Iaşiul întroienit

Eugenia Sarvari

Ţie trebuie să-ţi spun un lucru,
nu cu mintea să-l pricepi, ci cu frumuseţea ta sălbatică
.
Lucian Blaga

          La mijloc de decembrie, înfruntînd troiene şi viscol, am ajuns la Iaşi. Răsplata a fost mare: două spectacole ale Operei Naţionale, de un înalt nivel european, într-o clădire proaspăt renovată, în care auriul balcoanelor se îngemănează de minune cu verdele delicat al pereţilor ori cu roşul odihnitor al fotoliilor.
          Înainte cu cîteva ore de premiera Troienelor, am primit un cadou nebănuit şi neaşteptat: am putut asista la repetiţia-exerciţiu pe care Elizabeth Swados – colaboratoare a lui Andrei Şerban de pe vremea cînd avea doar 18 ani şi crea muzica pentru Medeea de la La Mama – a făcut-o cu soliştii. O urmăream cum le explica artiştilor, secondată îndeaproape de Andrei Şerban şi de Dana Dima (regizor secund), „cît de importantă este dinamica şi cum ei trebuie să simtă energia vitezei sau forţa încetinirii“, cum lamentoul ka-ha-gio „trebuie incantat ca şi cum vocile ar urca un munte“, cum „tristeţea situaţiei nu are ce căuta aici, trebuie lăsată la o parte, iar gîndul să însoţească vocea în escaladarea ei spre vîrf“. Figura ei micuţă şi uscăţivă trecea de la un grup la altul, imprimîndu-le ritmuri diferite, susţinute de toba lui Lucian Maxim, director muzical şi orchestrator, ritmuri care, ca într-un canon, începeau să se întrepătrundă, să interfereze, iar atunci cînd ritmul se intensifica, el părea a veni inclusiv de la balcon, aşa încît aveai senzaţia că eşti înconjurat, împresurat de sunete. Fiecare silabă în acest tip de emisie are o valoare egală, ca şi cum ar fi un univers în sine, trebuind explorată la maximum, pentru ca sunetele să treacă prin spectator. Sunetul „nu trebuie să fie frumos, nu este nimic estetic aici, el trebuie să zguduie“. Cred că opţiunea pentru greaca veche şi pentru lamentaţiile-incantaţii – din care puteau fi distinse frînturi, fragmente, cioburi dintr-o existenţă care acum revine la suprafaţă de pe un fund de mare – se justifică dacă ne gîndim că spiritualul nu ajunge la cuvînt. El se opreşte la silabă. Silabe-sunete care curgeau, trăiau pretutindeni, străbăteau spaţiul în toate direcţiile, învăluind, luînd în stăpînire, înspăimîntînd, şi, în cele din urmă, purificînd. Ceea ce Andrei Şerban experimentează cu actorii sau, în cazul de faţă, cu cîntăreţii sînt, de fapt, exerciţii spirituale aplicate. Pe care şi Grotowski şi discipolii lui le făceau. La rîndul său, Mircea Eliade îşi aminteşte de acest gen de exerciţii spirituale despre care vorbea un student al său, totodată actor amator, care îi descrie un anumit tip de exerciţii psihofizice, executate înainte de spectacol, avînd menirea de a transforma trupa într-o comunitate psihofiziologică. Dar dacă în povestirea lui Eliade, Adio!.., între sală şi interpreţi apare o ruptură, în cazul de faţă aceasta dispare, întrucît artişti şi spectatori au ajuns în acelaşi moment într-un timp liturgic, ieşind, pentru o perioadă, din păcate limitată, din timpul istoric, cotidian. Şi în acest sens, cred că Troienele pot să joace rolul unor exerciţii spirituale, avînd ca efect înălţarea sufletului în sfera divinului, o formă de rugăciune eliberatoare, chiar o piesă de tranziţie între vechiul şi noul ezoterism.
          Concepută de Liz Swados ca operă, Troienele a fost interpretată mereu doar de actori, fiind pentru prima oară pusă în scenă cu cîntăreţi profesionişti. „Ideea montării Troienelor“, povestea Andrei Şerban, „a venit de la actriţa braziliancă Ruth Escobar, care văzînd Medeea mi-a propus să fac acest spectacol.“ Astfel, regizorul a plecat, împreună cu Liz Swados şi Priscilla Smith, în Brazilia. Vizitînd un sat de lîngă Salvador, Bahia, unde se mai păstrează intacte rituri ale unei vechi civilizaţii, s-au lăsat prinşi în magia lor văzînd cum, în atmosfera încinsă, sunetul devenea periculos, mişcările ciudate, iar participanţii se eliberau de energiile negative prin acest ritual eliberator, purificator. A fost un prilej de întîlnire cu energii vii şi adevărate. Din Bahia şi din alte locuri de pe glob, unde există încă ritualuri intacte, compozitoarea a preluat energii, le-a decantat şi le-a esenţializat, rezultatul fiind acest răscolitor mesaj de dincolo de timp.
          Faptul că am putut vedea o părticică din ceea ce a însemnat prepararea spectacolului a fost o pregătire necesară şi iniţiatoare în a putea recepta prin toţi porii ceea ce a urmat. Pentru a vedea sfîrşitul unei lumi, al unei civilizaţii, sîntem conduşi prin culisele strîmte, întunecate şi negre ale scenei în ritmul tobelor şi în strigătele războinicilor greci, în faţa cărora, mi-am dat iute seama, toţi eram egali. Ne găsim, dintr-odată, captivi într-o lume de dincolo de vreme: căderea Troiei. O breşă se creează în timp şi noi, oamenii anului 2012, avem acces nemijlocit la dimineaţa în care, încremenite în suferinţă, troienele sînt îmbarcate în corăbiile cuceritorilor. Apoi, eliberaţi din spaţiul îngust, sîntem îndrumaţi de regizor în persoană, pe scenă. Dar disconfortul devine şi mai evident cînd grupuri de soldaţi îşi fac loc înghiontindu-ne, bruscîndu-ne, îmboldindu-ne, în urmărirea femeilor hăituite. Trei pasarele din lemn de brad, încă mirosind a răşină, ne înconjoară din trei părţi. Sînt metereze-locuri de tortură pe care vor urca personajele principale. Hecuba (Simona Titieanu), regina-preoteasă, care conduce, îmbărbătează, pedepseşte, dominînd scena cu statura ei princiară. Cassandra (Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată), prinţesa-menadă răpită, dansînd dezlănţuit în lumina torţelor şi profeţind lucruri pe care nu le putem înţelege cu mintea, dar le simţim pătrunzîndu-ne direct în suflet. Frumoasa Elena (Ana Maria Donose Marcovici), crunt umilită,  purtată în mijlocul spectatorilor, într-o cuşcă pe roţi, unde, după ce a fost maltrată de soldaţi, este supusă sub ochii noştri unui viol monstruos al unui urs. Caracterul orgiastic şi dezlănţuirea de forţe a scenei amintesc de cultul lui Dionysos, cînd ceremoniile aveau loc în munţi, noaptea, în sunet de flaut. Andromaca (Marinela Nicola), văduva lui Hector, însoţeşte spălarea rituală a lui Astianax cu o lamentaţie-incantaţie-bocet guturală insuportabilă. În tot acest timp noi, masă tăcută şi neluată în seamă, asistăm neputincioşi şi copleşiţi de o spaimă care ne răscoleşte viscerele, la toate aceste grozăvii, dar simţind cum, prin suferinţa lor, femeile captive emit un fel de unde energetice, umplîndu-i de spiritualitate pe aheii sîngeroşi. Ciudat cum nu am vieţuit, măcar pentru o clipă, triumful învingătorului. Oare ne simţim mai confortabil în pielea învinşilor, a celor care pierd totul, şi nu a acelora care, păşind peste cadavre, înfig stindardul victoriei în noi pămînturi? Momentul morţii sacrificiale a prinţului Astianax a fost semnul la care cortina s-a ridicat. Sentimentul că am fi nişte jucării ale sorţii a devenit şi mai pregnant în momentul în care o parte din troiene şi-au continuat lamentaţiile în lojile aurite-creneluri de castel şi cînd, de pe scenă, venea răspunsul tovarăşelor lor, totul peste capetele noastre – hotărîri luate undeva foarte sus, în înalt. Eram iarăşi în centru, aşezaţi în stal, cu mulţimea prizonierelor şi a temnicerilor înconjurîndu-ne din toate părţile. Eram, în acelaşi timp, într-un cer auriu şi pe pămînt, în mijlocul ororilor. O întoarcere în timp, o suspendare, de fapt, a timpului sau o revenire a lui printr-o buclă în care întoarcerea acolo a fost posibilă.
          Omul tragediei greceşti trăia în spiritual. Dialoga firesc cu zeii. Era un amestec între lumi. Azi, pentru a exprima adevăruri spirituale, după cum susţinea Rudolf Steiner, e nevoie de un limbaj special, de o reinventare sau topire şi remodelare a cuvintelor. Andrei Şerban a găsit cheia acestui limbaj şi ne-a demonstrat că această lume chiar există, că putem să pătrundem în ea, iată, cu mijloace omeneşti, dar doar în condiţiile unei curăţări energetice a fiinţei, a unei purificări de prejudecăţi, rutină, falsitate, convenienţe. Intelectul nu ne ajută aici, ci numai şi numai sufletul. La anumite intervale de timp – 1974, 1991, 2012 – regizorul trage cîte un semnal de alarmă că a sosit momentul să ne deschidem canalele, despre care vorbesc toate învăţăturile ezoterice, înspre cerul spiritualităţii. Troienele ne sînt călăuze. Trecutul invadează prezentul şi ne ajută să trecem pragul. Doar de noi depinde să ne lăsăm fricile la intrare.
 
Troienele, după Euripide
Muzica: Elizabeth Swados
Regia: Andrei Şerban
Regizor secund: Daniela Dima
Costume: Doina Levintza
Director muzical şi orchestrator: Lucian Maxim
Asistenţi de regie: Alexandru Gherman, Anca Şerbănuţă, Victor Zaharia
Maestru de balet: Dorina Cotorobai
Distribuţia: Simona Titieanu (Hecuba), Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată (Cassandra), Marinela Nicola (Andromaca), Ana Maria Donose Marcovici (Elena), Andrei Gheorghe Sava (Ahile), Octavian Dumitru (Menelaus), Ştefănel Gheorghe (Astianax), Victor Zaharia (Urs), Alice Todică (Atena), Natsuko Oshima (Poluxena) etc.

 

Eugenia Sarvari

Iaşiul întroienit

» anul XXIV, 2013, nr. 1 (272)