N. Steinhardt – eseist

 Iulian Boldea

          Se poate citi, în creaţia lui N. Steinhardt, un fragment de maximă acuitate şi actualitate, emblematic pentru concepţia despre scris a monahului de la Rohia, pentru crezul său cu privire la valorile autentice, înalt şi corect însuşite, cu privire la esenţa literaturii, a adevărului şi echilibrului moral: „Dacă, raţiona Maiorescu, blocul de marmoră e compromis de mâna unui sculptor neîndemânatic, din ce se va mai putea făuri opera de artă? Istoria a dovedit că naţiunea română dispune de rezerve psihice şi mentale care au rezistat unor încercări grele. Dar cuminte nu este să dăm uitării avertismentul maiorescian şi să ne tulbure dureroasele satire caragialeşti: inteligenţa e o datorie patriotică, tot aşa simţul ridicolului, iar beţia de cuvinte e o patimă oricând gata să renască din propria-i netrebnică fermentare“. Stilul eseurilor lui N. Steinhardt din cărţi precum Incertitudini literare (1980), Critica la persoana întâi (1983), Escale în timp si spaţiu (1987), Prin alţii spre sine (1988), Monologul polifonic (1991), Dăruind vei dobândi: Cuvinte de credinţă (1992), Primejdia mărturisirii (1993) stă sub semnul unei dualităţi funciare, care pune în cumpănă, pe de o parte, aspiraţia spre frumos, cultul formelor apolinice, reveria livrescă şi, pe de altă parte, sensibilitatea romantică, elementarismul, avânturile dionisiace spre cuprinderea vitalistă a culturii şi a naturii deopotrivă. Structuraliştii sunt, de pildă, sancţionaţi în cuvinte cu sonuri arhaizante, în tonalităţi aspre, în care timbrul elegiac şi cel biblic fuzionează („Au înviat Oronte şi Trissotin, mai înfipţi, mai intransigenţi ca altădată! Şi invocând vocabule ştiinţifice de care prietenii şi mentorii femeilor savante, nenorociţii de ei, nu dispuneau. Acum să vezi ţâfnă, zăvorâtă într-un lexic sacrosanct! Şi toţi cei care nu aderă la el sunt deîndată meniţi anatemei, desconsiderării şi prăvălirii într-un secol aşezat sub semnul batjocurii. Să nu gândiţi că vorbesc în deşert“). Pe de altă parte, eseistul îşi exprimă, în termeni fără echivoc, disponibilitatea, la inovaţiile modernităţii, refuzând orice prejudecăţi estetice, precum şi ancorarea în convenţii, în tipare constrângătoare, dar lipsite de valoare epistemologică: „Am adeverit, cred, că îndrăgesc din toată inima literatura şi arta vremii pe care mi-a fost dat a o apuca; nu am prejudecăţi estetice, cu poezia cea mai nouă mă împac de minune, cu pictura, cu muzica aşijderea. Dar de preţiozitate, de savantlâc, de adoptarea obligatorie a unui limbaj ritual (socotit ca singur deţinător al unei exprimări elegante şi cu drept de ieşire în lume) nu mă las impresionat, intimidat, băgat în sperieţi. Vorba ceea, pe unde a strâns necuratul surcele, eu am tăiat lemne şi de orice fel de newspeak (a fost o Sorbonă pozitivistă şi sociologică, acum e una fenomenologică şi structuralistă) – oricât de neiertătoare şi dichisită – nu mă tem. Alteori, referindu-se la „şcoala de la Păltiniş“ şi la elitismul cultural care se practica acolo şi care condamna la nefiinţă tot ceea ce nu cade sub spectrul filosofiei celei mai elevate, N. Steinhardt e drastic în formulări, chiar dacă acestea camuflează sancţiunea sub faldurile unui stil ceremonios-ecleziastic: „Aşa-i şi la Păltiniş, la 1600 m altitudine, întocmai ca pe vârfurile crestelor unde se înălţau castelele nobililor cathari convinşi că doar ei – ştiutorii, curăţiţii – deţin cheile tainelor şi nu-s orbi şi prisoselnici. Iar ceilalţi toţi, băcanii şi gloatele de nefilosofi care, mutatis mutandis, nici măcar Fenomenologia spiritului nu o cunosc şi desigur nici pe Kant din scoarţă-n scoarţă nu l-au citit în ediţia (de nădejde) a lui E. Cassirer? Vor vedea. Pierduţi, fatalmente pierduţi, sortiţi pieirii şi morţii veşnice, iremediabilului întuneric“.

          Atuul scriiturii eseistice a lui N. Steinhardt este, în fapt, şi elementul său de vulnerabilitate: patosul, transformat uneori în retorism, conduce la o scriitură inflamată, în care jocul afectelor preface subiectul tratat în pretext pentru efuziuni exaltate, precum în fragmentul care urmează, în care eseistul îşi exprimă satisfacţia reeditării operelor lui Mircea Eliade: „Bucuria, desigur, nu a fost numai a mea, ci a tuturor criticilor sau simplilor cititori (mai ales tineri) dornici (ahtiaţi ar fi mai corect) de literatura autentică, de scrieri nefalsificate, nedecolorate, nespălăcite, neîndobitocite, nedezonorate de legea imitaţiei, legea servilităţii, legea conformismului, legea prudentei închideri a ochilor şi grijuliei astupări a urechilor, legea supraconştiinciozităţii în aplicarea unor directive plecate de la organe inferioare, precum şi de alte aprige şi nemuritoare legi şi principii înzestrate cu stăpânire în conurile de umbră prin care – asemenea sistemului solar când străbate spaţii galactice avute în pulbere cosmică – istoria, vai, trece“. E limpede că tentaţia moralizării sfătoase, pe care o întâlnim în nu puţine dintre paginile lui N. Steinhardt, se concretizează într-un ton plastic, ce adună în sine şi imageria apocaliptică, şi recursul la austeritate, şi dinamica unei reflexivităţi ce cultivă cu obstinaţie echilibrul metodologic, punând accentul asupra ideii deontologiei scrisului: „Vai de omul de cultură care nu e întrucâtva şi înţelept – şi cărturar, în sensul dat cuvântului de vechile noastre texte. Deîndată îl pasc monomania şi ticăloasa răceală a scribului şi fariseului! Iar informaţia şi necesitatea nu-s totuna cu libertatea. Sărac de maica ăluia de judecă aşa. Informaţia e auxiliar, unealtă de lucru, slujnică [...]. Fiţi deci tare pe avantajoasa poziţie adoptată. Nu vă lăsaţi amăgit şi tulburat de enunţări tăioase“. Spiritualizate, eseurile lui N. Steinhardt se impun mereu prin nevoia de a dimensiona exact o calitate, o însuşire umană, un ţel, dar şi prin recursul la spiritul metodic, capabil să disocieze, să impună limite, să sugereze diferenţe. Încercând să identifice şi să explice „misterul“ operei lui N. Steinhardt, Valeriu Cristea observă că Steinhardt „e un anti-purist prin excelenţă. N. Steinhardt practică o critică adevărată fără a se gândi să se oprească, să se limiteze la ea, fără a se lăsa îngrădit, ca un rob, în domeniul strict al acesteia. E un extraordinar critic care refuză (mai exact spus: nu poate) să fie numai critic. El este şi un extraordinar moralist, dar şi filosof, jurist, istoric, sfătuitor, îndrumător, aproape predicator, om care vrea să edifice“.

          Scriitura nu e deloc ocolită de morbul ironiei ceremonioase şi delicate, întoarsă uneori asupră-şi sau, alteori, mordantă, putându-se bănui, sub masca cerebralităţii reticente, incisivitatea. Textele cu caracter teologic ale lui N. Steinhardt (Dăruind vei dobândi, Cartea împărtăşirii etc.) se impun printr-o anume austeritate a frazării, prin recursul – cu măsură şi echilibru – la alegorie, simbol şi metaforă în desemnarea unor figuri biblice sau a unor trepte ritualice în devenirea spiritual-religioasă a fiinţei umane. Raportarea la Iisus Hristos e transcrisă în registrul gravităţii şi al solemnului. Problematica teologică este pentru eseistul N. Steinhardt una fundamentală. Cu precizarea că ea este percepută dintr-o perspectivă cu totul atipică, operele sale cu caracter religios fiind confesiuni de un autentic patos al apropierii de sacralitate. Pentru N. Steinhardt, centralitatea este reprezentată de Divin, de transcendent, de spaţiul sacru la care fiinţa umană aderă prin cuminecare. În concepţia lui N. Steinhardt, între etic şi estetic relaţia este de consubstanţialitate. În acest fel, denunţarea „pactului cu diavolul“ la care s-au dedat unii scriitori ce au slujit regimul comunist are, pentru eseist, calitatea unei detente morale purificatoare, capabile să ofere un remediu eficient amneziei vinovate de care mai suferă mulţi scriitori de ieri şi de azi. Amplitudinea tematică a spiritului critic îl încadrează pe N. Steinhardt în categoria eseiştilor, cu o capacitate sporită de a asimila în pagina proprie idei, teorii, principii şi metode de o mare diversitate, cărora le conferă însă acuitatea propriei sale sensibilităţi atente la nou, la inedit.

           Eseistul apreciază valoarea culturii, în mod paradoxal oarecum, din perspectiva energiilor vitaliste pe care le adăposteşte: „Cultura, când este adevărată şi lipsită de farafastâcuri solemne, este un imn de laudă adus vieţii. Nu este mai puţin caldă, vivace, puternică, decât viaţa însăşi“. De altfel, chiar conceptul de „trăirism“ este, pentru N. Steinhardt deposedat de orice aură negativă, considerând că „prin trăirism nu s-a înţeles şi nu trebuie să se înţeleagă decât afirmarea indisolubilităţii cuplului viaţă-cultură“. Eseist „foarte cultivat şi inteligent“ (Nicolae Manolescu), adept al incertitudinii metodice ca instrument hermeneutic privilegiat, N. Steinhardt este, dincolo de „marginalitatea“ sa pe deplin asumată, o conştiinţă mărturisitoare de cea mai pură calitate morală.

 

Iulian Boldea

N. Steinhardt – eseist

» anul XXIII, 2012, nr. 12 (271)