest, prin reînvierea unei etape muzeificate, cartea reprezintă o reuşită incontestabilă. În plus, paginile sunt o contribuţie la biografia hâtră a ilustrului tată, de care fiul se desparte cu admiraţie, alegând calea mistică în locul celei raţionaliste.

 

George Neagoe

Amintiri incerte (Barbu Cioculescu, Amintirile unui uituc: Exerciţii de memorialistică. Târgovişte: Editura Bibliotheca, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 1 (272)