Paul Gusty despre Caragiale

Traian D. Lazăr

          Cine a fost Paul Gusty? Născut în 1859 în Bucureşti, Paul Gusty a debutat ca actor şi sufleor în trupa lui M. Pascally. Din anul 1882 a fost angajat la Teatrul Naţional Bucureşti pe postul (funcţia) de copist de roluri. Era pe acest post şi în timpul directoratului lui Caragiale, şi după aceea. Dar îndeplinea şi funcţia de regizor (director de scenă). Făcea localizări de piese de teatru şi traduceri. A ajuns şi director al Teatrului Naţional Bucureşti. A decedat în 1944. Amintirile sale despre Caragiale, publicate în săptămânalul interbelic Vremea, sunt menţionate, dar nevalorificate de Ş. Cioculescu, Marin Bucur şi Ştefan Cazimir, lacună pe care ne propunem să o suplinim aici.
          Când şi în ce împrejurări l-a cunoscut pe Caragiale? Ca oameni de teatru, Caragiale şi Gusty ştiau unul de altul. Făcuseră amândoi parte, dar în perioade diferite, din trupa lui M. Pascally, ca sufleori. Caragiale debutase ca autor dramatic în 1879 pe scena TNB, iar Gusty, copist de roluri la TNB, se remarcase ca autor de localizări (Deputaţii în halat şi Arză-i-ar focul Bucureşti), unele lucrate pe scena Naţionalului. „Am făcut cunoştinţă mai de aproape cu Caragiale prin 1887“, scrie Gusty. Se întâlneau foarte des în casa actorului C. Nottara, prieten din copilărie al lui Gusty. Mai veneau şi alţi oameni de teatru (ai scenei): Gr. Ventura, Dem. Racovitză, Vasilache Siderescu, dna Şevlovsky, fostă artistă, şi Al. Alexandrescu. Se juca pocher.
          În calitate de om de teatru şi apoi de salariat (angajat) al TNB, Paul Gusty a cunoscut direct problemele privind reprezentarea pieselor lui Caragiale pe scena TNB, de la debutul dramaturgului în 1879 până la moartea acestuia şi după aceea. Impresiile sale constituie deci o sursă de prim ordin în acest domeniu. Din amintirile sale aflăm că scoaterea de pe afiş a comediei O noapte furtunoasă, după numai două reprezentaţii în februrie 1879, se făcuse, credeau contemporanii, „din motive politice“. D. I. Suchianu, în Note şi Amintiri, scrie însă că piesa a fost scoasă în urma stăruinţelor lui V. Alecsandri. Caragiale a tradus piesa Roma învinsă, de Al. Parodi. „A fost o traducere minunată care a plăcut şi lui Alecsandri“, spune Gusty. Cea de a doua piesă de teatru a lui Caragiale, comedia într-un act Soacra mea Fifina, s-a jucat în februarie 1883, „fără succes deosebit“, scrie Gusty. În schimb piesa O scrisoare pierdută a avut, încă de la premieră (13 nov. 1884), „un succes răsunător, cel mai mare pe care-l obţinuse până atunci un autor original. S-a jucat de 18 ori [în stagiunea 1884-1885], o serie neajunsă de nicio altă piesă originală“. D’ale carnavalului a fost o „piesă premiată de Comitetul Teatrului [Naţional Bucureşti], dar ostentativ respinsă de public [apr. 1885]“. Drama Năpasta „a fost primită cu răceală de critică şi public“ la premieră (4 febr. 1890).
          Relatările lui Paul Gusty pot servi la descifrarea personalităţii lui Caragiale, întrucât l-a cunoscut îndeaproape, înainte ca acesta să devină director al TNB, când frecventau amândoi casa actorului C. Nottara, şi în timpul directoratului, când a colaborat cu Caragiale ca regizor şi autor de localizări, precum şi după aceea.
Ca director, Caragiale

era dârz, harnic, neobosit, ordonat, precis în ordine, sever în execuţia lor. Imediat după sosirea lui, s-a făcut curăţenie serioasă în teatru. Repetiţiile mergeau ca un ceasornic. Punctualitatea era la ordinea zilei, cea mai mică întârziere pedepsită. Era priceput în toate, îl găseai inspectând toate colţurile Teatrului, sosea fără de veste în sălile de repetiţie, într-un cuvânt ne încremenise cu atâta desfăşurare de energie. Toate mergeau ca pe roate. [...] Deşi era foarte sever în administraţie, severitatea lui respira voioşie, aluneca în glumă, în cuvinte de duh... şi toţi căutau să-i fie pe plac, mai cu seamă că simţiseră că avea o mână de fier, fără mănuşă de piele de Suedia,

îşi amintea Paul Gusty.
          Prima măsură luată de Caragiale după numirea în funcţie a fost „să ceară Ministerului să dea ordin să se facă o inspecţiune financiară gestiunei directoriale a lui C. Stăncescu, fost Director general în stagiunea precedentă“. Astăzi o asemenea „inspecţiune financiară“ se numeşte audit şi se practică împotriva adversarilor politici sau a celor bănuiţi de incorectitudine. Întrucât I. L. Caragiale nu aparţinea Partidului Conservator, cererea sa nu era alimentată de resentimente politice faţă de liberalul Stăncescu. Nici bănuiala de incorectitudine nu se susţine, căci Gusty ne spune că Stăncescu era „om bun, blând, foarte cinstit, politicos, timid, bine văzut de toată lumea“. Şi atunci? Izvorul cererii de inspecţie financiară se află în aversiunea personală a lui Caragiale faţă de Stăncescu. De ce? Pentru că, ne lămureşte Gusty, în anul 1885, când Caragiale participase cu piesa D’ale carnavalului la concursul pentru cea mai bună piesă românească nejucată, C. Stăncescu avusese o poziţie distinctă de cea a celorlalţi membri ai comitetului, condus de Titu Maiorescu, care opinau că premiul se cuvine lui I. L. Caragiale. C. Stăncescu a fost de părere ca premiul să se dea lui Caragiale „pentru lucrările sale în genere“, nu pentru D’ale carnavalului, care „e o piesă prea uşoară şi lipsită de consistenţă scenică“. Şedinţa comitetului fusese secretă, opinia lui C. Stăncescu nu fusese înscrisă în procesul-verbal şi acesta a semnat, împreună cu ceilalţi membri ai comitetului, pentru premierea piesei D’ale carnavalului. Caragiale a aflat întreaga poveste şi de atunci „avea un dispreţ profund, aş putea zice ură“, precizează Gusty, împotriva lui Stăncescu. Acelaşi Gusty consideră că Stăncescu avea dreptate, argumentând cu ostilitatea publicului la premiera piesei. Reţinem că autorul Caragiale era orgolios, se considera deasupra celorlalţi, infailibil şi se răzbuna pe cei ce nu-i recunoşteau valoarea. Atunci când, ca director al TNB, trebuia să-i comunice lui Titus Dunca neacceptarea unei piese propuse de acesta pentru repertoriul teatrului, i-a precizat tranşant: „Autor e numai unul care face piese bune ca mine, nu fleacuri proaste ca tine“. Iar când i s-a replicat: „Nu vezi d-le că eşti nebun“, a răspuns: „Ca şi tine, cu diferenţa că eu sunt un nebun genial, am bosa geniului colea (arătându-şi fruntea) pe când tu ai bosa contrarie“.
          Cunoscător din interior al lumii teatrale, directorul Caragiale a luat măsura ca TNB să dispună, din dotare proprie, de recuzita necesară spectacolelor. „A fost cel dintâi director care a înzestrat Teatrul cu 5, 6 rânduri de mobile noi, tablouri, bahute, statuete, covoare, gobelinuri etc. Predecesorii lui se mulţumeau, pentru anumite piese, numai să le închirieze de la Pascu sau alt negustor de mobile.“
          Era obiceiul ca, în antractele spectacolelor de la TNB, publicul să pătrundă pe scenă pentru a lua contact cu protagoniştii. Probabil că accesul, din sala de spectacol, la cabine şi la spaţiile din spatele scenei nu se putea face altfel. Acest fapt, a observat Caragiale, împiedica maşiniştii la schimbarea decorurilor. Spirit disciplinat şi bun organizator, Caragiale a decis „să interzică publicului să pătrundă în antracte pe scenă“. A aşezat „un cerber“ la uşa scenei, dându-i ordin „să nu lase să treacă nici pe Dumnezeu din cer“. O măsură „foarte bună şi dreaptă de altminteri“, apreciază Gusty. Dar care i-a creat inimiciţii, căci pe Şt. Velescu, profesor la Conservator, care voia să pătrundă pe scenă pentru a vorbi cu foştii săi elevi, l-a apostrofat: „au fost elevii d-tale dar sunt astăzi artiştii mei, şi d-ta n-ai ce căuta pe scenă“.
          Directorul Caragiale a dorit să asigure o gestionare corectă a veniturilor teatrului. În acest scop, a suprimat biletele de favoare. Din loja directorială, el „număra lojele şi stalurile goale şi îşi făcea, aproximativ, calculul reţetei serale“. După spectacol, casierul îi aducea încasările, directorul fiind în măsură să certifice exactitatea lor ori, constatând vreo nepotrivire, să ia măsuri de îndreptare. A constatat astfel că unele persoane, chiar dintre prietenii lui, având bilete cumpărate pentru stal, vizionau spectacolul din loje, dacă acestea erau goale (libere). Observând că prietenul său Alex. Orăscu obişnuia să procedeze astfel, Caragiale a aşteptat un spectacol în care acesta era în culpă şi pentru că nici la atenţionarea ce i-a fost făcută de către lojar nu a părăsit loja, s-a deplasat personal la vinovat şi,

deşi era public în dreapta şi în stânga lor, l-a poftit să iasă afară din lojă, adăugând că numai pentru faptul că-şi cumpără un stal nu are dreptul să ocupe o loje, că unde ar ajunge teatrul dacă toţi care cumpără câte un stal l-ar imita. Orăscu a ieşit din loje şi directorul avu un duşman în plus. Directorul avea dreptate în fond, dar a procedat – cred eu – fără tact. Îl amuza să-şi necăjească prietenii.


Retribuţia actorilor TNB era calculată în funcţie de importanţa rolurilor pe care le interpretau. Suma era deci variabilă. Existau situaţii în care, prin favoruri personale sau din alte motive, unor actori li se stabilea o retribuţie în sumă fixă. În vremea directoratului lui Gr. Cantacuzino, o asemenea situaţie avea actriţa Aristizza Romanescu. Bazându-se pe prietenia strânsă cu Caragiale şi invocând precedentul Aristizzei, actorul Ştefan Iulian a solicitat să i se acorde o retribuţie fixă, fiind însă refuzat. 
          Se zice că funcţia schimbă pe om. A fost valabilă această constatare şi în cazul lui Caragiale? Paul Gusty a observat unele schimbări în vestimentaţia lui Caragiale şi în raporturile cu prietenii, în perioada cât a fost director general al teatrelor, dar nu se pronunţă ferm în sensul că ele se datorau funcţiei. Gusty ne spune că înainte de a fi şi după ce a fost director al TNB, Caragiale umbla îmbrăcat în „haine groase, cu o vestă cojoc şi cu o căciulă ţurcănească în cap, aşa cum ni-l arată şi bustul lui din foaierul Teatrului, făcut de amicul nostru O. Spaethe“. După ce a fost numit director, „în Caragiale se produsese oarecare metamorfoze“, observă Gusty: „Se îmbrăca à quatre épingles“. Obligaţiile sale sociale şi protocolare îi impuneau acest lucru, explică Gusty. Ca şi predecesorii săi în funcţia de director general al teatrelor, Caragiale era poftit la Palatul Regal ori de câte ori regina Elisabeta avea câte „o serată artistică“, mai ales pentru că „ îl aprecia foarte mult ca autor şi scriitor în general“. Gusty relatează că regina i-a solicitat lui Caragiale să pregătească spectacolele ce urmau să se desfăşoare la Peleş cu prilejul vizitei prinţului moştenitor al Marii Britanii, viitorul rege Eduard al VII-lea. Timp de vreo 20 de zile, Caragiale a locuit la Peleş, a luat masa cu regele Carol I şi a trăit în mijlocul elitei de la curtea regală. S-a întors de acolo „mai ferchezuit şi mai radios ca oricând“. Gusturile vestimentare elevate se formează în timp şi în mediul social potrivit, iar originea socială modestă scotea uneori la iveală lacunele lui Caragiale în această privinţă. „La deschiderea stagiunei a apărut în loja directorială în frac şi vestă negre, cravată albă, ghete de lac şi cu pantaloni în culoarea tabacului. Probabil că a voit să lanseze o modă nouă“, comentează Gusty cu ironie, redând, probabil, nu doar poziţia sa, ci şi reacţia publicului elitist al epocii faţă de ţinuta vestimentară a lui Caragiale din acel moment.
          Gusty comentează şi transformările intervenite în raporturile lui Caragiale cu prietenii după accederea în funcţia de director general al teatrelor:

Adevărul e că devenind Director s-a observat o schimbare pronunţată în atitudinile lui Caragiale. Pesemne că intrând în sferele înalte, i s-a schimbat şi temperatura şi temperamentul. Era mult mai rece, mai mândru, ca să zic aşa, mai oficial cu prietenii lui de odinioară. Dar se poate să fie o părere greşită. Căci de îndată ce n-a mai fost Director şi-a revenit...

Pe Vasilache Siderescu, care îl numea pe Caragiale Caracancioli, „îl saluta ca mai înainte, adăogând «Basmangiule, am să-ţi vărs maţele»“.

Pe mine când mă întâlnea, se oprea în loc, ca şi odinioară, şi începeam să fredonăm în acelaş timp un marş de Fahrbach pe care inevitabil îl executa Hubsch cu orchestra lui în fiecare seară de spectacol. Sau îmi zicea pe nemţeşte: „Mann muss Mann bleiben, keinen Mameliga abgeben“ (Bărbatul bărbat să fie, nu o mămăligă), cuvinte pe care le rostea sentenţios într-o dimineaţă un tâmplar beat, agăţat de un felinar în stradă, către nevastă-sa care îl găsise în zori de zi şi voia să-l ducă acasă.

După ce Caragiale a devenit director, numai Gusty şi M. Mateescu i se adresau cu „nene Iancule“: „eu, fiind mai tânăr decât el, îi ziceam, împreună cu M. Mateescu, «Nene Iancule»“.
          Trăind în preajma lui Caragiale şi remarcând înclinaţia acestuia către ordine, disciplină, corectitudine şi eficienţă, Gusty se arată totuşi contrariat de faptul că dramaturgul a preferat să se stabilească la Berlin. „Omul acesta care de sus până jos era îmbâcsit de cultura franceză [...] simpatiza cu nemţii. Îl atrăgea, pesemne, spiritul lor de organizaţie, hărnicia, energia, ordinea, bucuria lor de a trăi, mai ştiu eu ce“.
          Paul Gusty confirmă faptul că, în perioada sa berlineză, Caragiale a menţinut legătura cu prietenii din ţară. În 1911, venit la Berlin să comande nişte costume şi decoruri pentru Teatrul Naţional Bucureşti, Gusty s-a întâlnit cu Caragiale. „L-am găsit tot vioi, energic, ascuţit la vorbă, dar mai serios şi mai puţin dispus.“
          De la Gusty aflăm că în seara zilei de 8 iunie 1912, în locuinţa lui Caragiale din Berlin s-a desfăşurat „un fel de serată“, la care au participat ca oaspeţi Cella Delavrancea, Dobrogeanu-Gherea, doctorul Kienzl, tânărul C. C. Nottara. A doua zi, Gusty, aflat şi el în Berlin, îl întâlneşte pe Nottara, care îi spune că nenea Iancu era „foarte bine“ şi că la serată „s-a petrecut foarte bine“. Peste încă o zi, Gusty primeşte din ţară telegrama lui Iancu Bacalbaşa: „Comandă o coroană de lauri cu tricolorul naţional pentru Caragiale“. Astfel a aflat el că I. L. Caragiale „murise subit chiar în noaptea zilei când am întâlnit pe tânărul Nottara“. Gusty ne informează că rămăşiţele trupeşti ale lui Caragiale „au fost depuse provizoriu în capela unui mic şi vechi cimitir de periferie“ din Berlin, că a vizitat capela împreună cu Iancu Bacalbaşa şi cu tânărul Danielopol, aflând de la intendent că sicriul „va fi depus provizoriu în cripta capelei şi apoi expediat în ţară“. „Nespus de dureroasă ne-a fost impresia de a vedea rămăşiţele pământeşti ale unui om mare, care a fost Caragiale, lăsate singure, între alte două sicrie [în capelă], fără o lumânare la căpătâi.“


NOTĂ. Nu am reuşit să ne clarificăm asupra relaţiei lui Paul Gusty cu Dimitrie Gusti (1818-1887), fost prof. univ. la Iaşi, primar al Iaşiului (1867-1868), ministru etc., şi cu reputatul sociolog, filozof şi etician Dimitrie Gusti (1880-1935).

 

Traian D. Lazăr

Paul Gusty despre Caragiale

» anul XXIV, 2013, nr. 1 (272)