Corina Sabău şi elogiul discret al parantezei

Irina Petraş

          Corina Sabău îşi propune să reabiliteze nu dragostea, ci discursul îndrăgostit. Şi o face recondiţionând, delicat-ironic, toate clişeele, toate zorzoanele şi toate autoamăgirile unui construct livresc. Cu trimitere la poezia de azi, spuneam altădată (vezi serialul Poezia în văzul lumii apărut în Tribuna) că principiul realităţii fiind înlocuit (după Gilles Lipovetsky) de principiul transparenţei, vedenia e un surogat care împacă – iluzoriu – atât nevoia de constituire a unei referenţialităţi securizante, ţinând de vedere, cât şi dorinţa de a înlocui un real nesatisfăcător cu o lume nouă prin mijlocirea unei viziuni. Fenomenul e unul al bovarizării difuze şi generalizate. Între ceea ce este şi ceea ce ar fi ideal să fie, se zbate un surogat de existenţă nesigur şi năuc. Sub legea proximităţii şi a transparenţei, a vizibilităţii impudice, ochiul îşi pierde acuitatea, iar viziunea, încrederea în sine. Exhibarea senzuală şi sexuală aruncă în impas una dintre marile teme tradiţionale ale literaturii – dragostea. Aceasta se vlăguieşte, dispare, se invizibilizează. Iubirea ca în cărţi sau ca în filme este un construct, asimilat de societatea umană dinspre livresc şi funcţionând ca amăgire şi model secole în şir, dar care îşi revelează, sub ochiul dezîncântat al sincerităţii obscene, ridicolul. Scene „emoţionante“ de iubire se mai pot întâlni doar în singurătatea masturbantă, însoţită de mici vedenii castratoare şi de revolte. Încet, lucrurile se schimbă. Nu o re-sentimentalizare a discursului se petrece, ci o recuperare a emoţiei (romanul Emoţia al Mirelei Stănciulescu, de pildă, încercase oarecum ceva de acest gen. Câteva personaje feminine de generaţii felurite şi cu instrumentar existenţial setat după calibrul fiecăruia fac gestul desprinderii de un drum înfundat şi tentează o „luare de la capăt“ – iluzorie, căci pretinde amuţirea unor contexte şi condiţionări deja încorporate. Desprinderea de „tot ce e mic, şi mărginit, şi vremelnic…“ rămâne în proiect) şi a înfiorării. Refulatul dă semne că întoarcerea e posibilă. O face mai întâi prin degustarea prelungă a iubirii pentru progenituri (Dan Coman, Radu Vancu, Robert Şerban), dar şi prin situarea anume, polemică, dar implicată, în sentimental (Dan Sociu). Corina Sabău transferă chestiunea în roman (Dragostea, chiar ea, Iaşi: Polirom, colecţia „Ego. Proză“, 2012, 196 p.) şi întreţese abil (apropierea de film a autoarei e vizibilă în mişcarea inteligentă a obiectivului, în prim-planurile şi panoramările intersectate cu maximum de eficienţă expresivă; încă din Blocul 29, apartamentul 1, debutul din 2009, era prezentă arta cinematografică a imbricării detaliilor cu prim-planuri de efect) două subteme: pe de-o parte, recuperarea „romantismului“, a cuvintelor de/despre iubire – şi o face cu o savuroasă ironie subtextuală, subminând povestea în chiar cele mai înfocate momente declarative –, pe de altă parte, iubirea puternică, dar molcomă şi tradiţională, având mereu nevoie de relansatori etici, faţă de copii.
          Romanul sună foarte bine în ciuda subiectului de telenovelă – un soţ plictisit care, deşi îşi iubeşte copiii, îi uită când descoperă „iubirea“ într-o relaţie cu o femeie măritată, şi ea în criză de fior conjugal, uitată la rândul ei sub tentaţia şi mai picantă dinspre o mulatră întâlnită într-o „deplasare“, la un congres: „în faţa privirii umede şi pătrunzătoare, a mirosului dulce care ieşea din pielea şi părul ei, a fost lovit de o dorinţă atât de puternică, încât gândul, aproape permanent, la Mia s-a stins ca o flăcăruie în bătaia vântului“ –, fiindcă scenele sunt montate cu o artă desăvârşită a contrapunctelor, aşa încât orice sirop este exclus, dar şi orice şarjă. În fond, micul roman e unul cu temă clasică. Iubirea calmă faţă de copii şi fidelitatea faţă de un contract marital ţin de datorie, iar iubirea înfocată este o simplă paranteză căreia i se acordă, sub lumina unui joc de artificii, mai multă importanţă decât poate suporta. Un bovarism căldicel deviază temporar eroii de la îndatoriri, mica expediţie liberă pierzându-şi rapid cristalele salzburgheze sub pojghiţa banalităţii echilibrate. Despărţirea din final şi chiar gestul degajat şi eliberator al renunţării la fructul „păcatului“ sunt extrem de potrivite în economia acestui fals roman de dragoste. Dar cum autoarea nu judecă, păstrându-şi senin obiectivitatea, savoarea poveştii de iubire rămâne întreagă, iar cititorul o parcurge cu un mic oftat înţelegător.
          Paranteza se declanşează la o scânteie imprevizibilă, coup de foudre în miniatură: „Chipul său capătă o expresie dârză şi simte cum i se încălzesc obrajii. Închide şi deschide de mai multe ori pumnul drept, îşi mai toarnă whisky, se aşază în faţa calculatorului şi-i scrie Miei tot ce îi trece prin minte, fără ezitări şi fără să se gândească la consecinţe. Despre părul strălucind ca o flacără în lumina filtrată prin peretele verde şi despre bluza ei hippy i-a scris. Totuşi, nici cuvântul romantism, nici rolul hotărâtor – după cum pretindea Teo – pe care l-a jucat în achiziţionarea maşinii de spălat n-au tulburat-o pe Mia ca propoziţia: «Doamnă, viaţa, în esenţă, e frumoas㻓. Pârjolul se întinde rapid, cu puţine şi nesemnificative sau neluate în seamă semne că e foc de paie. Dragostea „ca o zi netulburată de gândul morţii, ca o ploaie de vară care cade cu miresme noi“ o face pe eroină să se simtă specială, o scoate din anonimat, „ca în copilărie“. Îndoiala se instalează ceva mai târziu. „Din vanitate, slăbiciune, plictiseală sau prostie, nici ea nu ştie de ce a intrat în jocul acesta“, care urmărea ezitant „independenţa faţă de trecut“. Familia e resimţită ca o încercuire. Comparaţia comentează şi cele mai emoţionale scene, ca de pildă în cea a privegherii la patul mamei muribunde: „Mia se apropie de pat cu groază, aşa cum te apropii, cu o curiozitate bolnăvicioasă, de un gândac gras şi lucios, care s-a postat, dezinvolt şi inconştient, în mijlocul bucătăriei […] Când se întoarce, simte privirea compătimitoare a bunică-sii ca un melc care i se urcă pe picior“. Mica aventură amoroasă, în schimb, e ca un campionat de şah. Cea dintâi apasă, cel de-al doilea provoacă. Şi o face ambalat în cuvinte frumoase, cele pe care protagoniştii le uitaseră în forfota îndatoririlor. „Din moment ce a venit o zi în care cineva i-a scris aşa frumos, înseamnă că viaţa ei nu s-a scurs în zadar“, meditează Mia, iar Teo se simte atât de impresionabil „încât, dacă cineva îi vorbea frumos, făcea eforturi să nu i se umezească ochii şi se gândea că aşa trebuie să se simtă un cerşetor primind o prăjitură cumpărată special pentru el“. Că e vorba de paranteze în cursul pre-calculat şi informat de cutume ale comunităţii asumate deliberat o arată şi recurenţa potenţatorului etilic („Mă bucur că sunt ameţită, pentru că aşa voi putea vorbi, chiar dacă mă fac de râs...“; „Nu ştiu de ce vă spun asta, poate e sticla de whisky, dar ştiu sigur că, în esenţă, viaţa e frumoasă, acesta e singurul lucru pe care vi-l pot spune acum, da“; „O găseşte butonând telecomanda, cu un pahar de tequila în faţă“). Indiferent care dintre iubiri exersează ingrediente „romantice“, alcoolul revine mereu în scenă – o cale scurtă şi trecătoare de ieşit din chingile vieţii instituţionalizate (slujba şi familia fiind la fel de avare când e să-şi pretindă drepturile). Doar astfel sunt cu putinţă gesturile eroice şi temporara debarasare de suprafeţele sociale: „Teo, emoţionat, dar decis să-şi mărturisească sentimentele, s-a aşezat în faţa calculatorului şi a scris, deschizându-şi sufletul ca niciodată, fără să se teamă de ridicol sau de urmări“.
          Finalul pune lucrurile la locul lor, stăpânirea de sine se întoarce la datorie, iar paranteza îndrăgostită rămâne ceea ce este, o paranteză. Cu o privire spre ligheanul plin de sânge, Mia se întoarce la „datorie“ şi „vede, cum le vedea de obicei, blocurile, copacii, cabinele telefonice, oamenii şi cerul gonind în direcţia opusă“. Cristalele salzburgheze („Doar trei vrăbiuţe ţopăie pe marginea fântânii arteziene, ceea ce-i face pe Teo şi Mia să creadă că iubirea lor are ceva eroic. Le înfloresc în faţă cele mai minunate grădini şi păsări de toate culorile scot triluri victorioase. Se privesc fericiţi şi îşi strâng mâinile, ca şi când s-ar încuraja reciproc că ce a fost mai greu a trecut“), amăgitoare prin definiţie, se topesc. Singura lor şansă e păstrarea într-un album secret de sentimente „eroice“.

 

Irina Petraş

Corina Sabău şi elogiul discret al parantezei (Corina Sabău, Dragostea, chiar ea, Iaşi: Polirom, colecţia „Ego. Proză“, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 1 (272)