Cuvânt de încheiere

acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop

Domnule profesor,

          Vă mulţumesc pentru acest elogiu, elogiu al şcolii, e drept că al şcolii de altădată, spre mulţumirea mea ca istoric, spre întristarea mea drept contemporan. Aţi nimerit pe un teren prielnic, pentru că eu cred că studenţii de aici au încă obsesia şcolii, obsesia instruirii şi a educaţiei, deopotrivă, şi îngăduiţi-mi să evoc un moment de odinioară, când un profesor, care mi-era coleg în primii ani de învăţământ, nu ştia să scrie niciodată scopul şi tema lecţiei, fiindcă eram obligaţi să facem acele planuri de lecţie care odată se numeau, monstrous, proiecte de tehnologie didactică (îşi amintesc unii), dar pe vremea începuturilor mele se chemau planuri de lecţii. Niciodată nu nimerea scopul lecţiei, şi odată, după o vacanţă la mare, ne-a spus tuturor: „Dragii mei, fiind prezent în vacanţă la mare, am descoperit nu numai care este scopul lecţiei, ci şi chiar care e scopul şcolii, două puncte, scopul şcolii e vacanţa“. Şi după aceea m-am gândit cât de superficial poate să fie colegul meu, care de altminteri era un arhitect convertit în profesor, dar gândind şi regândind mi-am dat seama cât de profund poate să fie, ca să spună că scopul şcolii este vacanţa. El măcar a trebuit să ştie ce e şcoala. Dar alţii astăzi nu reuşesc să ştie ce e şcoala, pentru că unii nici nu o mai frecventează, spre întristarea noastră, a tuturor. În ciuda acestei tristeţi, ca şi în cântecul acela studenţesc, care se cheamă De brevitate vitae, dar care începe cu Gaudeamus, ce paradox! Ca şi în cântecul acela studenţesc, ne bucurăm la sfârşit, acuma, la sfârşit de ceremonie, şi la început de carieră universitară, în această universitate clujeană şi ardeleană, unde, cu voia sau fără voia dumneavoastră aţi venit până la urmă, deşi după liceul sibian aţi trădat-o, mergând la Bucureşti, cum singur aţi spus, aţi venit în această universitate, cea mai veche şi cea mai mare a Ardealului şi a României, şi vă mulţumim sincer pentru asta, ne simţim şi mai tari, şi mai puternici, şi mai activi, şi, cum să vă spun, şi mult, mult competenţi. De aceea, e o sărbătoare a noastră, ne bucurăm că aveţi încredere totuşi într-o anumită parte a corpului profesoral, într-o anumită parte a tinerilor, cum încercăm să avem şi noi încredere, că aveţi încredere în Ardealul care v-a produs pe linie paternă, în Cluj şi în această universitate, care s-a numit a Daciei Superioare, „Regele Ferdinand“, şi se cheamă „Babeş-Bolyai“, cultivă limba, literatura şi istoria românilor, dar, spre deosebire de alte universităţi mari ale acestei ţări, care s-au născut cu aceeaşi menire, cultivă şi limbile şi literaturile comunităţilor conlocuitoare şi marile limbi şi literaturi ale acestei lumi înspre Gloria a ceea ce vrem să numim cu toţii comunitate europeană şi nu mai reuşim, nu mai găsim ţelurile întotdeauna, dar sperăm în continuare c-o vom descoperi şi o vom construi împreună, ca să ne putem salva şi ca să trăim ca oameni între oameni. Vă mulţumim!

 

acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop

Cuvânt de încheiere

» anul XXIV, 2013, nr. 1 (272)