Dincolo şi dincoace de poezia religioasă

Ovidiu Pecican

          Nimicitorul care dă titlul volumului celui mai recent al lui Aurel Pantea (apărut la Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2012, 100 p.) nu este un sinonim izbutit pentru un personaj de tipul lui „Terminator“, interpretat odinioară cu mare succes la public de Arnold Schwartzenegger şi parodiat ulterior de Ioan Gy. Pascu şi de prietenii lui sub numele sarcastic de „Sfârşitorul“. Nimicitorul este o conceptualizare menită să trimită la „ceea ce nimiceşte“; tăvălugul căruia nimic nu i se poate opune; dar şi antiteza Fiinţei. Dar, întrucât are capacitatea de a devora până şi Fiinţa, de a o stinge, de a o îndesa în sine, nimicitorul este, s-ar spune, ultima frontieră, totul; altminteri, este nimicul însuşi. Or, fiind atâtea, chiar totul, nimicitorul este şi moartea, dar şi Dumnezeu. „Dumnezeul meu mă digeră, Dumnezeului meu îi e foame,/ […] Dumnezeul meu face zi de zi/ exerciţii de moarte şi înviere pe pielea mea, iar eu îl iubesc de nu mai pot,/ […] despre Dumnezeul meu vorbesc cei mai mulţi cu superioritate, e un/ Dumnezeu mai greu de îndurat, pentru că, uneori, pute/ şi în plus are mulţi morţi pe conştiinţa Sa mare, şi nu toţi sunt împăcaţi,/ Dumnezeul meu îmi seamănă, poate fi urît şi agresiv, şi chiar este violent/ şi vicios, vorbind de el, eu îl fac asemenea mie, o fi fiind păcat, dar/ aşa îl simt mai aproape, el se naşte în slăbiciunile mele, de obicei, în ele locuieşte nimicul sau ceva atît de dezinteresat de semnificaţie,/ încît seamănă cu nimicul, dar el îmi iubeşte nimicul,/ cu asta m-a dat întotdeauna gata, el ştie că nimicul meu/ e sămînţa nimicitorului care vrea să mă ştie mut“ (p. 21-22). Iată, prin urmare, definiţia lui Dumnezeu printr-unul dintre atributele lui cele mai negre: „Eu-Sunt-Cel-Ce-Sunt“ devine, aici, „Eu-Sunt-Cel-Care-Nimiceşte-Tot-Ce-A(m)-Făcut“. Aurel Pantea oferă, care va să zică, o lectură a Zeului tutelar al monoteismului în cheia Ecleziastului, căci totul e vânare de vânt, risipă, spulberare.
          În Nimicitorul, viziunea este cât poate fi de sumbră în poezie, în artă. Întrucât, prin însăşi natura ei, arta este speranţă, construcţie, alternativă, disperarea şi adierea nimicniciei rămân stilizate. Dar forţa discursului poetic ce le exprimă este indubitabilă. Sub somaţia temerilor existenţiale sau ajuns la o vârstă când lucrurile se înfăţişează, dintr-odată, într-o lumină tragică, Aurel Pantea scrie vers după vers mânat de o muză ce îşi trage inspiraţia atât din arealul scandinav, din tenebrosul nordic, cât şi din sfera Apocalipsei biblice, unde rostirile, ca şi faptele, sunt fără întoarcere, simbolice, dar în acelaşi timp de o cutremurătoare concreteţe. Nimicitorul trece prin eul poetic fără a întâmpina obstacole: „pînă la glezne, o răcoare neagră,/ pînă la genunchi, pînă la încleştatul loc al pelvisului,/ pînă la buric, pînă la inimă, pînă la gît, pînă la creştet,/ Doamne, sunt îngropat, din lăuntrul meu urcă spre ceruri/ bestia învingătoare“ (p. 13). Cel ce vorbeşte a împrumutat, parcă, vocea lui Iov; stă descoperit, în carnea goală, sub cerul hototitor care… tace.
          Este limpede că Aurel Pantea atinge o cotă a lirismului său în care esenţa oarecum abstractă şi întrucâtva conceptuală a poeziei dinainte – alimentată de întrebări prin excelenţă intelectuale, exprimate cu austeritate, într-o economie a gravităţii – a cristalizat într-un ţipăt cu ochii ficşi, larg deschişi. Faptul semnifică o cotitură în poezia autorului, căci distanţa pe care o punea un cert tratament cerebral între ardoarea interogaţiei şi formulare s-a redus masiv şi urgent, aprinzând dedesubtul cuvintelor izvoare de combustii permanente.
          Asistăm la o măcinare, o frământare fără popas sau pauză. Privirea despică acum aparenţele, descifrând peste tot prezenţa nimicitorului, injuriind-o ritualic sau descriind-o printr-o magie ceremonioasă, care dă fiori. Un poem scurt, dedicat unor confraţi apropiaţi, dă seama deplin despre teroarea şi acuitatea descifrărilor: „Cade adînc în noi grăuntele conştiinţei morţii,/ tu şi eu suntem tare departe şi privim/ lanurile întinse şi secerătorii,// în moartea mare, creşte desfrînarea,/ floarea prăduitoare“ (p. 24).
          În a doua ei secţiune, cartea mai urcă o treaptă. Partea secundă, Nimicitorul sub semnul timpului, apare nu doar în română, ci, în oglindă, şi în latină (Internecans sub temporis signo…, în traducerea Marcelei Ciortea). Această opţiune ar putea apărea ca extravagantă, preţioasă. În fapt, tălmăcind mesajul românesc şi contemporan într-o limbă care nu este doar lingua morta, ci şi, de nu cumva mai ales, lingua sacra, poetul pune, într-adevăr, sub temporis signo poemele, angajându-le, acum, şi în dialogul direct cu transcendenţa, căreia, conform credinţei dinaintea modernităţii, nu i te puteai adresa în orice limbă. Se întâmplă, desigur, că româna însăşi este, până la urmă, o latină populară. Numai că în faţa Tronului Ceresc nimeni nu vine cu vehicule de expresie impure atunci când cele verificate sunt încă la dispoziţie.
          Din acest punct de vedere, întregul volum este un experiment în care discursul liric evoluează dinspre adresabilitatea către cititorul imediat, „de proximitate“, înspre cel transcendent. De sub semnul timpului se iese prin versiunea latină, ducând nu doar în direcţia unui „dincolo“, a metafizicului, ci şi înspre limba originară de la care se trage idiomul în care se exprimă poetul. „Şi timpul nu va mai fi, nu va mai fi, va rămâne/ doar această propoziţie şi un cîmp mare, vorbirea ultimă/ pe un mare cîmp, vorbirea ultimă…“, spune autorul, dar ceea ce se aude este „Et tempus non exstabit, non exstabit, solum haec pronuntiatio manebit/ et magnus ager, sermo postremus/ in magno agro, sermo postremus…“
          Se poate crede că, de astă dată, Aurel Pantea vrea să meargă prin poezie mai departe decât îngăduie limitele liber asumate şi statornicite prin tradiţie ale genului. El urcă pe un fir subţire, dar ferm, către originile oraculare, sacre, ale acestui mod de comunicare ce lega, in illo tempore, două registre ale existenţei, două ordini ale lumii, vizibilul de invizibil, în primul rând, şi abia mai apoi asigura comunicarea orizontală, a oamenilor între ei. Pentru a înţelege mai bine această estetică, doar aparent nouă, şi mai curând recuperată, se cuvine coborât pe firul teoretizărilor cel puţin până la fabuloasa carte Ştiinţa nouă a lui Giambattista Vico şi merită să fie recitiţi Mircea Eliade, G. Dumézil, I.-P. Culianu ş.a. Cititorul este liber să urmeze această sugestie sau să o ignore. S-ar putea, la urma urmei, ca autorul însuşi să fi mers printre mărăcini şi tufişuri, descoperind o veche potecă, un drum abandonat sau, pur şi simplu, camuflat, dar care aşază o experienţă lirică de o viaţă, sedimentată acum, împreună cu întregul existenţei de până astăzi a autorului, la răscrucea care îl aştepta pentru a-l împlini. Cine poate şti?...
          Nimicitorul este însă o carte a cărei importanţă pentru poezia actuală are nevoie de ceva timp pentru a se revela în adevărata ei lumină.

Ovidiu Pecican

Dincolo şi dincoace de poezia religioasă (Aurel Pantea, Nimicitorul. Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2012)

» anul XXIII, 2012, nr. 12 (271)