Între la umăăăr, arm!! şi pe-loc-repaus!!

Gelu Ionescu



          Ce s-a întîmplat cu (şi în) critica literară românească în primele decenii ale dictaturii comuniste se poate afla din – devenită inevitabilă – sinteza, intitulată Critica în tranşee – de la realismul socialist la autonomia esteticului, semnată de Alex Goldiş. Cartea cu acest titlu a apărut la Editura Cartea Românească în 2011 – dată la care autorul nu împlinise încă 30 de ani. Fac precizările de mai sus pentru că acest debut – deoarece de un debut este vorba! – mi se pare strălucit. Sînt poate printre cei din urmă recenzenţi care fac această apreciere ce  consună întru totul cu cele patru mici texte apreciative de pe ultima copertă a volumului, texte semnate de Sanda Cordoş, Al. Cistelecan, Mircea Martin şi Ion Pop. Sînt deci în total acord cu (ei şi) ele – de aceea nu vreau să mai repet aceste consideraţii, atît de bine formulate; căci cititorul care va avea curiozitatea parcurgerii acestor rînduri fie s-a întîlnit cu cartea – semn că problema în dezbatere îl interesa –, fie o va căuta şi, astfel, singur va descoperi aprecierile unanime ale colegilor mei. Am ales deci – dată fiind adjudecarea valorii – să fac unele digresiuni, poate şi unele sugestii, nu numai în calitate de cititor, dar şi de martor al epocii, deci al apariţiei cărţilor şi paginilor de publicistică la care se referă Alex Goldiş. Nu înainte de a admira răbdarea – chiar benedictină! – a tînărului nostru confrate în a citi (pe lîngă cărţile de critică cele mai interesante ale acelor ani) cîteva sute, poate mii, de pagini... ilizibile, aberante, pline de clişee propagandistice de cea mai tristă amintire, încleiate în fals, uneori chiar texte idioate – şi de a le pune pe toate la locul lor, construind un tot coerent şi fundamental exact. O „reconsiderare“, aşadar, ce valorizează meritul (nu numai istoric) al elitei generaţiei ’60 – generaţie care nu a trecut prin epoca şi marile ei durităţi ca printr-o bătaie cu flori la Şosea; pe mine, şi probabil pe alţii de vîrsta mea, lectura m-a făcut să observ lucruri pe care atunci nu le vedeam cu aceeaşi claritate. Şi, e de spus, tinerii cititori de azi ai cărţii „recuperatoare“ a lui Alex Goldiş s-ar cuveni să înţeleagă ceva esenţial, şi anume că vocaţia celor ce încercau, cu atîtea riscuri, să „intre“ şi să „facă“ literatură în acele decenii era dintre cele mai puternice din toată tradiţia culturii române. Tinerii critici şi textele lor au făcut o maximă presiune asupra zidului dogmatismului ideologic, reuşind, ajutaţi şi de unele instabilităţi ale contextului politic, să îl spargă. În fine, mai vreau să remarc că această cercetare de sinteză asupra unei părţi din literatura (şi exegeza) românească din anii comunismului apare mai repede decît mă aşteptam – şi ca iniţiativă, şi ca realizare; iar calitatea ei o face exemplară: s-ar putea ca sinteze de acelaşi tip consacrate prozei sau poeziei acelor ani să fie mai lesne de făcut, pe urma celei de faţă.
          Dintre acei ca fost „în tranşee“, ca să reiau expresia din titlu, trăiesc şi sînt în frunte încă unii dintre principalii victorioşi: Nicolae Manolescu (vîrful de lance – mai bine zis de „baionetă“, ca să prelungesc încă o dată ecoul titlului), Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, Mircea Martin, Ion Pop sau, pe atunci, ezitantul Paul Cornea – poate şi alţii, mai puţin implicaţi; în ceea ce mă priveşte, aflat ca vîrstă „între“ ei şi „întîrziind“, pînă către 1970, în mai puţin implicata cronică de film, am simţit, alături de interesul viu în lectura cărţii lui Goldiş, un fel de emoţie, cea a martorului; sau emoţia unuia din linia a doua (sau a treia) care a profitat de armistiţiul (din poziţie victorioasă) obţinut de primii combatanţi, alăturîndu-mă, în deceniile următoare, celor ce aveau să mărşăluiască pe urmele avangardei, „mai trăgînd focuri rare“, cum se spunea, cîndva, în anii campaniilor cu puşca. În fond, „realismul socialist“ a fost o formă de terorism de stat, în regimul căruia frica de a fi eliminaţi o încercau chiar şi promotorii lui: ceea ce s-a şi întîmplat – cartea lui Alex Goldiş o consemnează; în fond – nu ştiu cît era clară în conştiinţa celor ce asaltau frontul ideologic –, discuţia se purta în plină „schizofrenie“, căci realismul socialist era o totală contradicţie în termeni: dacă cereai scriitorilor, bătînd cu pumnul în masă, să nu părăsească realismul, atunci nu aveau cum evita critica felului cum socialismul era pus în aplicare prin dictatură – iar dacă voiai să faci literatură socialistă nu puteai decît să ieşi din realism, ceea ce s-a şi întîmplat, în fond: „comanda socială“ nu a produs decât rebuturi. Şi cînd au apărut paginile cu adevărat mai realiste ale tinerei generaţii, atunci ideologii au protestat – acestea nu serveau socialismului, ci „denigrărilor, rămăşiţelor burgheze, influenţelor cosmopolite“ etc. Lozinci, dar şi sancţiuni care au costat, uneori, vocaţii. De aici începe întreaga răsturnare a falselor valori din deceniile 5-7, cu ecourile ei ulterioare, succesul atît de „sinuos“ în definirea unui nou „canon“, cel care s-a impus, s-a detaliat şi definit, devenind din ce în ce mai dezideologizat, mai adevărat ca ierarhie artistică şi mai sincronic, în deceniile următoare, pînă la criza lui fundamentală de după ’89. Pe acest teren se dezvoltă dezbaterea pe care Alex Goldiş o iniţiază şi o duce la un convingător sfîrşit.
          Şi nu cred că situaţia, scurt descrisă mai sus, ar fi singura „schizofrenică“ din acei ani. Aş mai menţiona două: prima – criticii tineri, în ofensiva de impunere a generaţiei lor de poeţi şi prozatori, se fereau, tactic, fie în valorizare, fie în analiza unor opere, să dea argumente semnificative – ţinînd numai de „estetic“ – care să poată fi invocate de dogmatici în acuzaţiile lor de „abatere de la realismul socialist“– acuzaţii care, desigur, n-au lipsit. Această „benefică“ – dacă se poate aşa numi – protecţie, printr-un fel de duplicitate (pozitivă) a criticii, a rămas să funcţioneze, oarecum, pînă la sfîrşit – chiar dacă din ce mai diminuată –, căci peste curajul politic vizibil în poeme sau romane critica „trecea“ deseori mai repede, ca să nu fie stîrniţi demonii vigilenţei de partid; se conta, uneori, şi pe o tactică imprevizibilă a cenzurii, în orice caz, pe lectura complice a publicului. O a doua consta chiar în atitudinea politicii de partid, care, de la un moment dat, cînd dogmatismul realismului socialist era în cădere liberă şi „orînduirea socialistă“ era decretată ca deplin învingătoare, a preferat să vorbească despre „progrese“ şi „realizări“ în artă, literatură sau cultură în contextul optimismului general: asta „făcea bine“ în „documentele de partid“ – dar fără a fi uitate şi „rămînerile în urmă“ –, un ritual care a rămas, cu variaţiile de conjunctură, pînă la sfîrşit. Aşa a trăit viaţa literară timp de 40 de ani, în aceste date s-a scris...
          Dar să revenim la cartea lui Alex Goldiş, care, desigur, mi-a sugerat aceste digresiuni: rezumînd într-o frază, ea cercetează, descrie şi interpretează istoria criticii naţionale de la anii dictaturii ideologice (şi politice!) a realismului socialist pînă la treptata reabilitare a criteriului estetic (necesara utopie a autonomiei), drum pe care călinescianismul, unit cu sugestiile oportune ale Noii Critici franceze (de diverse „şcoli“), îl determină în chip fundamental, pînă cînd actul critic a fost – aproape în totalitate – readus pe teritoriul unei „normalităţi“: cea a tradiţiei valorilor interbelice, aşa cum o înţelesese Lovinescu în cunoscuta sa sinteză, căreia i se putea adăuga, cu folos, încă o generaţie mai mult sau mai puţin maioresciană. Aş puncta acest parcurs observînd că: la 1950, în condiţiile cunoscute şi discutate de Goldiş cu o competentă claritate, critica literară se confunda aproape total cu propagarea comandamentelor leniniste ale literaturii de partid, istoria literară era redusă la desfigurarea cîtorva scriitori şi opere acceptate ideologic pentru a legitima „noul“ printr-o tradiţie „realistă“, şi mai ales „critică a societăţii burghezo-moşiereşti“ etc., iar teoria litearară, chircită în debile definiţii pentru uzul şcolarilor, era acoperită de cîteva principii marxiste trecute prin jdanovism. (În 1952 eu am învăţat, la liceu, mai multe ore despre Pasiunea lui Pavel Corceaghin de Ion Vitner, dar numele lui Blaga sau Hortensiei Papadat Bengescu nu au fost rostite.) Cît priveşte pe Lukács – de presupus că era citit de unii –, nu avea cum fi invocat, din cauză de „deviaţionism“...
          În 1970, cînd exegeza lui Alex Goldiş se opreşte, just, pentru că intrăm într-o altă „etapă“, situaţia se prezintă, din fericire, cu totul alta: critica literară se bucură de infinit mai multă libertate, cronica redevine (continuitate moştenită) specia majoră (împroprietărindu-se, de multe ori – cum exact observă Goldiş – cu teritorii ce nu-i erau proprii, ci ţineau cînd de istorie literară, cînd de teorie). Istoria literaturii creşte – tot prin diverse „negocieri“ – mult în suprafaţă şi adîncime, cîştigînd treptat, cu fiecare „reconsiderare“, mai mult adevăr, mai multă informaţie, mai mult material ajutător pentru sintezele ce se fac sau se „presimt“. Dar (din succes în succes, din ce în ce mai adevăratele, din punct de vedere istoric, interpretări, situări şi investigaţii istorice şi bibliografice) mai trebuie spus că – mergînd pînă acolo unde cartea de faţă nu îşi propune să o facă şi, deci, divagînd – libertatea deplină, „normală“ în istoria literară nu a fost posibilă decît odată cu libertatea cea mare a cuvîntului de după 1989. Pentru că, pînă la sfîrşit au rămas, ca în hărţi, teritorii doar haşurate, şi nu colorate în întregime: mai ales cele legate de interbelic, de „dreapta“ ideologică sau de scriitorii care şi-au permis să rămînă în exil. Teoria literară a avut repede, după 1970, drum aproape complet deschis, după ce destule „teze“ şi aplicaţii venite din Noua Critică franceză colonizaseră cu deplin succes, cu o clară (neintenţionată la originile ei galice) eficacitate ideologico-politică. Sigur că şi succesul mondial al criticii franceze începe să pălească în deceniul 8, ceea ce însă nu explică de ce interesul pentru aplicaţiile teoriilor venite de acolo scade simţitor la noi. Căci, dacă sursa franceză interesase şi servise mult la liberalizarea viziunii despre literatură şi la refacerea vocabularului estetic şi exegetic, la 1980 cunoştinţele teoretice în materie de naratologie, critică psihanalitică sau estetică a receptării – ca să luăm numai aceste exemple – sînt minime chiar la criticii afirmaţi (nu o dată unii dintre ei exprimîndu-se ironic sau chiar rebarbativ faţă de aceste „inovaţii“ care nu serveau luptei duse de cronică, de întîmpinare în genere, contra literaturii şi literatorilor de partid şi de protocronism – acestea din urmă fiind, într-un anume fel, „rămăşiţe“ tricolore ale dogmatismului). După succesul punctual al unei variante a structuralismului – bine analizat de Alex Goldiş –, numai cei mai tineri şi intens preocupaţi de problemele teoretice ale literaturii se interesează şi încearcă – unii au şi reuşit, încet-încet – să aducă în discuţie şi teritoriile teoriei. Spun toate acestea în consens cu observaţiile atente şi deloc simplificatoare ale lui Alex Goldiş privitoare la dominaţia neclintită a cronicii literare în cîmpul criticii literare autohtone, dominaţie din care rezultă: 1. Ea valorizează din celelalte ramuri ale criticii (istoria şi teoria) ceea ce îi convine pentru a impune un „discurs al puterii“ („cerchiştii“ clujeni nu renunţă la tăria culturii lor filozofice şi estetice); 2. Această preeminenţă este – a fost şi a rămas – o trăsătură specifică literaturii noastre, chiar cînd „genul“ şi-a risipit implicaţiile în eseu sau chiar într-un total revizuit gen de monografie (cele mai importante sînt analizate cu pertinenţă şi subtilitate în capitolul final al cărţii – capitol de referinţă). La această specificitate şi la „cîntecul ei de sirenă“ e de gîndit...
          Revenind la „tranşee“: cred că autorul investeşte cu mai multă cultură „de specialitate“ – chiar cînd par aluzii directe la cărţile celebre din Noua Critică franceză – unele dintre textele autohtone asupra cărora se opreşte şi le analizează valoarea. Uneori (nu la lideri) cuvintele-„cheie“ trec, în polemică, fără acoperire – Alex Goldiş menţionează universal-valabilele „structură“ şi „scriitură“, se mai poate adăuga „discurs“ sau „complex“ – ca substantiv cu pseudoaluzii la Freud (care, de altfel, era aproape de negăsit în altă limbă decît germana, în deceniile 6 şi 7).
          Ajuns aici, mai fac două precizări care ţin, ca să zic aşa, destul de accidental de textele care fac materia, obiectul şi analiza cărţii de faţă, şi mai mult de contemporaneitatea mea cu ele. Prima: cîştigurile în libertatea de exprimare şi de opinie se fac, fireşte, prin textele polemice importante, analizate şi urmărite în consecinţele lor; dar nu numai, ci şi prin micile „mişcări“: tatonări, pertractări, tocmeli, tactici, aluzii – cu toate şi din textele de toată ziua, ca să zic aşa – un război de gherilă cu o cenzură tributară unor directive ţinînd de multe conjuncturi politice, fie ele de o zi sau de o lună. Mişcarea e mare – şi noi o urmăream complici –, veştile treceau din gură în gură, „lectura“ detecta manevrele, se profita de orice prilej: şi ele deci au dus la erodarea treptată, dar sigură a realismului socialist (traseu despre care Alex Goldiş face observaţii şi interpretări pertinente). O altă consecinţă: cenzura nu mai ţinea de vigilenţa „tartorilor“ din redacţii (căzuţi, majoritatea, în dizgraţie, unii chiar în ridicol), ci de un for central, adică mai puţin personal şi, nu o dată, sensibil la argumente... dibace, uneori (puţin mai tîrziu) oferite în discuţie chiar de autorii cenzuraţi. A doua precizare, şi poate cea mai importantă, este că în tot acest context, în polemici, atitudini, controverse etc., politicul, „practicul“ are rolul esenţial, poate chiar mai important decît ideologicul. Partidul Comunist îşi apăra, în primul rînd, politica; iar ceilalţi, cei care dădeau oricît de vagi semne de nemulţumire – pe tărîmul cultural sau numai literar, într-un fel sau altul – nu o făceau numai din convingeri estetice, ci dintr-o, de cele mai multe ori camuflată, „instinctivă“ respingere (uneori-deseori, primită prin educaţie şi dintr-un mediu rebarbativ noii orînduiri). Dar această „luptă din tranşee“ a fost, în fapt, urmărită de un număr infim de cititori – cei imediat interesaţi. Cînd însă, de la un moment dat, dogmatismul se risipeşte (chiar dacă nu total), atunci devin interesaţi de problemele criticii mult mai mulţi cititori, cei care „simţeau nevoia“ unui discurs teoretic ne- sau anti-marxist-leninist. Sau mai apare o altă lectură, cea interesată de „dezvăluiri“ cvasianecdotice sau de folosirea unui limbaj altul decît cel oficial. Această prea puţin invocată componentă politică a „cîmpului de bătaie“ e cred că singurul plan pe care îl găsesc prea puţin invocat în cartea lui Alex Goldiş. Era şi greu de altfel, pentru că acest tip de lectură a subtextelor era accidental, deseori oarecum obscur şi complice, deci mai condiţionat emoţional şi mai... „trăit“.
          Ce a determinat „politicul“ (cel superior şi decizional) să lase în cădere liberă, treptată, realismul socialist şi dogmatismul lui, pe corifei şi slujitori, e o altă istorie. Se pot avansa ipoteze – în care, desigur, „reabilitarea“ lui Maiorescu şi publicarea lui Mircea Eliade pot fi legate de apariţia „comunismului naţional“ şi apoi „naţionalist“. Cu o expresie fericită, ce e valabilă chiar şi după 1970, evoluţia lucrurilor reflectă „principiul continuităţii paşnice cu literatura realismului socialist“ (p. 114). O istorie (literară sau nu) în care literatura a putut face, mai întîi, victime (interzişii şi întemniţaţii), dar apoi chiar ele, victimele, au putut face literatură – vezi treptata lor reapariţie publică, altfel spus „recuperarea“. E, de asemeni, aproape imposibil de urmărit un alt fenomen, şi anume o mefienţă capricioasă a publicului intelectual ostil (sau pe jumătate ostil) comunismului faţă de cei care deveniseră  toleraţi de regim, mai ales la sfîrşitul deceniului 6 (bine-cunoscuta teorie revoluţionară a „tovarăşilor de drum“) – după ce chiar aceştia fuseseră condamnaţi, dur şi repetat, de ideologii oficiali (Estetica lui Tudor Vianu, de pildă, fusese atacată chiar în primul număr al Scânteii, septembrie 1944). În schimb, constatăm o admiraţie aproape necondiţionată pentru cei (încă) refuzaţi – nu întotdeauna justificată: e vorba nu numai despre oameni, ci şi despre opere. Cum, paradoxal, dispariţia atît de timpurie, în deceniul 7, a celor „mari“ – Călinescu, Vianu şi Ralea (într-o oarecare măsură) – are drept consecinţă... „liberalizarea“, publicarea aproape întregii lor opere.
          Soluţia eseului, la care combatanţii au recurs în chip predominant, soluţie despre care Alex Goldiş glosează îndelung, nu însemnează numai adoptarea unui „gen“ mai liber, o stratagemă în a evita exhaustivitatea, deci puncte nevralgice ideologice sau politice (conjunctura sau permanenţa), dar şi un fel... leneş de a se debarasa de o bibliografie laborioasă, nu numaidecît imposibil de citat. Formă de liberalizare a discursului, desigur – dar dispreţul unora, remarcat de Alex Goldiş, faţă de monografii (care încep cu biografia scriitorului etc.) nu era chiar atît de întemeiat. Căci simplul fapt de a te referi la din ce în ce mai multe aspecte ale unei vieţi sau unei opere, chiar în cadrul unor – descoperite ulterior – mistificări, modifica grila de lectură şi poate fi considerat (cum menţionează şi Alex Goldiş) un, chiar dacă minim, progres. Doar simpla pronunţare a unui nume de scriitor sau de operă putea fi – în deceniul 6, mai ales – un semn bun. În fine, aici mă despart de autor, minimalizarea erudiţiei e mai mult un semn de suficienţă, şi nu de strategie a receptării. Căci mereu a fost nevoie de date şi de invocarea unor „situaţii“ – iar erudiţia nu se găsea chiar pe toate drumurile; Călinescu însuşi a practicat-o, chiar în exces pentru scriitori din secolul al XIX-lea. Iar alcătuirea bibliografiilor complete va deveni posibilă abia în deceniile următoare. „Antipozitivismul radical“ (p. 146) nu e neapărat o virtute – şi nici nu a fost. Iar „impresionismul angajat“ – o formulare fericită a lui Alex Goldiş – va intra, după 1970 – dacă nu cumva înainte –, în criză, confruntat cu necesitatea ieşirii din „eseu“ sau din foileton: nu altul decît radicalul Adrian Marino va tuna şi fulgera împotriva lor, denunţîndu-le superficialitatea.
          Alex Goldiş consideră, cu îndreptăţire, călinescianismul ca fiind un fel de placă turnantă în trecerea de la realismul socialist la autonomia esteticului. E important de spus că cel invocat era un fel de „lux“ pe care şi-l permitea „conducerea“ (nu am citit des menţionata şi apreciata carte a lui Andrei Terian, care, probabil, detaliază problema) – dar „a convenit“ atunci cînd „divinul“ s-a arătat destul de reticent faţă de reabilitarea lui Maiorescu; apoi, cînd nu a încurajat, ci doar a amintit, în trecere şi fără entuziasm, pe cei cîţiva dintre scriitorii de valoare din tînăra generaţie; iar pe tema realismului sau a autonomiei esteticului a făcut o echilibristică destul de echivocă – cum observă chiar Alex Goldiş. Oricum, ofensiva repetată a dogmaticilor împotriva lui nu a reuşit, din fericire, să-l doboare şi, de la un timp, numele său a putut fi invocat de tineri, spre folosul cauzei lor. Nu persoana, ci „spiritul“ călinescian era deci cel mai convenabil tinerilor combatanţi – şi pe bună dreptate. Analiza călinescianismului face unul dintre cele mai interesante capitole din cartea lui Goldiş.
          Mă opresc. Cum se vede, rareori mi s-a întîmplat să am un dialog atît de viu ca şi cel la care m-a incitat lectura criticei lui Alex Goldiş. Chiar şi dezacordurile – rare – mi s-au părut mereu nuanţabile – „negociabile“ –, mai ales în vremuri de pace... chiar dacă am folosit (cam ieftin...) limbajul belic. Aşa că închei evocînd replica de neuitat a „ideologului“ Mişa Novicov, mare amator de proverbe: „Cîinii latră, pietrele rămîn!“

Gelu Ionescu

Între la umăăăr, arm!! şi pe-loc-repaus!! (Alex Goldiş, Critica în tranşee – de la realismul socialist la autonomia esteticului. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2011 )

» anul XXIII, 2012, nr. 12 (271)