Victoria Ana Tăşan
( 16 IX 1937 – 1 XII 2011)



Fulg de zăpadă

Fulg de zăpadă, oare tu eşti
închipuirea frumuseţii cereşti?
Pe unde ai fost, purtat de nori,
mai înainte să cobori?
În desăvârşirea ta, poate erai
prins de o creangă în rai
şi te-a desprins o suflare de vânt
să ajungi pe pământ.
Poate eşti lacrima acelor sfinţi
din rugurile neschimbatei credinţi.
Orice ai fost, eşti fulg de zăpadă
lipit de fereastră, să mă vadă
şi, pentru clipe oprit, să mă chemi
să plecăm împreună în nesfârşitele vremi.

                                                31.XII.2007


Fără sfârşit

În primăvară te-am căutat
într-un pom înflorit
şi nu te-am găsit.

În vară te-am căutat
în spicul de grâu,
în frunze, în piatra de râu.
Şi nu te-am aflat.

A trecut şi toamna, cum a venit.
Căutare zadarnică
şi fără sfârşit.

Am înţeles: eşti tot mai departe.
Eşti în ce ne desparte.
Tu, în viaţa adevărată.
Eu, în zilnica moarte.

                                  31.XII.2007


Aşa să-mi fie inima

Ca pământul noroios de lângă o fântână,
ori de lângă o arteziană, ori de lângă un jgheab,
aşa să-mi fie inima,
să vină la ea rândunele, lăstuni,
să vină toate câte îşi doresc
să ia fărâme de lut,
să-şi facă un cuib pentru cântec.
Iar dacă va veni o măiastră,
poate să rupă din inima mea
atât cât îi trebuie să-şi alcătuiască
un loc de popas la streaşina cerului,
pentru cântecul lângă creanga dumnezeiască
în clătinările universale.

                                                  10. ian. 2008


Câte metafore

Câte metafore am semănat! Şi, Doamne,
ce răsărit-a în urmă din ele?
Frunzele mele căzute în zeci de toamne
picură încă sudoare de stele.

Nu-mi pare rău că le-am pierdut –
anume fost-au lăsate, să le găseşti
tu, cel ce doar astăzi ai priceput
preţul sudorii pe frunze cereşti.

Fruntea mea de femeie s-a înseninat
cu har, stăruinţă şi chin.
Spune-i cum vrei acestui drum luminat
de-o rază de sus, din Destin.

                                               22.II.2008


Doamne, frunza ce mi-ai dat

Doamne, frunza ce mi-ai dat
de mult vânt s-a scuturat
şi nici rodul de pe ram
în târziul meu nu-l am.
Ce-am făcut, ce n-am făcut,
că pe toate le-am pierdut.
Şi mi-e vântul tot mai tare,
cu gând rău să mă doboare,
şi mi-e ploaia tot mai deasă,
să n-ajung la Tine-acasă,
Doamne, Tu, care m-aştepţi
sus, în poarta celor drepţi,
ostenită fruntea mea
să se razime de-o stea.

Pierzător în toate cele,
pe îndureratul suflet
să-mi spui, Doamne, preţ de stele.

                                           27.II.2008
    

Albă cenuşă

Mă închid în cuvinte.
Cine mă va afla în vremea
ce vine începând din clipele aceste?
Şi ce va putea înţelege?
Stau, zi de zi, legată de stâlpul
credinţelor mele.
Când va veni cineva
în vremea ce-mi rămâne străină,
să mă dezlege,
mă va afla
arsă pe rugul Poemului,
albă cenuşă pe pagină.

                                15.III.2008

                                                                          Din Poeme în spirale

Victoria Ana Tăşan

Poeme

» anul XXIII, 2012, nr. 12 (271)