Rodeo cu… Eminescu

Ovidiu Pecican

          Despre ce este vorba în romanul Florinei Ilis Vieţile paralele (Iaşi: Ed. Cartea Romanească, 2012, 684 p.)? Nu este simplu de răspuns la această întrebare. După unii, despre nebunia lui Eminescu şi cariera postumă – mitologizarea – a poetului. După alţii, despre Securitatea română, ca instituţie etern eficientă, dincolo de timp şi de spaţiu. În fine, mai sunt şi alţii care cred că este vorba despre o teorie complotistă asupra literaturii române moderne şi contemporane, Maiorescu, Slavici, Chibici şi Caragiale etc. fiind unii dintre informatorii, agenţii de influenţă şi chiar oamenii de acţiune implicaţi în înscenarea biografică şi mitologică din jurul poetului naţional. Se prea poate ca toţi cei ce susţin asemenea scenarii să aibă dreptate. Şi asta pentru că autoarea a dorit, se pare, să aglutineze literar – după un model de marketing celebru – „trei într-una“, să pună în conjuncţie trei planuri narative. Ar fi fost, poate, preferabil să se opteze pentru o singură pistă, conform modelului canonic al liniarităţii, şi să i se asigure acesteia o compoziţie care să aibă toată înzestrarea calitativă a prozei autoarei, de la minuţia detaliului la plasticitatea imaginii. Dar liniamentele depistate la lectură nu par să fi fost şi cele pe care Florina Ilis le-a avut în vedere. Conform declaraţiilor ei exprese, în atenţia ei au stat două chestiuni.
          Prima este relaţia ei personală cu Eminescu.

… Această relaţie, […] relaţia mea cu Eminescu a început cu foarte mult timp în urmă, în liceu când i-am citit ca toată lumea poeziile, le învăţam pentru bacalaureat şi pentru admiterea la Facultatea de Litere şi când am descoperit una care se intitula Este o poezie mai puţin cunoscută, publicată postum şi evident că aceste iniţiale F. I. m-au făcut să visez. Consideram chiar că această poezie aşa printr-un arc peste timp mi-a fost chiar dedicată mie de amicul M. E. De atunci am simţit că apropierea noastră s-a produs în mod ciudat şi poate că într-o zi, îmi spuneam după aceea, voi reuşi să-i întorc acest frumos gest. Iată, am făcut-o. (Bianca Felseghi, „Video. Scriitoarea Florina Ilis a vorbit despre «relaţia» sa cu Eminescu şi romanul Vieţile paralele, o biografie ficţională a poetului“, redactiadestiri.ro, 12 decembrie 2012)

Romanul eminescian ar fi deci răspunsul creator de maturitate la un impuls, la o incitare survenită demult, în adolescenţă.
          Dar Vieţile paralele sunt şi altceva, în intenţia declarată a scriitoarei:

E o foarte frumoasă introducere a lui Plutarh în care vorbeşte despre discursul istoric în paralel cu discursul mitografilor, el plasându-se undeva la mijloc, între date şi fapte exacte şi fantezie. Şi m-am gândit iniţial ce ar fi să fac o paralelă între viaţa lui Eminescu şi un poet român actual. Ideea a căzut repede deoarece nu am găsit niciun poet cu care să fac această paralelă. Atunci am spus că paralela va fi între viaţa lui Eminescu şi istoriile vieţii sale ulterior documentate de un secol şi ceva încoace. Pe această idee s-a creat acest roman… (B. Felseghi, loc. cit.)

Cel de al doilea plan al proiectului se referă deci la modelul narativ oferit de comparatismul istoric al lui Plutarh şi aplicarea lui la cazul „poetului nepereche“. Găselniţa narativă, în acest punct, a fost aceea de a pune alături biografia şi mitul postum eminescian, chestiune care, în mod curent, intră, procedural vorbind, în universul metodologic şi tematic al istoricilor experţi în imagologie, ca şi în cel al hermeneuticii literare, al criticii şi istoriei literare.
          Autoarea nu se spune, în schimb, nimic despre proiectul – lunecos, mi se pare – de a citi în cheie conspirativă capitolul eminescian al literaturii române, făcând din toţi marii şi micii protagonişti ai acesteia nişte informatori şi colaboratori ai unei Securităţi ubicue, învingătoare asupra timpului însuşi. Acesta, orice s-ar zice, nu se referă la nebunia lui Eminescu, ci, dacă nu cumva este o acuză de nebunie la adresa lumii care l-a generat şi care îl conţine, s-ar putea să fie o cheie interpretativă relevantă pentru atitudinea naratorului omniscient. Ce rezultă, într-un asemenea caz, din însumarea nebuniei protagonistului cu cea a societăţii lui şi cu cea a glasului care povesteşte? Desigur, o viziune scriitoricească suspicioasă despre o lume prinsă într-o conjuraţie împotriva poetului naţional atins de o boală mentală; ieşire pe toată linia din ţâţâni, programatic urmărită şi stilistic susţinută prin aglutinarea de episoade, stiluri narative şi perspective ale personajelor asupra faptelor. Suntem departe de Zgomotul şi furia lui W. Faulkner, unde una dintre găselniţe este de a reflecta lumea printr-o singură voce „specială“, cea a unui om cu handicapuri severe (Benji). Nu este vorba nici despre Grobei din Bunavestire de N. Breban, roman unde lumea transpare într-un discurs saturat de kitsch şi referinţe occidentale preluate după ureche, clişeizate. Suntem însă, probabil, mai aproape de una dintre modele dominante ale ultimelor decenii: citirea lumii în cheia misterelor. De la Umberto Eco (în Pendulul lui Foucault) încoace, diversele secrete şi ezoteríi subminează lumea aparenţelor, oferindu-se rebusistic altei descifrări, mai adânci.
          Trebuie spus însă, pentru a da istoriei literare ceea ce îi aparţine, că Vieţile paralele ale Florinei Ilis mi-au amintit ca viziune de un roman apărut înainte de căderea regimului Ceauşescu, în 1983. El se numeşte Rodeo şi a fost scris de Vasile Sălăjan. Personajul lui central, un anume Iancu Avram, miner în Apuseni, ajunge ca, datorită unui accident de muncă, să se transpună în pielea personajului epopeii de la 1848 din Transilvania, tribunul Avram Iancu, restul nefiind altceva decât o intersectare permanentă de planuri. Fireşte, există destule opere literare, universale şi româneşti, unde planurile se întrepătrund şi unde nebunia se substituie parţial sau total realităţii percepute la propria scară. Totuşi, ideea de a face din psihoză modul în care personajul mare, arhetipal – Geniul! –, devine cheia prin care istoria se arată a fi altceva decât părea, rezultatul unui conspiraţionism fără limite, pare, în tradiţia românească, cel puţin, cumva exagerată.
          Expresie a unei nebunii cu program, aşadar? S-a propus considerarea naraţiunii respective ca roman SF în care călătoria în timp transformă – fie şi malformându-l – un anume prezent istoric. Totuşi ipoteza nu convinge, căci accentul nu cade, ca în literatura de profil, pe care Florina Ilis o cunoaşte, pe acţiune, suspans şi coloratura de gen (roboţi, arme neinventate încă şi device-uri de tip space opera), ci pe nebunia ca nebunie, pe suspiciunea şi conspirativismul ubicue. E mai ceva decât în romanele lui Ponson de Terrail, unde Rocambole luptă cu organizaţii secrete bizare, atotputernice, chiar dacă unii critici români recenţi l-au văzut pe Caragiale agent secret la Berlin, iar pe Eminescu l-au înţeles ca victimă a politicii transpartinice. „Inteligenţa compoziţională şi adaptabilitatea stilistică“, remarcate entuziast de Cosmin Ciotloş în România literară, par, aici, aduse mai degrabă la a concilia o lectură conspiraţionistă a lumii cu mirajul romantic exercitat de proiecţia unui Eminescu dement şi cu nevoia de a mai deconspira o dată caracterul malefic al securismului şi dominaţia acestuia asupra culturii naţionale.
          Cred că Marius Chivu are dreptate să vadă în Vieţile paralele un „sofisticat scenariu de ficţiune arhivistică şi distopie informativă ce funcţionează după regula palimpsestului, a rescrierii şi plastografiei, […] parabolă Sci-Fi, cu accente de satiră neagră, a infiltrării şi deturnării trecutului care se desfăşoară simultan, într-un plan paralel prezentului (de unde şi titlul cărţii) […], în fapt, punerea într-o intrigă fantezistă a abuzului ideologic şi a consecinţelor sale“ (Dilema veche). Ingredientele sunt, într-adevăr, acestea, dar minestrone-le care rezultă aglutinează totul într-o interminabilă şi proliferantă naraţiune şi nu e scutit de o anume monotonie. Nu suntem în preajma portretului geniului din Lotte la Weimar, din Doctor Faustus ori din Jean Christophe… Nici doar în preajma genialităţii demenţializate, ca în cărţile despre Hölderlin ori despre ultimul Nietzsche... Surpriza este că în cauză este pusă nu doar „securita“ românească, ci şi literatura română modernă (aproape în totalitate), acuzată de complotită cronicizată, duplicitate, lipsă de idealism şi de servilism perpetuu faţă de poliţiile eternizate, malefice, ale naţiei.
          Reminiscenţe adolescentine, mode culturale şi empatie cu un anume tip de marketing editorial, iată câteva elemente care pot prilejui chiar şi artiştilor talentaţi rateuri sonore, în pofida muncii pe brânci, vreme de mai mulţi ani… Florina Ilis are o reputaţie consolidată deja în proza noastră actuală, iar experimentul din Vieţile paralele nu o va clătina.

 

Ovidiu Pecican

Rodeo cu… Eminescu (Florina Ilis, Vieţile paralele. Iaşi: Ed. Cartea Romaneasca, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 1 (272)