Laudatio Nicolae Manolescu

Marta Petreu

          Onorată asistenţă,

          Facultatea de Istorie şi Filosofie, Facultatea de Teatru şi Televiziune (prin prof.  Ion Vartic), Facultatea de Studii Europene (prin prof. Ovidiu Pecican) şi Facultatea de Litere (prin prof. Corin Braga) sau, înglobînd: Universitatea „Babeş-Bolyai“ în întregul său are astăzi privilegiul de a-l primi în rîndul membrilor de onoare ai corpului academic pe profesorul Nicolae Manolescu.
          Iar eu am bucuria şi onoarea de a vi-l prezenta pe Nicolae Manolescu, scriitor şi profesor: scriitor – sau: cronicar, critic, istoric literar, eseist, memorialist, prozator mascat în memorialist; profesor – la Universitatea din Bucureşti. Iar pentru a-l descrie relativ complet, mă grăbesc să adaug: directorul României literare, preşedintele (din 2005) al Uniunii Scriitorilor, ambasadorul României la UNESCO, membru al Academiei, comentator politic, om politic şi, nu în ultimul rînd, comentator sportiv.
          Măsurată cu metrul, opera lui Nicolae Manolescu ocupă un raft de cărţi mai lung de un metru; cu titlul, luînd în calcul ediţiile princeps, 40 de volume; cu număr de pagini: mai multe mii de pagini. 
          Cantitativ, la aceste măsurători se adaugă cronicile literare, ţinute începînd cu anul 1962, vreme de treizeci şi doi de ani, în Contemporanul şi apoi în România literară şi rămase deocamdată în reviste; adică acea parte a operei sale care, prin exactitatea şi rapiditatea diagnosticului axiologic şi prin curajul de-a susţine, în condiţiile socialismului real românesc, valoarea estetică, modernismul şi europenismul contra criteriilor ideologice marxiste, i-a creat lui Nicolae Manolescu statutul de cel mai important critic român din a doua jumătate a secolului al XX-lea pînă astăzi; la o socoteală sumară, luînd pe an 50 de cronici, vreme de treizeci şi doi de ani, rezultă 1600 de texte; luînd în medie pe o cronică 5 pagini dactilografiate, rezultă un total de măcar 8000 de pagini sau, în semne, de măcar 16 milioane de semne; dintr-un milion de semne, o editură decentă face o carte de 500 de pagini, aşa că activitatea de cronicar a lui Nicolae Manolescu înseamnă 15-16 volume; poate că am exagerat în calcule, să zicem că vor fi numai opt volume: oricum, integrala cronicilor lui Nicolae Manolescu va reprezenta, atunci cînd va fi publicată, şi nu ne putem închipui că nu va fi, o panoramă istorică a literaturii române de după 1962, cu dezbaterile ei culturale antidogmatice, în care scriitorul a fost perpetuu implicat, cu tot.
          În cultura noastră literaturocentrică, Nicolae Manolescu a dominat şi domină o epocă.
          Umblă în literatura românească precum alţii în casa proprie: o cunoaşte ca pe acasă al său, căci a citit-o, a comentat-o şi a sistematizat-o toată viaţa. Este greu de stabilit care parte a operei sale este cea mai importantă – sau mai fermecătoare. Aşa cum deja am sugerat, Nicolae Manolescu a scris în toate speciile genului critic: de la cronica literară, în care, pe baza gustului său sigur şi a unei competenţe literare neobişnuite, a reuşit performanţa de-a fi cel mai longeviv şi cel mai autoritar cronicar literar, la, de pildă, monografii (Contradicţia lui Maiorescu, 1970; Introducere în opera lui Alexandru Odobescu, 1976; Sadoveanu sau utopia cărţii, 1976). Deşi la suprafaţă este un critic impresionist, sub pielea de lamé a textelor lui se află o informaţie pe cît de bogată, pe atîta de clar sistematizată în baza unor criteriile teoretice, fapt ce i-a permis să intre în teoria literară. Domeniu în care, pus la punct cu teoriile contemporane asupra culturii şi literaturii şi totodată creator de concepte originale, după cum a observat Bogdan Lefter în monografia pe care i-a dedicat-o, Nicolae Manolescu a dat Arca lui Noe, eseu despre romanul românesc (3 vol., 1980-1983) şi Despre poezie (1987), adică sistematica romanului românesc şi-a poeziei.
          Deşi format în atmosfera structuralist-antiistoricistă a anilor 1960, a dus istoria literară pînă la monumentala Istoria critică a literaturii române: Cinci secole de literatură (2008). Într-o cultură care nu are încă o conştiinţă-de-sine-critică, nici global, nici pe domeniile culturii, şi în care numai domeniul literaturii s-a autorevizut în permanenţă, Istoria critică... trebuie văzută şi ca un efort de recitire prin care autorul Lecturilor infidele, conştient de mutaţia valorilor, a revizuit, în condiţiile căderii totalitarismului comunist, teritoriul literaturii române, dînd un impuls pentru operaţiunea de recristalizare a conştiinţei-de-sine-critice a literaturii noastre. În Istoria critică..., elementul istoric se combină firesc cu acela tipologic, iar conceptele teoretice sînt învelite în cel mai direct limbaj natural cu putinţă. De altfel, Manolescu respinge stilul artificios, literaturizat, drept care face aceleaşi reproşuri lui Blaga, cel din Hronic..., sau lui Paul Georgescu, de pildă. În Istoria critică a literaturii române..., atent nu numai la periodizări şi la marii scriitori, criticul, cu urechea aplecată la sunetul muzical al literaturii române, construieşte muzical: pentru că aude literatura, şi-a permis să compare frazele ei muzicale din perioada tatonărilor cu muzica operelor depline din epoca împlinirilor, precum şi cu arii din literatura universală.
          Dacă de literatura română s-a ocupat săptămînă de săptămînă, o viaţă întreagă, de aceea universală s-a ocupat oarecum compensator, în virtutea vocaţiei de cititor – sau din dorul după capodopere... Eseurile din cele şapte volume de Teme (1971-1988) spun mult despre autorul Nicolae Manolescu şi arată ce mare cititor este el: citeşte orice, de la cărţi de istorie, sociologie, antropologie, politologie, economie, mistică, memorialistică etc. pînă la cărţi de astrofizică. Fermecătoare şi graţioase, Temele sînt un spaţiu de libertate şi de joc, în care intuiţia şi erudiţia, spontan aliate, creează mici bijuterii literare; aici, impresionismul autorului face casă bună cu fineţea sa disociativă. Arareori am văzut, de altfel, pe cineva care să ştie şi să poată disocia cu o atît de mare fineţe – platoniciană, îmi vine să spun – termeni apropiaţi; bisturiul logic al lui Manolescu funcţionează chirurgical şi pe texte, şi pe situaţii de viaţă, stabilind diferenţa specifică. Aceeaşi inteligenţă, funcţionînd comparativ-sintetic, îi permite, invers, să găsească şi elementul comun pe care îl au două situaţii istoric diferite. Fapt care se vede bine şi în publicistica de reacţie, adică în tabletele cultural-literar-politice (Cum citim şi Inutile silogisme de morală practică etc.), care sînt tot eseuri, unele chiar mici tablete de filosofia culturii, născute din informaţie, principii ferme şi curaj moral.
           Spuneam că prima calitate care îţi sare în ochi cînd citeşti un text al lui Manolescu este claritatea. Trebuie să adaug că limpezimea se întrepătrunde cu gustul literar al criticului, ceea ce face ca Manolescu să aibă tropism la valoare. Preferinţa lui merge pentru creaţiile solare, comprehensibile raţional, creaţiile abisale rămînîndu-i oarecum străine, mai ales dacă au un stil neguros-emfatic. În literatură, în cultură în general, preferă firescul – nefirescului, claritatea – obscurului, raţionalitatea – elanului intelectual bazat pe confuzia de stări şi de cuvinte; respinge stilul manierat, în accepţia peiorativă a termenului, de vorbire/ scriere artificial-sclifosită. Iar în critica de întîmpinare şi în istoria literară, mai ales după 1990, vizibil în Istoria critică..., defavorizează construcţiile ingenios-manieriste (în sensul metaistoric al termenului, sens care nu are nimic peiorativ) şi speculative – dacă le întîlneşte la altcineva, nu însă şi atunci cînd îi aparţin.
          Corespunzător, în proza sa memorialistică, Manolescu lasă să se vadă din interioritatea sa numai atîta cît vrea, căci, scrie el, „nu sînt ceea ce se cheamă un introspectiv“. De fapt, în proză îşi foloseşte talentul şi ingeniozitatea pentru a crea o suprafaţă textuală care ascunde, elegant, adîncurile din care alţii facem literatură, lăsînd la vedere o personalitate solară, directă, cordială. (Elegant şi cordial este şi în relaţiile cu semenii – chiar şi cînd aceştia nu respectă regula jocului.)
          Astfel că, indiferent din care direcţie intri în opera lui Nicolae Manolescu, rezultatul este superlativ, punîndu-te în faţa unui scriitor extraordinar, la care te frapează din prima clipă inteligenţa şi raţionalitatea principiilor directoare, pentru ca-n secunda următoare să-ţi dai seama că, sub structura de cristal a textului, poţi găsi şi fiinţa vie şi caldă a autorului. 

*

          Dar Nicolae Manolescu nu numai că a comentat şi a analizat literatura/cultura românească, ci a marcat-o, în calitate de critic de direcţie.

*

          Este o trăsătură a culturii româneşti faptul că, din zorile modernităţii, datorează mult literaţilor, care i-au creat structura şi i-au trasat direcţiile de evoluţie. Aş spune că este binecuvîntarea – şi blestemul – culturii noastre de a se fi născut din voinţa unor scriitori, care, cunoscînd completitudinea culturilor mari din Occident, au avut voinţa să contruiască şi „acasă“, după modelul apusean, o realitate naţională completă, cu o cultură completă, aşadar: o cultură care are toate domeniile prevăzute de canonul occidental. Şi aş mai spune, exagerînd numai într-o foarte mică măsură, că la noi elita literară despre care vorbesc a construit cultura românească după chipul şi înfăţişarea sa, scriitorul fiind la noi orice, şi istoric, şi politolog, şi om politic, şi moralist, şi lingvist şi filosof, şi sociolog – şi scriitor. (Afirmaţia este încă valabilă, ca dovadă: cronicarii literari de astăzi comentează orice fel de cărţi din domeniile mai sus enumerate, şi din altele...)
          Aşa că prin acţiunea întemeietoare a Junimii şi a mentorului ei, marile personalităţi literare au avut şi au la noi un rol de direcţie. Poate că în ţări mai aşezate nu este nevoie, la intervale aproape regulate de timp, de asemenea personalităţi, poate că în alte părţi, aşezate, lucrurile funcţionează lungi perioade de vreme de la sine. La noi însă nicio bătălie nu a fost niciodată cîştigată pentru totdeauna, ba nici măcar pe termen lung. Iar Titu Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, I. Negoiţescu (prin Manifestul Cercului literar) au fost, în momente de cumpănă, asemenea personalităţi de direcţie, care au folosit instrumentele criticii literare pentru a afirma şi impune principii şi direcţii de evoluţie: de pildă, principiul estetic contra utilitarismului şi naţionalismului, direcţia modernistă contra autohtonismelor de varii nuanţe, criticismul raţionalist contra colectivismului vitalist şi mistic etc.
          Or, în condiţiile deloc prielnice ale  socialismului românesc, Nicolae Manolescu s-a situat în continuitate naturală cu această critică de direcţie.
          Prin stilul sclipitor şi expresiv, scriitorul pare a aparţine, la fel ca „inconturnabilul Călinescu“, pentru care are o admiraţie declarată, impresionismului critic. Epoca istorică şi anumite trăsături de personalitate l-au distribuit însă, cu concursul său benevol, mai aproape de Titu Maiorescu şi de E. Lovinescu. Exact ca Maiorescu, care, prin Criticele sale, a eliberat literatura (artele în general) de obligaţia utilităţii naţional-patriotice şi a pledat pentru valoarea pur estetică – sau, pentru că sîntem la Cluj: exact ca D. D. Roşca, care, la începutul anilor 1930, a apărat „gratuitatea“ creaţiei spirituale contra utilităţii de tip naţional-patriotic; sau, exact precum Lovinescu şi mai apoi precum Cercul Literar al universităţii noastre aflate în exil istoric la Sibiu – Manolescu şi generaţia sa de critici literari au desfăşurat o acţiune critică: una contra criteriilor ideologice impuse de realismul socialist şi pentru (re)recunoaşterea criteriului estetic.
          Şi mai complicată a fost o altă „înfruntare culturală“, cea contra protocronismului autohtonist, antimodernist şi antieuropenist, cînd, aşa cum observă Mircea Martin într-un frumos portret intelectual pe care i-l face, Nicolae Manolescu a lovit în „caracterul retardatar şi antieuropean“ al grupării protocroniste.
           Mai simplu spus, din 1962, cînd a fost debutat de G. Ivaşcu, şi pînă astăzi, Nicolae Manolescu a purtat, pe faţă şi în culise, mai multe războaie culturale, pentru a apăra: texte, numere de revistă, cărţi, oameni, idei, principii şi valori în care a crezut. Iar de crezut, a crezut în bun-simţ, în raţiune, în valoarea estetică, în dreptul la libertate, în valoarea civilizaţiei europene de factură liberal-democrată, în dreptul omului la individuaţie. În consecinţă, a fost pentru libertatea literaturii şi culturii contra îndoctrinării, pentru valoarea estetică eliberată de orice utilitarism contra realismului socialist şi a imperativelor cu care Partidul a împovărat arta; pentru modernism şi europenism contra protocronismului naţionalist, pentru libertatea cuvîntului contra cenzurii, pentru o lume democrat-liberală contra extremismului şi totalitarismului de orice culoare. Implicat, cu inteligenţă critică şi curaj moral, adesea ca iniţiator, în toate campaniile de eliberare a literaturii de sub tutela „obscurantismului comunist“, cum îl numeşte, în toate acţiunile de rezistenţă prin cultură – care n-a fost o fantasmă derizorie, cum se spune uneori astăzi – contra comunismului logodit cu naţionalismul, Nicolae Manolescu a fost, aşa cum observa şi Mircea Martin, una dintre vocile cele mai autoritare în înfruntarea cu puterea politică.
          Cîştigul a fost unul colectiv şi este foarte greu de măsurat. Nu este întîmplător că în condiţiile „noului obscurantism“ comunist, literatura şi-a cîştigat, dintre toate domeniile culturii, cea mai mare marjă de libertate. La fel, într-o cultură care nu a ajuns încă la conştiinţa-de-sine critică – ceea ce mi se pare că atrage grave urmări asupra ansamblului vieţii naţionale, inclusiv autodispreţul nostru permanent – şi în care istoria politică, cea comunistă cu asupra de măsură, a dat mereu peste cap evoluţia domeniilor culturii şi a împiedicat sintezele critice, bruindu-i pe intelectuali de la una dintre principalele lor funcţii, la ieşirea din comunism domeniul cultural cel mai bine pus la punct în privinţa instrumentelor de lucru a fost acela literar. Inclusiv aplombul pe care l-am avut noi, cei din generaţia ’80, la debut are legătură cu bătăliile canonice pe care critica literară – cu Manolescu drept ferment şi lider – le-a cîştigat sau, şi mai important, pur şi simplu le-a dat, inclusiv pentru noi – permiţîndu-ne în felul acesta să venim pe lume plini de „pretenţii“: de pildă, de pretenţia, de negîndit pentru ideologii totalitarismului comunist, de-a scrie exact ce vrem şi de-a fi publicaţi cu exact ceea ce am scris.
 
          Aş fi vrut ca această laudatio să nu aibă niciun element ideologic. Dar nu s-a putut: ieşim dintr-un trecut în care ideologia totalitară ne-a încercuit, iar descercuirea s-a făcut tot cu arme ideologice. Manolescu însuşi a mînuit, cu o logică impecabilă, armele ideologice în campaniile sale pentru valoarea estetică, pentru „liberalism, interpretat în sensul cel mai larg: umanism, raţionalism, pluralism, occidentalism“, devenind criticul raţionalist şi de direcţie, pre- ocupat de critica patologiilor din cultura română şi de construirea direcţiei moderniste şi democrat-europene de evoluţie – adică a unei direcţii pentru care în cultura noastră s-au dat, vreme de două secole, bătălii ideologice – şi care este, cred eu, singura validă.
          La fel ca la Maiorescu şi la Lovinescu, o dimensiune filosofică, constînd în întemeierea acţiunii culturale pe raţiune, este permanent prezentă în întreaga sa operă. Şi, iarăşi la fel ca la aceştia, acţiunea critică a lui Nicolae Manolescu a depăşit şi depăşeşte cadrele literaturii şi are importanţă pentru cultura românească în întregul ei.

*

          Nu sînt multe personalităţile dintr-o epocă despre care poţi să spui: dacă nu ar fi existat, epoca ar fi arătat altfel. Despre Nicolae Manolescu putem să spunem liniştit că, dacă nu ar fi existat, literatura română şi întreaga cultură românească din 1962 încoace ar fi arătat altfel: şi anume, cu mult mai rău.

 

Marta Petreu

Laudatio Nicolae Manolescu

» anul XXIV, 2013, nr. 1 (272)