Tribulaţiile unui ziarist de stânga

Mirel Anghel


          Operele lui Ion Vinea au ajuns în 2012 la cel de-al şaselea volum de publicistică, după apariţia a cinci volume anterioare: IV (1913-1919), V (1920-1924), VI (1925-1926), VII (1927-1928) şi VIII (1929- 1931). Alăturându-i-se editoarei Elena Zaharia-Filipaş pentru acest proiect, Opere IX: Publicistica (1932-1934), Magdalena Răduţă pune umărul la un temerar efort editorial sprijinit de Muzeul Naţional al Literaturii Române, Academia Română şi Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă.  
          Aproape toate articolele lui Ion Vinea din perioada 1932-1934 apar în Facla, iar câteva în Progresul social, ziar de orientare ţărănistă, cu o scurtă apariţie (martie 1932-decembrie 1933), în care publicistul semnează câteva articole politice. Cultivând în paginile sale pamfletul dus la nivelul de operă de artă, publicaţia de centru-stânga Facla găseşte în Vinea un exponent de vază al genului, unul dintre colaboratorii cei mai importanţi din perioada interbelică. El conduce gazeta începând cu 1930, noul director reuşind să aducă în paginile publicaţiei semnăturile unor scriitori şi publicişti importanţi: I. M. Sadoveanu, R. Boureanu, T. Teodorescu-Branişte, Anton Dumitriu, Dan Petraşincu, Miron Radu Paraschivescu şi Virgil Madgearu.
          În publicistică, talentul său literar prevalează asupra subiectelor politice la zi, transgresând actualitatea temelor abordate în articolele din Facla, publicaţie care aduce şi cultivă cu măiestrie pamfletul ca specie literară distinctă, rafinându-l până la sclipiri nepreţuite prin pana celor care i-au semnat paginile.    
          Ion Vinea este un ziarist cu vădite simpatii de stânga, care, în 1932, vede ca soluţie de îndreptare a ţării colectivizarea producţiei agricole (Ieri şi azi). În articolele din aceşti ani, el „toacă“ mărunt politica vremii şi loveşte în politicieni fără menajamente sau scoate în prim-plan împlinirile lor, în contextul unei perioade zbuciumate din istoria politicii româneşti. Stilul i se schimbă, oscilând între parabole cu nuanţe biblice (Uriaşul din poveste) care duc spre situaţia economică a ţării şi analize ale situaţiei politice interne şi externe (Legea hoţilor, Aducerea Mântuitorului), toate trădând un ziarist care nu uită că este scriitor şi un scriitor care ţine să fie şi ziarist. Fără a rămâne deloc nepăsător la prefacerile economico-sociale prin care trecea România, publicistul se inflamează adeseori şi capătă aerul unui vizionar îmbătat de propriile predicţii, confirmate „masiv“ de evenimente. Aşa se întâmplă în februarie 1933, atunci când muncitorimea industrială a ţării nu mai suportă măsurile de austeritate impuse de guvernul Vaida şi iese în număr îngrijorător de mare în stradă. El deplânge starea „proletariatului istovit de mizerie“, care a ajuns aproape să „egaleze […] soarta robilor din China şi din Congo“(Ora răspunderii, p. 228).
          În Lovituri de teatru, anecdotica ce însoţeşte căderea guvernului este cu adevărat savuroasă, instabilitatea politică din ţară fiind determinată de forţele puternice pe care prim-ministrul Nicolae Iorga nu reuşea să le controleze. Vinea nu ezită să îl taxeze nici pe Nicolae Titulescu pentru declaraţiile la adresa Sovietelor, acuzându-l de trădare a intereselor ţării şi numindu-l un „dezertor la inamic“, a cărui pedeapsă cuvenită ar fi doar „fierul roşu al opiniei publice!“ (p. 147). Pentru un simpatizant al Rusiei Sovietice, aşa cum era Ion Vinea, o asemenea declaraţie făcută de Titulescu, ministrul României la Londra, privind posibilitatea rediscutării cu sovieticii a sensibilei probleme a Basarabiei, nu putea fi decât o gravă abatere de la promovarea intereselor naţionale ale României.
          Din când în când, ziaristul îşi trage răsuflarea şi priveşte în urmă cu mândrie la ceea ce realizase la Facla până în 1932 (Vinea cumpărase revista de la N. D. Cocea, în 1930, schimbându-i orientarea spre o politică promonarhistă, în contrast cu ostilitatea lui Cocea faţă de rege): „Cu timpul, am avut minuscula satisfacţie, cei care scriem «Facla», de a vedea soluţiuni preconizate, sunt aproape doi ani, aici, trecând din coloanele noastre în programele partidelor şi în discursurile fruntaşilor politici“ (Remedii utile, p. 87). Alteori, el se revoltă nemotivat împotriva legiuitorilor, pe marginea unor proiecte sau „ciorne“ de legi pe care se grăbeşte să le judece şi asupra cărora să dea verdicte (Mamă, nu-i e tocmai bine vacii noastre: că vine tata cu pielea ei în băţ. Comentar la complectarea legii Mârzescu). Conştient că exagerează, nu dă înapoi şi publică articolul, cu un mic post-scriptum: „Lăsăm, deci, să apară acest articol ca o sancţiune mârzesciană aplicată, potrivit proiectului din ciornă, unei intenţiuni de delict nerealizat. Năpastă pentru năpastă“. Sunt numeroase momentele în care se aprinde mai mult decât e cazul. Un bun exemplu este encomionul pe care i-l face lui Carol al II-lea, un conducător care are, în ochii autorului, „un nimb de tinereţă eternă“, fiind un „suveran inspirat şi înţelept, o apariţie zveltă şi luminată, un verb în care tremură credinţa, hotărârea şi talentul“ (Restauraţia, p. 289-290).
          Temele de actualitate ale momentului acaparează aproape în întregime articolele publicate în aceşti ani: conversiunea (Zvârcolirile conversiunii), criza politică internă şi mişcările de pe frontul de luptă al partidelor (Noul guvern şi politica externă, Un partid în descompunere, Spre o regrupare a forţelor politice), instabilitatea financiară a ţării (Ofensiva contabililor), problema Basarabiei, incompetenţa şi interesele mărunte ale politicienilor, izolarea României în faţa unei Rusii ameninţătoare (Basarabia, România şi Sovietele) şi legile ţării (Noul cod penal).
          O însemnare din Facla (nr. din 29 august 1932) anticipează ascensiunea malefică a lui Adolf Hitler. „A înnebunit Hitler. Aşa spun telegramele. Partidul Naţional-Socialist dezminte ştirea. Cu toate acestea, pentru cine scrutează cu atenţie, în reviste, figura vulgară, privirea suspectă şi expresia rea, de o tensiune maladivă a pseudodictatorului german, vestea nebuniei lui Hitler e mai mult decât verosimilă […]. Gândiţi-vă însă, dacă ştirea se adevereşte, ce catastrofă ar fi dezlănţuit asupra omenirii victoria lui Hitler, ascensiunea la cârma Germaniei, a unui nebun nedeclarat“ (p. 125). Vinea nu vedea în acest om înfiorător decât un dezechilibrat dornic de masacre, un „patentat semidoct cocoşat la conducerea Germaniei“, pe care, din păcate, „procesul indescifrabil al dezagregării nervoase“ nu avea să îl scoată de pe firmanentul istoriei, aşa cum se amăgea scriitorul în august 1932.
          Atitudinea combativă a lui Ion Vinea îi aduce, într-o bună zi, şi „vizita“ unui grup de vandali, simpatizanţi cuzişti, chiar în redacţia Faclei, acolo unde se afla alături de câţiva redactori. Găsindu-l pe director în birou, ei îl atacă pe Vinea, provocându-i răni grave la cap. Faţă de un astfel de eveniment neplăcut, pentru care el consideră responsabil guvernul ce tolera asemenea manifestări (art. În ceasul hotărâtor, 10 octombrie 1934), lumea publicistică se solidarizează şi îşi manifestă dezaprobarea.
          Acest volum de publicistică antrenează un întreg aparat investigativ, născut din efortul celor două editoare, efort concretizat în notele de la finalul cărţii, însemnări fără de care lectura nu ar fi una completă. Ele duc la imersiunea cititorului în atmosfera interbelicului şi la o mai bună înţelegere a împrejurărilor care le-au dat naştere. Elena Zaharia-Filipaş şi Magdalena Răduţă ne oferă, prin acest volum, o privire în vintrele vieţii politice româneşti din interbelic, înlăturând colbul de pe o pagină din uriaşa zestre publicistică lăsată de Ion Vinea.

Mirel Anghel

Tribulaţiile unui ziarist de stânga (Ion Vinea, Opere, vol IX, Publicistica (1932-1934). Ed. Elena Zaharia-Filipaş. Bucureşti: Muzeul Naţional al Literaturii Române, Academia Română şi Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Ar

» anul XXIII, 2012, nr. 12 (271)