În 14 decembrie 2012, prof. univ. dr. Nicolae Manolescu, scriitor,
preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, ambasadorul României la UNESCO,
membru al Academiei Române,
a devenit doctor honoris causa al Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj.
              


Cuvânt de elogiere


acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop

          A vorbi despre Nicolae Manolescu în acest loc al memoriei, care mai poartă urma paşilor lui Sextil Puşcariu, Dimitrie Popovici, Octavian Goga, Bogdan-Duică şi Lucian Blaga – despre care a scris în multe rânduri autorul Istoriei critice a literaturii române – poate să pară superfluu. A vorbi despre oameni nu este însă niciodată de prisos, iar a vorbi despre creatori, despre personalităţi, despre modele, este o datorie a universităţii, aceea care – dincolo de menirea sa esenţială – este şi un tezaur de valori, un memento, cu rolul de a nu lăsa uitării oameni, fapte şi întâmplări care constituie esenţa umanităţii.
          Mă aflu în postura delicată de a vorbi despre cel mai de seamă critic, istoric şi teoretician literar fără să am căderea de a o face, eu fiind numai istoric, numai istoric medievist, numai paleograf, umil descifrator de izvoare. De aceea, nici nu am să vorbesc despre esenţe, ci doar despre aparenţe, aşa cum se înfăţişează acestea iubitorului de cultură. Totuşi istoria literaturii şi istoria societăţii se leagă prin mii de fire şi, uneori, trec una în alta. „Nu ne faisons que nous entregloser“, scria profetic Montaigne, evocat de Nicolae Manolescu. Noi, istoricii, încercăm să descifrăm prezentul oamenilor care au trăit în trecut, să reconstituim o lume care credem că a fost; istoricii literari reînvie parcursul unei lumi virtuale, croite nu după criteriul obiectivităţii, ci după acela al imaginaţiei, cu ajutorul imaginilor literare. Cine poate spune care dintre ele este cea reală? Ne situăm cu toţii pe nisipuri mişcătoare.
          Oricum, în debutul unui demers major al său, Nicolae Manolescu îl invocă, alături de Călinescu, Wellek, Eliot, Borges, Barthes, De Sanctis, Vianu şi de câţi alţii, pe marele istoric Fernand Braudel, cel care a descompus istoria „în planuri etajate“, divizând convenţional timpul în unul geografic, unul social şi unul individual şi raportându-se adesea la durata lungă, la cea mijlocie şi la cea scurtă. Profesorul Manolescu crede că Braudel este optimist când vede sarcina istoricului modern ca fiind realizarea sumei celor trei timpuri sau trei istorii, că, dacă unii istorici vor fi fiind tentaţi să facă acest lucru, istoricii literari sunt mult mai circumspecţi în acest sens. Se vede aici rezerva specialistului confruntat cu imensitatea creaţiei literare, din cele mai vechi timpuri până astăzi, dar şi ispita celui care a abordat sintezele cu o forţă de cuprindere nemaiîntâlnită până la el.
          Altminteri, ca iubitor de lumi paralele şi virtuale, am rămas mereu fascinat de reconstituirea trecutului literaturii române, de mitul vârstei de aur, prezent la fiecare generaţie, de farmecul celor mici, aşa cum reies toate acestea din creaţia lui Nicolae Manolescu. Criticul şi istoricul i-a recunoscut pe cei mari, nu fără a le releva micimile, dar mai ales i-a scos din uitare pe cei socotiţi mici, arătându-le marile intuiţii. Astfel, mi-a plăcut să descopăr un contemporan uitat al primilor Văcăreşti, pe Ioan Cantacuzino („Limba noastră-i prea puţină“), pe poetul Dosoftei, pe literaţii cronicari, operând cu metafore savuroase, pe Antim Ivireanul sau pe Budai-Deleanu. I-am citit în altă cheie pe Heliade Rădulescu, pe Timotei Cipariu, pe Hasdeu, pe Ştefan Petică, pe Dimitrie Anghel ori pe Şt. O. Iosif. Şi, îndemnat de verbul lui Nicolae Manolescu, am descoperit, nu numai în cei vechi, ci şi în cei noi, adevărate minţi şi pene de istorici. Unii dintre marii istorici au dat modele de limbă, dacă nu şi de creaţie literară românească, dar şi viceversa: literaţii sunt adevărate surse istorice, mai ales pentru epocile în care au trăit.
          Toate acestea le-am învăţat din scrisul lui Nicolae Manolescu, din „lecţiile“ sale inefabile, fiindcă cel sărbătorit de noi astăzi este şi un mare profesor. Iar profesorii născuţi predau idei, pilde, cunoştinţe şi fapte de viaţă chiar şi atunci când nu sunt la catedră. De la Nicolae Manolescu am învăţat şi în ce fel poate fi literatura viaţă şi cum se transformă viaţa în literatură, după cum zicea evocatul Montaigne. În Parisul unde locuieşte momentan Nicolae Manolescu şi care este capitala literaturii, am pătruns unele dintre aceste taine, în urma unor discuţii fireşti, care puteau să pară banale. Colindând unul dintre faimoasele cimitire pariziene – ca să realizez cât de palpabilă este eternitatea – am descoperit cu greu mormântul lui Tristan Tzara. Pe el era o modestă inscripţie şi, proptit cu o pietricică, un bilet de metrou, pe care scria româneşte, cu litere clare, şterse vag de câţiva stropi: „Din Suceava am venit să te văd, chiar dacă pentru asta mi-am dat ultimii bănuţi!“ Câtă literatură şi câtă viaţă banală erau cuprinse în acele cuvinte efemere, de pe acel mormânt pierdut în noianul altora. Mai departe, altădată, dar prin aceleaşi locuri, căutând mormântul lui Emil Cioran, am fost primit cu vorbele unui parizian de pripas, udând florile lângă o efigie bogată, împodobită cu însemnele Semilunii: „Est-ce que vous cherchez le Roumain?“. „Da, i-am răspuns, de unde deduceţi?“ „Îl caută foarte mulţi, a adăugat, semn că vă preţuiţi morţii. M-am informat şi ştiu că a fost un filosof, adică s-a gândit la lumea asta şi a vrut s-o înţeleagă mai bine“.
          Da, în ochii unora suntem buni de ceva, fiindcă ne preţuim morţii! Este mai mult decât onorant, dar dacă ne-am preţui şi viii!? Vreau să vă îndemn să închinăm un imn vieţii acesteia – singura pe care, într-un fel, o cunoaştem – şi să ne cinstim viii. Să lăsăm la o parte urile şi patimile încărcate de ură sau de răzbunare şi să aducem gânduri şi vorbe bune celor din jur şi, cu atât mai vârtos, valorilor noastre. O astfel de valoare este Nicolae Manolescu, dar mai întâi este un Om care a instruit generaţii de studenţi şi de intelectuali prin cursurile şi cărţile sale, prin cronicile şi prin eseurile sale, prin vorbe şi prin fapte. „Să ne bucurăm, aşadar“, cum spune eternul imn al studenţilor, fiindcă ne împărtăşim din ambrozia zeilor, evitând astfel scurtimea vieţii.
          Aceste ziduri şi aceşti oameni, care poartă în memoria lor şoaptele paşilor celui ce auzea „cum bat în geamuri razele de lună“, Vă primesc, Domnule Profesor, cu dragoste, în comunitatea magiştrilor şi studenţilor clujeni. Suntem emoţionaţi, copleşiţi şi fericiţi să vă celebrăm aici şi să putem rosti şi noi, aidoma aleşilor: „Et in Arcadia ego!“.
          Dacă istoricii încearcă să arate lumea „aşa cum a fost“, literaţii ne învaţă cum ar fi putut să fie lumea şi câteodată, când au har, ne chiar conving că este şi a fost aşa cum o văd ei. Nicolae Manolescu este un astfel de spirit superior, dăruit cu har, care, demiurgic, reface lumea în alte moduri, cu un zâmbet ironic şi cu vorbe bine ţesute, încât, pe nesimţite, ne câştigă pentru pledoaria lui, pentru viziunea lui, pentru universul lui. Un astfel de om este deasupra metodelor omeneşti de cinstire, dar noi nu avem altele. Suntem însă convinşi că actele omeneşti nu se măsoară întotdeauna numai prin rezultatele lor, ci şi prin curăţenia sufletească a celor care le-au întreprins. Venim astfel să vă aducem cinstire printr-o ceremonie modestă, pe care vă rugăm s-o primiţi şi s-o priviţi ca pe gestul nostru de sinceritate, de onestitate şi de nesfârşită bucurie. „Să ne bucurăm, aşadar!“                 

acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop

Cuvânt de elogiere

» anul XXIV, 2013, nr. 1 (272)