„Al treilea ochi”

Leo Butnaru

          Nina Petrovna Komarova – după căsătorie: Obolenskaia, pseudonimul: Habias – s-a născut în anul 1892 la Moscova. Tatăl său a fost colonel, care, de altfel, şi-a făcut o parte din stagiu la Chişinău. Mort în Primul Război Mondial (1914). Atât bunicul său, cât şi fratele acestuia au fost figuri importante în armata rusă, ambii având grad de general. Sora tatălui său, Olga Forş, avea să ajungă o scriitoare demnă de toată atenţia, iar unul dintre unchii săi, Vladimir Komarov, botanist celebru, a deţinut mai mulţi ani funcţia de preşedinte al Academiei de Ştiinţe a URSS. Nina Habias este nepoata celebrului filosof şi teolog Pavel Florenski. Bunica pe linie maternă, Elena Veniaminova, a fost printre primele femei medic în Rusia. Familia Komarov a mai avut legături de rudenie armeneşti şi lituaniene.
          Viitoarea poetă a absolvit Institutul din Smolnâi, în Primul Război Mondial fiind soră de caritate (de unde, poate, şi duritatea unor texte ale ei). În perioada debutului, Nina Habias este acceptată şi remarcată în cercurile literare din Moscova, în special printre imagişti (Serghei Esenin, Anatoli Mariengof, Vadim Şerşenevici). După 1917 a locuit în Siberia, acolo cunoscându-l pe David Burliuk, părintele futurismului rus, considerându-se discipolul acestuia. La începutul anilor ’20 revine la Moscova, participând activ la viaţa literară, colaborând cu poeţi de diverse orientări estetice. În nonconformismul său se asociază, cam scandalos, cu imagistul Ivan Gruzinov, cu care se şi căsătoreşte, sfidând tabieturi şi tabuuri, atât literare, cât şi sociale.
          A publicat volumele de versuri Stihettî şi Poeme (1926). La începutul anului 1922, împreună cu Ivan Gruzinov, este supusă unui proces judiciar (literar!), ambii fiind acuzaţi de pornografie. Sentinţa: o provizorie excludere din Uniunea Poeţilor din Rusia.
          În anul 1924 este arestată împreună cu un grup de scriitori, curând însă fiind eliberată, fără a i se înainta acuzarea, precum avea să i se întâmple şi la a doua arestare, în august 1928, după care cazul e scos de pe rol. Dar la a treia arestare, în noiembrie 1937, este condamnată la 10 ani de privaţiune de libertate, incriminată de „agitaţie contrarevoluţionară şi profascistă“. Până în 1942 se află în detenţie în regiunea Novosibirsk, de aici încolo nemaiştiindu-se nimic de ea. Sigur, aveau să se piardă şi textele pe care le scrisese în detenţie sau mai târziu, astfel că prezentul volum, Noi nu vom îmbătrâni împreună, Bistriţa: Ed. Charmides, 2012, inserează poemele care au putut fi salvate, purtând semnătura uneia dintre cele mai interesante poete ruse.
          Creaţia Ninei Habias poate fi cercetată sub două aspecte, primul – futurist şi cubofuturist, din perioada de ucenicie, când se aflase, precum declară, sub îndrumarea lui David Burliuk, apoi – sub cea a „maestrului nr. 2“ Aleksei Krucionâh, care, la începutul anilor ’20, întorcându-se la Moscova din Caucaz (la Tbilisi formase asociaţia avangardistă „Compania 41“), încerca să adune un nou grup de autori transraţionalişti, în care o include şi pe Habias, identificând în versurile acesteia deplasări/dislocări sintactice ce ar duce spre zaum’ (transmental), deci spre efecte semantice originale, înnoitoare, de real efect estetic. Al doilea aspect ţine de perspectiva (sau – de ce nu? – retroperspectiva) din care trebuie citite poemele Ninei Habias, permiţând să se înţeleagă cum a fost receptată, dar şi asimilată, creator, poetica imagiştilor în varianta ei radicală, pe care o promova Vadim Şerşenevici, futurist „transfug“ în imagism. Iar creaţia poetică a Ninei Habias se înscrie anume printre discursurile oarecum ciudate, exotice, paradoxale. De aceea e bine să ne amintim despre ce scria Mircea Eliade, referindu-se la fenomenologiile paradoxale – inclusiv la alchimie (şi cea a cuvântului, zicem noi): „înainte de a le judeca, este important să le înţelegem bine, să le asimilăm ideologia, oricare ar fi mijloacele lor de expresie: mituri, simboluri, ritualuri, comportamente sociale...“ Da, şi alchimia cuvântului, pentru că în textele zaum’ (transraţionale), precum sunt şi o parte dintre poemele Ninei Habias, parcă ar fi încifrate simboluri iniţiatice, care, ca şi în cazul şamanismului, „acţionează direct asupra psyché-ului auditoriului, chiar dacă la modul conştient acesta nu-şi dă seama de semnificaţia primară a unui simbol sau altul“ (Eliade).
          Avangardiştii au avut firescul drept de a manifesta neîncredere faţă de formulele prin care, deja inert-academizant, se definea însăşi esenţa culturii, natura ei, ei repunând în discuţie modelele, canoanele de manifestare a artei/culturii, menirea lor formativă, instructivă şi informativă, cum se văzuse mai ales în manifestul O palmă dată gustului public, din anul 1912. Au fost necruţători cu limbajele artistice de până la ei, dându-le, acrobatic, peste cap, dezagregându-le, reformulându-le, propunând elemente-modele concrete, dar şi viziuni teoretice de recondiţionare şi democratizare a lor. Prin importanţa sa (analizată judicios, fără prejudecăţi) de, iată, peste un secol, prin interogaţiile autopropulsative, prin scopurile sale „de autotracţiune“, mobilizatoare şi stimulatoare de artă, teorie etc., avangardismul merită să fie pus în raport cu însăşi maiestuos-grandioasa epocă a Renaşterii în cultura europeană.
          Iar Nina Habias a fost dintre creatorii care considerau că libertatea – prin căutare, creaţie şi anticreaţie – mai poate fi extinsă, recurgând ea însăşi la ceea ce s-a numit verbocreaţie (slovotvorcestvo), tinzând să capteze nuanţele semantice, spre a modela un limbaj artistic propriu, în stare să exprime adecvat noile realităţi, în special cele ce ţin de sensibilitatea omului, dar mai ales  de cea a artistului de la începutul secolului XX, când întreaga Europă era cuprinsă de irezistibila pasiune a revoluţionării a orice, când futuristul italian Marinetti declara că un automobil în goană „e mai frumos decât Victoria de la Samothrace“ (!). E aici o schimbare/inversare de raporturi valorice care ţine, bineînţeles, şi de demitizare, de „devalorizare“ a ceva şi plusare de valoare pentru altceva. În această secţiune se includ şi cele mai multe poeme ale Ninei Habias, unuia din care, de altfel, îi găsesc corespondenţe de ecou cu basmul… crengian Soacra cu trei nurori, în care, precum se ştie, cel de-al treilea ochi este oarecum demitizat-„ironizat“, trecut din frunte în… ceafă, iar într-un distih de-al Ninei Habias acelaşi al treilea ochi (zis… generaţionist pe ici-colo pe la noi, prin discursuri de critici irelevanţi) ajunge şi mai trist:

Şi-al treilea ochi de bâlci, ochi albicios
Umflându-se de sânge prinde-a da îndărăt.

Astfel, acest „a da îndărăt“ al ochiului „de bâlci“ are, implicit, legătură de... poziţionare cu ochiul „atoatevăzător“, nicicând adormit din basmul crengian, care, de fapt, se pomenise şi el „dat îndărăt“, din frunte în ceafă, din mit în... bâlci.
          Dar să ne întrebăm: oare numai realităţi de la începutul secolului trecut?... Uimitor, însă avangarda învederează că unele aspecte socioculturale, literare de acum o sută de ani sunt atât de ale noastre, ale vieţuitorilor în acest început de nou secol, mileniu. Astfel că futurismul, imagismul, în genere avangarda constituie fenomenologia de cunoscut sau, mai bine zis, de re-cunoscut, fenomenologie care scoate în evidenţă şi creaţia Ninei Habias (Komarova-Obolenskaia), una dintre cele mai interesante prezenţe creatoare printre doamnele „veacului de argint“ rusesc.

 

Leo Butnaru

„Al treilea ochi”

» anul XXIV, 2013, nr. 1 (272)