Dicţionarul romanului

Ştefan Borbély



          Am scris (în Apostrof, nr. 7-8/2005), la vremea apariţiei primului volum al Dicţionarului cronologic al romanului românesc, redactat de către cercetătorii clujeni de la Institutul de Lingvistică al Academiei, că este un excelent instrument de lucru, datorită în principal medalioanelor tematice pe care le conţine. Poţi reconstitui, după ele, obsesiile romaneşti dominante ale unui timp, care pot fi extrapolate sociologic şi psihologic înspre analize mai nuanţate şi amănunţite. Volumul al doilea, dedicat segmentului de timp 1900-2000, apărut tot la Editura Academiei din Bucureşti, în 2011, menţine această calitate de excelenţă, deşi unii dintre redactorii primului op (Doina Modola, Augustin Pop, Mircea Popa, Elena Stan, Valentin Taşcu, Mariana Vartic) s-au retras sau au dispărut, cei noi neputând suplini încă, intelectual vorbind, carenţele pricinuite de schimbul de generaţii. Ion Istrate, coordonatorul ştiinţific al volumului de acum, s-a străduit să ţină lucrurile în frâu, dar a fost depăşit de detalii şi, într-o oarecare măsură, de regie. De pildă, el precizează că „toate articolele [...] au fost semnate cu iniţialele autorilor“; în consecinţă, nu vom afla niciodată cine este „D.G.B.“, unul dintre cei mai buni din tot volumul, alături de A.[drian] T.[udurachi], fiindcă un coautor cu trei nume nu figurează în lista furnizată la începutul cărţii, decât dacă-l expandăm pe Doru Burlacu, cu un al doilea prenume ocultat de instituţia pe care o deserveşte. Romanele inventariate au apărut în decada 1990- 2000, dar menţinerea bibliografiei la segmentul de timp amintit reprezintă o restricţionare a spiritului critic. Despre romanele dintre 1990 şi 2000 s-a scris şi după anul 2000, preferinţa acordată foiletonisticii şi textelor „la cald“ prejudiciind exegeze de referinţă foarte bine lucrate, cum ar fi, de pildă, cele semnate de către Dan C. Mihăilescu. S-a întâmplat, cu perioada respectivă, o bizarerie: legislaţia deficitară i-a făcut pe optzecişti să-şi amâne doctoratul, multe sinteze academice apărând doar după anul 2000, când legislaţia a devenit mai permisivă. Unele sinteze pe roman au apărut tot atunci, dar se referă la deceniul anterior, ca să nu mai vorbim de efervescenţa critică de după 2005, când migraţiile din viaţa universitară se cam stabilizează. În consecinţă, bibliografia ar fi trebuit nuanţată, extinsă până la data apariţiei volumului.
          După o regie de bucătărie, evidentă la răsfoire, listele de cărţi au fost distribuite „la grămadă“, în regim de vrac, ceea ce face ca pagini succesive întregi să fie semnate de către una şi aceeaşi persoană. Dau două exemple (dar ele se pot înmulţi): între paginile 133 şi 138 semnează doar L.[igia] T.[udurachi], pentru ca ştafeta să fie preluată, până la pag. 143, de L.[iliana] B.[urlacu], în mod evident cel mai neexperimentat nume din seria de coautori. I se datorează, de altfel, culpele cele mai mari, ca de pildă tratarea strepezită, improprie, a Exuviilor Simonei Popescu (unde autoarea copiază un pasaj substanţial din Mihaela Ursa), sau a romanului Coaja lucrurilor, sau Dansând cu jupuita, de Adrian Oţoiu, unde textul de prezentare e de trei ori mai scurt – şi inadecvat! – decât aparatul critic. La pag. 215 (Răsvan Popescu: Omul cu cioc şi ghiare), plăcerea de a copia totul din M. Ursa recidivează, culmea conciziei fiind atinsă la Razzarul lui Ovidiu & Alexandru Pecican (pag. 385), despre care nu ni se spune nimic (!), deşi e beneficiarul unui premiu. La pag. 76, la cele două medalioane despre Tudor Octavian, A.[drian] T.[udurachi] se... autoplagiază, repetând acelaşi pasaj introductiv, în timp ce alte descrieri sunt discutabile, cum este, de pildă, aceea a lui I.[oan] M.[ilea] la Un om fără importanţă, de Vasile Petre Fati (pag. 283) – deci, la un roman care porneşte din Musil –, căruia i se atribuie un „iz kafkian“, fiind decretat „o parabolă a nimicniciei omeneşti“ (!!!), când în realitate e vorba de complexul tipic postmodern al unei existenţe pulverizate, prin deconstrucţia unui eu unic în identităţi alternative, plurale, aşa cum se întâmplă şi în Lupul de stepă al lui Hermann Hesse. Personal, mă disociez oripilat de nefericita formulare a I.[oanei] T.[ămâian], de la pag. 145, cum că aş fi „salutat“ (!) primul volum din Quo vadis, Domine, de Mihai Sin, „pentru că impune tema Securităţii“. Dimpotrivă, cronica mea a fost eminamente negativă, defavorabilă atât temei, cât şi tentaţiei recuperative.
          E limpede că structura psihică şi disponibilitatea estetică a coautorilor ar fi trebuit mai atent scrutate, atunci când s-a făcut repartiţia, fiindcă partitura tematică a timpului e de o diversitate flexibilă covârşitoare, marea noutate constituind-o intrarea masivă în scenă a literaturii experimentale şi a epistemei postmoderne (Ghe. Crăciun: Frumoasa fără corp; Nicolae Iliescu: Discheta de demaraj...; G. Cuşnarencu: Călătoria Luceafărului rock-and-roll; Benedek Jolán: Sufleţelul Iustinei; Petre Bokor: Basca lui Şexpir etc.), tratată de regulă de pe poziţia unui parti-pris modernist, fără conceptele specifice de rigoare, cu excepţia volumul I din Orbitor (1996), unde medalionul semnat de Doru Burlacu decupează corect din bibliografie, realizând o prezentare plauzibilă. Din nou, problema pe care o am aici este cu periodizarea: e adevărat că Aripa dreaptă a apărut în 2007 şi Corpul în 2002 – adică în afara cadrului temporal al Dicţionarului –, dar nu poţi analiza în 2011 Aripa stângă făcându-te că celelalte două părţi ale trilogiei nu există: primul volum se „rescrie“ pe sine prin relaţionarea celorlalte două, partea nu poate fi preferată întregului. La fel se întâmplă cu bibliografia: încrâncenarea autorilor de a trage linie după 2000 scoate din joc atât Istoria... lui Alex Ştefănescu, cât şi Istoria critică... a lui Manolescu, ceea ce nu se prea poate.
          Să trecem însă la aspecte de structură. Deceniul analizat dă impresia unui vârf de sarcină până în 1996, apoi oboseşte. Domină patru blocuri tematice interconectate, hibridizate: al literaturii „de sertar“, reală sau doar revendicată, al realismului totalitar (adică al prozei „de dezvăluire“, despre dejism şi ceauşism), al totalitarismului tratat parabolic sau alegoric şi masivul bloc al literaturii din exil, cu prezenţe constante (Goma, Ţepeneag, Petru Dumitriu şi, la începutul segmentului temporal, Mircea Eliade şi Culianu). Altfel spus: politicul şi istoria triumfă în raport cu experimentul, aducându-ne aminte că best-sellerul perioadei a fost textul de jurnal, prezentat ca atare sau rescris pentru a corespunde sensibilităţilor revanşarde. Două recuperări mari, chiar în 1990: Biserica Neagră (A. E. Baconsky), respectiv Luntrea lui Caron (L. Blaga). În aceeaşi categorie, romane traduse după versiuni iniţiale străine: Dumnezeu s-a născut în exil (Vintilă Horia), Însinguratul (E. Ionesco), Ne întâlnim la Judecata de Apoi (Petru Dumitriu) etc. Câteva epiloguri de carieră, nu neapărat agreate de către critici: Cum mor ţăranii (I. Lăncrănjan), Crimă pentru pământ (Dinu Săraru), şi o excepţie, incitantă: Piramida, parabola utopică a lui Alecu Ivan Ghilia. O revelaţie, şi exegeza ei pe măsură: fenomenul I. D. Sârbu.
          Exces de istorie, altfel spus, de politică, şi omniscienţa specifică a eroilor care se nasc după ce trece frontul. La cald, realismul acestor texte e greu de evitat, fiindcă secretul din spatele cortinei fascinează, dar, pe de altă parte, ţine în loc experimentul, îl suspicionează de inautenticitate, îl devalorizează. În afara celor deja enumerate, alte două blocuri tematice domină decada: al experimentaliştilor postmoderni (Ioan Lăcustă, M. Cărtărescu, Ghe. Crăciun etc.) şi al romanelor despre experienţa exilului, cum ar fi Îmblânzitorul de lupi (B. Nedelcovici), Un an cât o speranţă (Titu Popescu), Viaţă cu efect întârziat (V. Duda), Bariera (Emil Raţiu), Şobolanii în Italia (Grid Modorcea), lista fiind, evident, mai lungă. Se poate scrie o bună exegeză: cine se încumetă? Dicţionarul abordează crispat experimentul, postmodernitatea: şi despre asta se poate discuta...
          Strict valoric, decada e dominată de două nume: Nicolae Breban (lider valoric şi de putere incontestabil, cu Pândă şi seducţie, Amfitrion I-II-III, respectiv Ziua şi noaptea) şi Gheorghe Schwartz, cu cinci volume în doar zece ani, ca părţi ale unei sinteze. Spaţiul nu-mi îngăduie, dar n-aş trece peste romanele care se cer reevaluate, unele dintre ele apărând la edituri fără circulaţie. Printre ele (dar lista e, din nou, mai lungă): Dan Bogdan (Scorpionul de Durango), Mihail Grămescu (Phreeria), Gheorghe Truţă (Pagoda), Alex Freiberg (Maestrul şi şoarecele. Tratat de psihologie şoricească), Mihai Vlasie (Azazel, apărut la... Schitul Crasna în 1995!). Dicţionarul nu le pierde din vedere, sporindu-şi, în acest fel, utilitatea şi valoarea.


DESPĂRŢIRE. Aceasta e ultima cronică literară pe care o public în mod regulat în Apostrof. Mulţumesc frumos redacţiei şi tuturor celor care m-au citit aici în ultimii 22 de ani, primul meu text din această revistă – o cronică la o carte semnată de Mihail Nasta – apărând în nr. 1-2/1991. (Şt. B.)

Ştefan Borbély

Dicţionarul romanului (Dicţionarul cronologic al romanului românesc, vol. II, 1900-2000.Bucureşti: Editura Academiei, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 12 (271)