Scrisoare tatei sau despre string-enţă


Irina Petraş


          În serialul despre poezia tânără – Poezia în văzul lumii – publicat în Tribuna (octombrie-noiembrie 2011), îl menţionam pe Radu Vancu în secţiunea Întoarcerea refulatului. Spuneam acolo că, în era omului micşorat şi infantilizat, principiul realităţii fiind înlocuit (după Gilles Lipovetsky) de principiul transparenţei, vedenia e un surogat care împacă – iluzoriu – atât nevoia de constituire a unei referenţialităţi securizante, ţinând de vedere, cât şi dorinţa de a înlocui un real nesatisfăcător cu o lume nouă prin mijlocirea unei viziuni. În aceste condiţii, în ciuda exhibării senzuale şi sexuale sau tocmai de aceea, una dintre marile teme tradiţionale ale poeziei – dragostea – se vlăguieşte, dispare, se invizibilizează. Iubirea ca în cărţi sau ca în filme este un construct care îşi revelează, sub ochiul dezîncântat al sincerităţii ob-scene (după Baudrillard), ridicolul. O poezie a iubirii, a îndrăgostirii, a fiorului nu mai e cu putinţă, dar intervine o ramificaţie oarecum domestică a ei. Nu o re-sentimentalizare a discursului se petrece, ci o recuperare a emoţiei şi a înfiorării, esenţa însăşi a poeziei, prin raportare la progenituri. Copilul e utilizat ca breşă prin care se pot strecura în poem, din nou, legitime, iubirea, tandreţea, emoţia. Poeţii-taţi se întrec în supuneri înduioşat-expresive la măreţia inegalabilă a copilului lor, încărcat – pe bune, dar şi artificial, ca o veritabilă creangă de Salzburg a discursului îndrăgostit – cu puteri deloc la îndemână maturilor şi cu un acces la misterele simple ale biologicului, ale viului, ale visceralului uitate de adulţi. Dimensiunea livrescă a vârstei de lapte şi pamperşi, foarte abil controlată mai ales de Radu Vancu, situează acest gen de poezie în chiar centrul revoluţiei scripturale. Nu e o poezie marginală, minoră, nesemnificativă, ci una care forţează poarta pierdută a centralităţii, gravităţii, semnificaţiei, oferindu-se ca una dintre căile prin care poezia va reabilita limbajul „înalt“. Cu referire la Sebastian în vis, Alex Goldiş vorbea, pe bună dreptate, despre „epopeea aproape goetheană (măcar prin mize şi aspiraţii) a răscumpărării unui cosmos decăzut de către acest geniu mic şi inconştient“.
          Pe de altă parte, identificând tipuri literare de raportare la moarte, îl număram pe Radu Vancu (în temeiul câtorva poeme citite pe net) nu la sfidarea de la distanţă, a morţii parafine (după titlul lui Robert Şerban), proprie poeziei tinere, care bravează fără plasă fiindcă, oricât de adânc ar fi gândul morţii, ea e încă departe, ci la situarea umăr la umăr, în proximitate – o moarte a celuilalt dezbrăcată de toată recuzita romantică, într-o teribilă suprapunere cu propria fiinţă. Însă aici nu e experienţa directă, aproape pe viu, a morţii destinale – ca la Marius Chivu (Vântureasa de plastic) sau O. Nimigean (Rădăcina de bucsau). În Frânghia înflorită (Frânghia înflorită, Album de familie, Casa de Editură Max Blecher, 2012, 78 de pagini) nu e moartea crudă care îl loveşte pe cel mai drag (mama), ci o moarte încă mai rea, căci „aleasă“ de tată, o moarte având toate semnalmentele unei trădări. Proximitatea e acum traumatizantă, o învăţare contorsionată a muritudinii şi a com-pasiunii. Pierderea brutală a tatălui la vârsta suspendată a adolescenţei declanşează o sensibilitate precoce a morţii, o presimţire a ei cu sentimentul unei stranii înrudiri cu lumi de dincolo. Mici experimente ale imponderabilităţii încurcă primejdios tărâmurile.
          Revin acum, după lectura integrală a celor două cărţi, şi încerc o re-punere în pagină. La Radu Vancu asistăm la o re-învăţare trudnică şi foarte expresivă a vieţii. Nu întâmplător, calea e a visului. O teorie mai nouă asupra mecanismelor onirice susţine că visele sunt zone de antrenament în care oamenii repetă şi exersează comportamente fundamentale pentru supravieţuirea în stare de veghe. Privarea de vis pe care o introduce, metaforic vorbind, sinuciderea tatălui goleşte de sens chiar gesturile vieţii cotidiene. Frânghia e ani în şir verticală, în cădere perpetuă, alunecoasă, sălbăticită. E nevoie de intervenţia atent construită a visului pentru a re-pune în funcţiune legături rupte, pentru a „înflori“ frânghia. Ea poate fi acum orizontală şi prelungă, căderea e oprită; la distanţă egală de veghe şi vis se poate construi viaţa însăşi. Prins în stringuri/corzi – Radu Vancu vorbeşte de „captivitatea în traumă“ ca formă de loialitate faţă de mortul drag –, poetul înăspreşte nodurile nete ale realului sub tratament oniric, aşa încât se pot agăţa frânturi de sens în cârligele lor, iar trauma cântă dacă ştii de unde să-i ciupeşti corzile: „un musical cu un cimitir care începe să vorbească prin somn“. Realitatea string-entă poate fi interpretată în infinite moduri, nu există o adevărată realitate, ci doar una dependentă de modelul avansat la un moment dat: „Sebastian în vis îl vede pe Sebastian din realitate / jucându-se cu zornăitoare din pluşuri bălţate. Suzeta / germană anticolici e leoarcă de fericire şi Sebastian / zâmbeşte subţire, ştiind că realitatea nu există, / chestie de altfel nu foarte tristă – dacă realitatea ar / avea prostul gust să fie reală, treaba ar fi nasoală“. Domesticirea – Radu Vancu se descrie pe sine ca poet domesticit, poet de familie – nu înseamnă reducere a temperaturii, nici renunţare la complexitatea interioară, ci intervenţie ordonatoare decisă, sub zodia înaltei, deschisei expresivităţi. Lucru spus, de altminteri, în unul dintre comentariile din subterana poemelor, un fel de retrageri în colţul paginii (al ringului?), pentru o nouă pământare, care să facă posibilă revenirea: „Subconştientul meu mic-burghez vrea să facă ordine, să aşeze în silogism microarmonia şi catastrofa, să regizeze un cartoon feeric după un scenariu deprimist. Ca o gospodină care înşiruie pe mileurile etajerei poza bărbatului spânzurat alături de pozele copiilor. Că aşa-i frumos. Ce-i pasă subconştientului-gospodină că mania lui logică îmi face pielea de găină şi inima terci“. Am numit aceste rânduri şi „scrisoare tatei“ cu gândul la Scrisoare mamei, a lui Pirandello. Efectul insuportabil al morţii celui drag este că retează gândul său la tine, nu mai eşti fiul-gândit-de-tată. Poemul şi visul pot ameliora ruptura, pot reface corespondenţa (în mai multele sale sensuri). Poetul joacă repetat, în forme anume declanşate stereotip, căci lovesc insistent la o poartă închisă pentru totdeauna, rolul tatălui şi-şi transmite sfaturi şi semnale de iubire: „dragule, de fiecare dată când mă visezi / pe aici se fac nişte zile încântătoare...“; „noi, morţii voştri dragi, / nu vorbim mai nimic unii cu alţii, / ci ne uităm întruna la inimile voastre“. Extenuarea e dublă şi de semn contrar: pe de-o parte, extenuarea prin tatăl mort, neagră, obsesivă, traumatică, dimpreună cu vina supravieţuitorului şi efortul de a împăca două lumi reunibile doar în fantasmă („După cum poate vei fi înţeles deja // că aproape întotdeauna: / viii sunt cei care se întorc şi bântuie morţii – / stai liniştit în blândul şi bătrânul tău cadavru // şi deodată intră viul în lumea ta / pe nepusă masă, ca un frate întors / când nimeni nu-l mai aştepta // dintr-un război din care nimeni, niciodată,/ nu s-a mai auzit să fi scăpat cu viaţă“); pe de altă parte, extenuarea trandafirie a tatălui tânăr care poate delega o parte din rosturile sale fiului care visează proiectat într-un viitor la fel de autonom ca trecutul tatălui mort: „Când Sebastian vorbeşte într-un târziu prin somn, / prin cameră se răspândeşte în valuri foşnitoare / o mireasmă puternică de trandafiri“. Frânghia înflorită intră în balans, ritmând cu o excepţională ştiinţă a „tactului“ şi cu un umor galben de cea mai tulburătoare calitate, viaţa şi moartea şi ridicolul disperat care le străbate: „Aşa că trăieşte-ţi fericirea, / o să te mănânc din ochi când o să vii, / n-o să-mi ajungi nici pe o măsea, ce-i drept, / însă o să mă ţii, ca atunci, în braţe // sub soarele călduţ de aici, / şi poate că de data asta o să-mi revin, / îmbrăţişarea ta de mort proaspăt // o să-mi pătrundă ca o injecţie cu adrenalină / în inimă. Fii deci viu, fii fericit de viaţa ta vie, / oricât de ridicolă-i chestia asta“; dar şi „Sebastian, ţinut pe genunchi şi legănat întâia oară, / face Frumuseţea ţinută pe genunchi amară, iar Elocinţa / peltică. Faţă de ochişorii lui visând, Arta e pitică“. Această din urmă pretinsă micşorare a Artei e contrazisă de fiecare nouă carte semnată Radu Vancu: „Dacă gura lumii macină orice, până şi morţii, poezia e chiar mai a naibii decât gura lumii: ea nu numai că macină, dar şi digeră orice“.

Irina Petraş

Scrisoare tatei sau despre string-enţă (Radu Vancu, Întoarcerea refulatului)

» anul XXIII, 2012, nr. 12 (271)