Despre şcoală

Nicolae Manolescu


          Vă mulţumesc, domnule rector, vă mulţumesc şi dv., celor care vă aflaţi în Aula Magna a Universităţii din Cluj. N-am să vă vorbesc despre mine, pentru că, aşa cum a spus cu dreptate Marta Petreu, nu-mi stă în fire. Vă voi mărturisi doar că mă consider un om raţional şi tolerant, a cărui singură intoleranţă este iraţionalitatea. Mă consider de asemenea un om norocos, pentru că am ajuns sănătos la această vârstă şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a lăsat mintea întreagă şi o doză de bun-simţ care mă face să nu mă îmbăt cu apă rece.
          Ceremonia de faţă mă impresionează şi mă onorează. Mă întăreşte în ideea de a vă vorbi despre un lucru care mă preocupă de la o vreme, şi anume despre autoritatea şcolii. Nu înainte de a recunoaşte că mă simt vinovat faţă de Universitatea din Cluj, unde ar fi trebuit să vin cu mai toţi colegii mei de clasă de la Liceul „Gh. Lazăr“ din Sibiu, în 1956, numai că, fiind eu un fel de oaie neagră, m-am dus la Bucureşti. Nu mai ştiu de ce. Poate că regăţenismul meu după mamă s-a dovedit mai puternic decât ardelenismul patern sau poate pentru că amândoi părinţii mei au urmat la Bucureşti facultatea. Am terminat eu însumi Filologia, într-o serie care a avut parte de câţiva mari profesori, dintre care mai sunt în viaţă doar doi, Paul Cornea, cu care am făcut literatura română în anul al II-lea, şi Grigore Brâncuş, cel mai mare specialist al nostru în limbile din substrat. A fost o generaţie de profesori cum nu mai există astăzi. Îmi face plăcere să-i pomenesc pe câţiva: Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Jacques Byck, Tudor Vianu, Edgar Papu şi, ultimul, dar nu cel din urmă, G. Călinescu. În ciuda anilor grei, Facultatea de Filologie mergea foarte bine, ca, de altfel, liceul sibian de unde venisem, aşa că şcoala a reprezentat de la început pentru mine, şi nu doar pentru că ambii părinţi au fost profesori, un mediu absolut natural. Nu m-am simţit nicăieri mai firesc decât la şcoală.
          Ei bine, asist cu spaimă la felul cum se degradează de la o vreme şcoala românească. Începând cu pierderea autorităţii. Faptul că aici, la Cluj, se păstrează încă această autoritate solemnă, de care am luat cunoştinţă cu emoţie astăzi, reprezintă un lucru extraordinar şi aş dori din tot sufletul să pot spune că nu este excepţia care confirmă regula. Din păcate, lucrurile nu stau aşa peste tot. Nu mă refer neapărat la autoritatea şcolii ca ţinând de fast, de ceremonie, de festivitate. Mă refer la conţinutul ei. Ştiţi foarte bine că, de la sfârşitul anilor 1960, a apărut acea idee considerată revoluţionară, pentru care au ieşit în stradă studenţii din Franţa, spărgând vitrinele şi aruncând cu pietre smulse din caldarâm în forţele de ordine, conform căreia tot studentul să se poată exprima liber, aflându-se pe picior de egalitate cu profesorul, iar cursurilor magistrale să le ia locul seminariile interactive. Am pus chiar unora dintre protagoniştii lui mai 1968, majoritatea, pocăiţi astăzi, cu câteva excepţii care au rămas fani ai sociologiei lui Bourdieu sau ai psihologiei lui Dolto, întrebarea: Cum poţi să soliciţi, fie şi unui student foarte bun, opinia într-o problemă pe care tu, ca profesor, nu i-ai prezentat-o nici măcar în linii mari? Ce valoare are opinia lui necultivată, bazată exclusiv pe dorinţa de a sta pe picior de egalitate cu dascălul lui? Voi reveni puţin mai târziu la problema profesorului. Aş vrea să o prefaţez prin două întâmplări la care am fost martor, în care e vorba tot de autoritate. Am urmat la Liceul „Gh. Lazăr“ din Sibiu doar ultimul an. Tatăl meu fusese profesor acolo şi director adjunct, suplinind catedra de filosofie a lui Cioran (plecat în Franţa) până în 1952, când a fost arestat. Lumea ştia că sunt fiul profesorului Petru Apolzan, al cărui nume îmi fusese schimbat în 1953, când bunicul meu matern m-a înfiat, ca să pot intra la liceu. Deşi fiu al şcolii, aşa zicând, nu-l văzusem niciodată pe director, când, într-o bună zi, elevul de serviciu m-a convocat la direcţie. Habar n-aveam unde se află cabinetul directorului. Am străbătut un culoar pe care atârnau pe perete tablourile cu absolvenţi, unde se află astăzi şi tabloul promoţiei mele, 1956, am bătut la o uşă şi m-am pomenit într-o încăpere la fel de spaţioasă cum este partea din Aula Magna unde mă aflu acum, în care, la un birou, şedea o doamnă. Iată, mi-am zis, deşi liceu de băieţi, avem o directoare. Nu, doamna cu pricina nu era decât secretara directorului şi m-a invitat să intru în biroul acestuia, de două ori mai mare, dacă memoria nu-mi joacă feste. Directorul era un bărbat înalt şi impozant, în faţa căruia m-am fâstâcit atât de tare, încât nu ştiu nici în ziua de azi de ce m-a chemat. Directorul cu pricina a rămas pentru mine un simbol neştirbit al autorităţii şcolii. Mi-am amintit de scena cu pricina treizeci de ani mai târziu. Mă aflam în cabinetul directorului unei şcoli bucureştene, cu ocazia unei inspecţii de gradul I. Un birou ca toate celelalte din şcolile noi de cartier. Era iarnă şi auzeam, eu, care n-am ureche muzicală şi nici cunoştinţe în materie de ornitologie, o pasăre cântând şi mă întrebam, cu toată ignoranţa mea, cum de cântă pe gerul de afară. Pasărea s-a dovedit a fi eleva de serviciu care întredeschisese uşa şi îl poftea pe director să iasă puţin. Partea semnificativă a poveştii este că directorul s-a conformat şi a ieşit. Dacă trecem dincolo de această idilică lipsă de autoritate din anii de comunism şi ne referim la ce se petrece în şcolile de azi, când părinţii şi elevii îi agresează pe profesori, toleraţi, şi unii, şi alţii, de directori care nu vor să se afle la inspectorate sau la ministerul doamnei Andronescu ce se întâmplă, când e nevoie de jandarmi ca să păzească şcolile, nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decât să plângem pe ruinele învăţământului naţional. Ce şcoală se mai poate face în aceste condiţii?
          Evident, una proastă şi dezorganizată. Las la o parte programele şi manualele alternative, contra cărora primii care au protestat au fost profesorii. Ideea care le-a stat la bază a fost bună. Evoluţia, am constatat-o eu însumi la concursul de admitere de la Literele bucureştene, odată cu prima promoţie de bacalaureaţi care s-a folosit de noile manuale în tot cursul liceului. Din păcate, şcoala de toate gradele nu s-a îmbunătăţit. Declinul prestigiului şi autorităţii ei a continuat. Nu ignor existenţa altor cauze, cum ar fi salariile profesorilor, nu neapărat cele mai mici din toate, dar, oricum, la coada bugetului, alcătuit ca pe vremuri, cu învăţământul şi cultura pe ultimele două locuri, sau cele 0,16% din PIB, dacă nu cumva, Doamne fereşte, din buget, pentru cercetare. În aceste condiţii, nu mă mir că absolvenţii noştri nu mai merg în învăţământ. Când am terminat eu facultatea, 95% dintre absolvenţi se făceau profesori. Astăzi, rareori mai întâlnesc un masterand care să-mi spună că alege şcoala. Se duce oriunde în altă parte, dar nu la şcoală. Dacă lumea de mâine va arăta cum o facem noi astăzi, trădarea dascălilor va fi elementul esenţial. Deşi pensionar, am continuat să-mi ţin orele, fără plată, aşa că mai nutresc oarece speranţe să fac ceva pentru şcoala românească. Domniile Voastre, care sunteţi mai tineri, purtaţi pe umeri, pe umerii acestor toge somptuoase, o mare răspundere, şi nu doar faţă de Universitatea „Babeş-Bolyai“, ci faţă de lumea de mâine. Câtă vreme acest lucru nu se va înţelege, şi nu de către noi, dascălii, noi am început să dăm semne de înţelegere, ci de către cei de care depind infrastructura, structura şi suprastructura învăţământului românesc, nu avem motive de a spera.
          Vă spuneam că sunt copleşit de emoţie asistând la această ceremonie. Nu mă joc cu vorbele. Am aflat câţi profesori şi câţi studenţi se află la „Babeş-Bolyai“. Am dat mâna cu decanii şi prodecanii celor 21 de facultăţi. Universitatea dv. este o maşinărie uriaşă, cu multe roţi şi rotiţe care trebuie unse, căci, dacă una scârţâie, riscă să scârţâie toate. M-a impresionat faptul că aveţi discipline care la Bucureşti nu mai există. O mulţime de limbi clasice, de exemplu, sau de limbi moderne. Partea proastă este că liceul nu-i mai pregăteşte pe elevi pentru latină, să zicem, aşa că nu ştiu de ce ar alege o disciplină universitară despre care Titu Maiorescu a scris un mic studiu în care demonstra că latina nu ne învaţă doar să vorbim corect, dar şi să judecăm corect, şi, mai ales, dat fiind că nu li se oferă nici cea mai mică şansă de a o preda, la rândul lor, altora. Nu se mai face în liceu nici logică. Retorica a devenit o disciplină necunoscută. Rezultatul? Îl constatăm urmărind, de pildă, emisiunile de televiziune, unde se vorbeşte cum se vorbeşte. Caragiale să trăiască! Şi, în definitiv, ce să facă absolvenţii de clasice? Dar cei de ebraică? Nici în Germania, ţara celor mai eminenţi clasicişti, nu mai există debuşeu pentru ei.
          Să nu-mi spuneţi că trag spuza pe turta umanioarelor. Da, o trag, pentru că umanioarele sunt formatoare, nu ştiinţele exacte. Ştiu că raportul între unele şi altele, în Academie, ca şi în Universitatea dv., este de 3 la 1. Ştiinţele exacte, cu excepţia matematicii, nu formează însă în aceeaşi măsură ca disciplinele umanistice. De aceea pledez pentru un liceu de cultură generală. Specializările sunt problema universităţii. Când s-a votat prima lege a învăţământului de după revoluţie, eram în Parlament. M-am luptat atunci pentru o şcoală de cultură generală. Există, după cum ştiţi, în proiectul fiecărei legi o introducere, o prezentare. În aceea de la legea şcolii, se vorbea pe larg de rolul educativ, în spiritul cultivării valorilor naţionale şi universale. Dar nu se sufla un cuvânt despre instruire, despre învăţare. „Educaţie fără învăţare nu se poate“, am spus de la tribuna Senatului. Regimul comunist a încercat să ne educe fără să ne instruiască. S-a ferit de informaţie ca dracul de tămâie. Asta se cheamă manipulare. Suntem un popor manipulat. Consecinţele, le vedeţi cu toţii. N-am fost ascultat. Ministerul nostru se cheamă până în ziua de azi Ministerul Educaţiei.
          Mai este şi problema înmulţirii domeniilor, a disciplinelor. Unele nici nu ştim la ce se referă. Aici se ridică o veche problemă: ce înseamnă să fii un om cult. În anii de dinaintea Războiului Mondial, a fi un om cult însemna a fi literat, filosof, umanist. Poetul Ion Barbu, Dan Barbilian al matematicienilor, era de părere că n-ar trebui să-l considerăm cult doar pe un om care citeşte cărţi de literatură, dar nu cunoaşte teorema lui Pitagora. Lucrurile s-au schimbat între timp: literatul a intrat în umbra omului de ştiinţă. La sfârşitul epocii comuniste, în fiecare an al Facultăţii de Metalurgie, unde preda Suzana Gâdea, ministrul culturii, erau 600 de studenţi, în vreme ce la Română, la Bucureşti, erau 60, la Engleză, 20, iar la Franceză, 18. Astăzi lucrurile s-au schimbat din nou, ca urmare a apariţiilor unor noi discipline şi, mai ales, a interconectării lor. Sigur, nu putem avea pretenţia ca un om cult să fie un enciclopedist ca aceia din Renaştere. Dar măcar să fie informat în mai multe domenii interconectabile. Mi-am notat câteva astfel de conexiuni.
          Acum câţiva ani a izbucnit în Franţa o polemică foarte vie, ca urmare a declaraţiei preşedintelui Sarkozy că nu vede rostul, în bibliografia concursului de admitere în şcolile de administraţie, a unui roman, pe care el nu l-a putut citi până la capăt, cum este La Princesse de Clèves al Doamnei de La Fayette. Consecinţa paradoxală a fost că romanul din secolul XVII s-a retipărit în tiraje de masă. Maliţioşii l-au considerat pe Sarkozy un maestru al publicităţii. A mai fost o urmare: şcolile de comerţ franceze, în care se studiază finanţele, contabilitatea şi altele aşijderea, au introdus în bibliografia obligatorie romane de Balzac, Stendhal, Flaubert sau Zola, de la care pornind, studenţii învaţă disciplinele din programă. Ideea s-a dovedit extraordinară. Există numeroase alte domenii în care se petrec astfel de interconectări. Până şi politicul poate profita de unele dintre ele. Politicul, nu politica. A doua este treaba politicienilor. Un matematician, pe numele lui John Forbes Nash, care a obţinut pentru teza lui de doctorat medalia Fields, echivalentul Nobelului, a descoperit un joc strategic, de probabilităţi, care se predă astăzi în facultăţile de ştiinţe politice. Dar fractalii lui Mandelbrot? Ei s-au dovedit utili, unde credeţi? În trasarea coastelor Angliei sau ale Americii de Sud. Stai frumos la birou şi trasezi întortocheatele coaste cu o precizie cu 4-5% mai mare decât dacă te osteneşti să le măsori la faţa locului. Cu interconectările astea, nu ştii niciodată de unde sare iepurele. Am citit, când eram tânăr, o carte a unui fizician care purta numele unui filosof criticat de Lenin. Acolo era vorba, între altele, de relaţiile de incertitudine ale lui Heisenberg. Mi-am dat imediat seama de valoarea acestora pentru critica şi istoria literară. Noi, criticii, facem cuantică, fără să ştim, ca personajul lui Molière proză! Noi operăm cu particule elementare. Ce dovadă mai bună de incertitudine decât teza lui Wellek (furată de la G. Călinescu, nu plagiată, fiindcă n-avem dovada că îl citise pe român!): istoria artei nu e niciodată a artei dacă e istorie. S-ar zice că istoricul şi criticul literar fug tot timpul după doi iepuri şi nu prind niciunul.
          Vreau să mă refer în încheiere la o altă problemă: acea a profesorului, despre care vă spuneam că mă preocupă de ceva vreme. Norocoşi, aceia dintre noi care au avut parte de dascăli mari! Cine n-a întâlnit un Domnul Trandafir este păgubit pe viaţă. Ştiţi la fel de bine ca mine ce înseamnă un dascăl adevărat. Eu îi cer două însuşiri: vocaţie şi autoritate. Am cunoscut dascăli de vocaţie, dar incapabili să se impună în faţa clasei, şi dascăli lipsiţi de charismă, dar autoritari. Cel despre care vreau să vă spun în continuare două vorbe avea ambele însuşiri. Se numea Licu Pop. Nu-mi fusese fost profesor, pensionat fiind când eu m-am aflat în ultima clasă de liceu la „Gh. Lazăr“ din Sibiu. Pe la mijlocul anilor 1960, când lucram la teza de doctorat despre Titu Maiorescu, i-am făcut o vizită, la sugestia tatălui meu, care îi era prieten. Despre Maiorescu începuse să se scrie din nou, după articolul lui Liviu Rusu din 1963. O reacţie urîtă avusese G. Călinescu. „Titu Maioresu, socialist?“, se întrebase el ironic, insinuând că profesorul clujean cam sărise peste cal din dorinţa de a-l „recupera“ pe junimistul conservator care fusese Maiorescu. O primă ediţie prefaţată de Paul Georgescu lăsase pe dinafară articolul „O cercetare critică“. Nu mă întrebaţi de ce. Când l-am vizitat pe Licu Pop, nu mai exista niciun tabu referitor la criticul junimist. În bibliografie, remarcasem două mici studii ale lui Licu Pop însuşi. M-a întrebat de cum m-a văzut: „De ce Maiorescu?“ Apoi: „Ştii nemţeşte?“ „Am făcut germana la liceu şi la facultate“, i-am răspuns. „Bun, zice, filosofie ştii?“ La liceu nu făcusem, iar la facultate, doar bruma de marxism obligatoriu. M-a dus în bibliotecă. Am rămas interzis: erau acolo toate ediţiile princeps ale operelor filosofilor germani de la Kant încoace. Legate în piele. Tipărite cu gotice. Citisem în manuscris Însemnările zilnice nepublicate de Pogoneanu în cele două volume ale ediţiei lui, din care unele erau scrise cu gotice. „Începe cu Herbart şi Schopenhauer“, m-a sfătuit Licu Pop. Unul din cele două studii ale sale se referea la „Herbartianismul lui Maiorescu“. Credeţi că mulţi profesori de română de astăzi au auzit de Herbart? De citit, să nu mai vorbim. Licu Pop refuzase să predea la Universitatea clujeană în refugiu. A fost profesor de liceu întreaga viaţă. Dar ce profesor! Mi-a împrumutat cărţile de care socotea el că am nevoie. I le-am restituit, fireşte. Îmi pare rău că nu pot să vi le arăt, ca să aveţi în faţa ochilor o mostră din biblioteca unui dascăl de liceu de altădată.                         
          Dintotdeauna lumea a avut această convingere, că educaţia trece prin mâna unui dascăl. Există numeroase legende şi poveşti, în tradiţia tuturor popoarelor, în care un tânăr învăţăcel merge, ca pe vremuri, pe jos în căutarea unui pustnic sau a unui guru, care trăieşte de obicei departe de lume, şi de la care învăţăcelul vrea să afle secretul învăţăturii. Nu s-a dus Ştefan cel Mare la Daniil Sihastrul la începutul carierei sale politice? Le-aş recomanda politicienilor români de astăzi să-şi găsească un Daniil Sihastru înainte de a se apuca să voteze legi sau să guverneze. Obiceiul de a-ţi căuta un dascăl s-a cam pierdut. Şi s-a pierdut dintr-un motiv foarte simplu: în societatea cunoaşterii, cum e numită era informaticii, rolul dascălului este cu totul neînsemnat. Poate că eu sunt prea bătrân ca să înţeleg ce se întâmplă. Aud de învăţământul la distanţă. Cum se poate aşa ceva? Dascălul şi învăţăcelul trebuie să fie în contact, să se privească în ochi, să-şi soarbă unul altuia cuvintele. Şi apoi: cum să înlocuim cursurile magistrale cu seminarii interactive? Nu trebuie oare să le comunic câte ceva studenţilor eu, profesorul, înainte de a le cere lor părerea? Cine să le indice calea de apucat, dacă nu eu? Şi ce fel de autoritate are o şcoală în care intră când pofteşte un părinte semianalfabet şi-i trage o pereche de palme profesorului care şi-a permis să-i dea copilului lui un patru?
          Povestea cu palmele m-a marcat de mult timp. Când a ieşit din închisoare, tatăl meu, mut ca un ardelean ce se respectă, n-a spus mai nimic despre ce i se întâmplase acolo. Când nu mai avea decât câteva luni de trăit, m-am pomenit cu el că-mi povesteşte o scenă de când era la Canal. O scenă, nu mai mult, care putea trece nebăgată în seamă. Dând el la lopată, s-a apropiat din neatenţie de gardul împrejmuitor, unde un june cu arma pe umăr l-a luat în primire: „Pleacă, mă, nenorocitule de aici, că te împuşc“. „De ce să mă împuşti, i-a răspuns tata calm, ce-am făcut?“ „Vă ştiu eu pe voi, i-a întors-o jandarmul sau recrutul din trupele de securitate, ce o fi fost, sunteţi toţi nişte criminali, că de-aia v-au adus aici.“ „Dacă asta v-au învăţat, să fii sănătos“, i-a zis tata îndepărtându-se. „Ce meserie ai, bă?“, a mai vrut să ştie ăla. „Sunt profesor“, i-a răspuns tata. „Profesor, pe mă-ta!“, a exclamat, totuşi un pic derutat, jandarmul. Când şi-a amintit întâmplarea, tata a făcut un scurt comentariu: „Au fost mulţi oameni chinuiţi şi bătuţi acolo. Mie nu mi-a tras nimeni nicio palmă“. În momentul acela, mi-a căzut cerul în cap. Ca să înţelegeţi, trebuie să vă spun că m-am născut când tata avea 40 de ani, aşa că eu îl ştiu ca pe un bărbat serios şi autoritar, pe care îl salutau respectuos pe stradă nişte domni care mie mi se păreau bătrâni – „Am onoarea, domnule profesor!“ – foşti elevi ai lui. Cum să-i fi dat cineva o palmă tatei? Ideea nu-mi intra în cap. Nu se potrivea, aşa zicând, cu statura moral-impunătoare a tatei. Cel mai îngrozitor lucru pe care l-am trăit, legat de comunism, a fost acest episod mărunt, al palmei pe care, din fericire, tata n-a primit-o de la torţionarii lui. Asta, ca să vă faceţi o idee despre credinţa mea că autoritatea este esenţială pentru  şcoală.
Există, desigur, şi alte cauze pentru care profesorul a devenit o cantitate neglijabilă într-un proces al cărui protagonist s-ar fi căzut să fie. O cauză se numeşte, simplu, internet. Nu sunt nici atât de nepriceput în materie, nici atât de naiv, încât să cred că ne putem lipsi de el. E un instrument fabulos, cel mai colosal din toată istoria. Doar că e victima a două confuzii majore: una este confuzia dintre mijloc şi scop; a doua este confuzia dintre informaţie şi cunoaştee. Internetul este mijlocul de a comunica rapid şi eficient o cantitate de informaţie uriaşă. Atât şi nimic mai mult, dar nu mai puţin decât atât! Multă lume îşi imaginează însă că, dacă citeşte pe Wikipedia sau pe Google, gata, ştie. E o iluzie periculoasă. Informaţia şi cunoaşterea sunt lucruri complet diferite. Ele sunt separate printr-o sită. Cineva trebuie să trieze informaţia brută. Această nobilă menire de a juca rolul unui ciur revine profesorului, în sensul larg al termenului. Dotat cu spirit critic, profesorul face informaţia utilă şi de neuitat. Vă aduceţi aminte de filmul Mondo cane, un documentar despre creşterea animalelor şi păsărilor? În film, nişte indivizi vâră cu sila mâncarea pe gâtul unor gâşte, ca să le îngraşe şi să le facă  bune de carne. Le îndoapă, cu alte cuvinte. Tot aşa şi cu internetul: îi îndoapă pe cei care fac din el un scop în sine. Aş spune că îi dopează. Există o pornire irepresibilă în societatea contemporană de a ne (în)dopa: nefericiţii beneficiari de subprime din SUA au fost, în definitiv, (în)dopaţi cu credite. Dacă nu e transformată în cunoştinţe, informaţia e o formă de (în)dopare intelectuală, care face din oameni nişte gâşte puse la îngrăşat. Şi le împiedică accesul la cunoştinţe şi, implicit, la valori.
          Iată, după părerea mea, doar câteva din pericolele care pândesc şcoala românească. Am sperat ca a doua generaţie de politicieni, după aceea a „paşoptiştilor“ de imediat după 1989, absolvenţi de şcoli politice, unii şi în străinătate, să fie capabilă de o reformă adevărată. Se pare că trebuie să aşteptăm a treia generaţie. Eu, care am fost considerat totdeauna un optimist, vă mărturisesc că optimismul meu a devenit unul pe termen lung, foarte lung, pe termen scurt fiind un pesimist aproape incurabil. 
           Vă mulţumesc!

Nicolae Manolescu

Despre şcoală

» anul XXIV, 2013, nr. 1 (272)