[11]

Elegia

                                                                      [Cluj, data poştei: 26.1.61]

Plicul din ianuarie 1961 – conform ştampilei poştei clujene – conţine, pur şi simplu, numai poemul Elegie. Poezia e o probă pentru felul în care conjunctura biografică foarte concretă – marcată de amînarea prelungită a reunirii celor doi soţi şi aşteptarea exasperată a soluţionării acestei situaţii – se dizolvă complet în transfigurarea ei lirică absolută. Reproducem poemul în facsimil.


                    [12]

                                                                      [Nedatat, fără plic; Cluj, octombrie 1961]

Scumpa mea,

    Aşa cum ţi-am spus şi la telefon, am sosit complet istovit. A fost o călătorie groaznică. Noaptea am făcut febră, care m-a ţinut pînă ieri, cînd mi s-a liniştit. Acum sînt mai bine. Din păcate, am foarte multă alergătură prin tot felul de birouri. De aş isprăvi odată, să mă pot odihni măcar două săptămîni.
    Mă bucur că şi a doua problemă s-a rezolvat: cea cu locuinţa. Deşi au fost „opoziţii“ mari, Isac1 s-a ţinut forte şi, ceea ce a promis, a făcut. Acum singura problemă a mai rămas transferul tău, care cred că va merge mult mai simplu. Chiar „cadrele“ au cerut să se rezolve chestiunea, căci altfel nu e justificat de ce mi s-a dat o locuinţă atît de mare!
    În orice caz, aici a făcut impresie felul cum am rezolvat lucrurile la Bucureşti, căci toţi cei de pe aici nu cunosc pe nimeni şi li se pare grozav să ai atîtea relaţii. E un teatru foarte închistat, nu-şi cunosc colegii din alte teatre, n-au legături cu nimeni.
    Acum despre locuinţă. E destul de bună, fără să fie grozavă. N-am scăpat de vecini, deşi doar coridorul e comun şi W.C. Însă locuinţa e mai încăpătoare decît cea de la Sibiu. Cred că se poate aranja drăguţ, deşi ne va costa bani, căci Damian2 a cărat cu el tot, pînă şi soneria. De aceea nici tu nu lăsa nimic din ce ne aparţine: lămpi, scîndurile din cămară, cheia de la gaz etc., sîrmele de la televizor, antena, ia totul. Nu uita bicicleta.
    Fiţi gata pentru mutare în orice clipă. Te rog ai grijă de manuscrisele mele, cînd le împachetezi, să nu se împrăştie. Abia aştept să se termine totul, să ne adunăm la un loc. Mi-e foarte dor de voi şi sînt mereu cu gîndul la tine, la nervii pe care desigur ţi-i fac ticăloşii ăia de la Sibiu. Vom trece însă cu bine peste toate. Sînt convins că au început ani mai buni pentru noi. Chiar şi norocul ăsta cu locuinţa (după abia o lună de la transferarea mea) e un semn.

Vă sărut mult şi pe tine te îmbrăţişez şi cu gîndul, şi cu dorul necontenit,
                                                                                                                   Radu

Note:
1. Dumitru Isac, profesor la Facultatea de Filosofie a Universităţii clujene, director al Teatrului Naţional din Cluj (începînd cu 1 martie 1961), care îl aduce aici, ca prim-regizor, pe Radu Stanca.
2. Gheorghe Damian, actor al Teatrului din Turda.


                    [13]

                                                   9 nov.1961

Scumpa mea dragă,

    Am plecat pe neaşteptate din Bucureşti în urma unui telefon pe care l-am avut cu Isac1 care m-a chemat să refacem repertoriul. Ministerul, respectiv Bărbuţă2, nu a fost de acord cu „Mi se pare romantic“3, [cu] piesa lui Puiu4 şi [cu] încă una, „Povestea cu şorţurile“5, pe motivul (foarte just de altfel şi pe care eu i l-am prevăzut lui Isac încă înainte de a pleca la Buc[ureşti]) că sînt prea uşurele faţă de restul pieselor care sunt de calibru. Am făcut, prin urmare, din punctul de vedere al teatrului un drum inutil. Mai puţin „inutil“ însă din punctul meu de vedere, deoarece m-am întreţinut o după-amiază întreagă (dela 3-8) cu Beligan, care s-a interesat îndeosebi de tine, cam ce „gen“ joci, regretă că nu te-a văzut în „Scrisoarea“6, m-a întrebat dacă joci comedie etc. etc. şi mi-a declarat foarte multă simpatie şi preţuire. O să-ţi relatez pe larg convorbirea cînd ne vom vedea, ceea ce sper să pot face săptămîna viitoare. O să discut cu Isac să-mi dea drumul p[en]t[ru] vreo 3 zile, mai ales că efectiv nu am nimic de lucru. Din păcate, omul ăsta e ceva atît de complicat şi capricios cum n-am mai văzut. Un exemplar genial de „om cu toane“. Apoi, îi place să aibă suită şi mă poartă în sus şi-n jos cu el, de-mi sar ochii. Pînă am să te văd aici trebuie să-i fac toate capriciile.
    La minister e un haos general. Nimeni nu ştie nimic şi nici nu vrea să ştie. Fiecare de care m-am rugat să citească „Stana“7 s-a eschivat, ca nu cumva să fie obligat la o opinie. Munteanu8 mi-a spus că a văzut la Braşov spectacolele Sibiului şi că s-au prezentat slab. Mai ales nu i-a plăcut „Comisul“9. La fel mi-a spus şi Simionescu, regizorul de la Braşov. Ghiţescu10 mi-a spus că „Puterea întunericului“11 a fost una din cele mai mari căderi ale Giuleştiului. Kuttler12 era cât pe-aci să zboare de la noul teatru căci Victoriţa13 nu-l vrea deloc şi numai Vlad14 (cu care au început frecuşurile) îl ţine cu dinţii.
    În rest, la Bucureşti e o apatie şi un dezinteres total în materie de teatru. Nici o premieră interesantă, nici o piesă nouă. Iar magazinele exact ca la decadă.
    Acasă am găsit totul aranjat şi pus la punct. Bucătăria a devenit o cameră foarte drăguţă, uşile s-au albit iar pe jos străluceşte baiţul. Lipsesc numai mobilele potrivite. Barbu e extrem de bun şi cuminte.
    Eu, chinuit de singurătate, mă învîrt prin casă fără rost şi aştept venirea ta ca să mă pot odată linişti complet. Din păcate, Gherman15 e încă la Bucureşti şi, cum el s-a angajat să rezolve chestiunea, nu vreau s-o discut înainte de venirea lui. Îţi închipui că situaţia asta dacă se mai prelungeşte mă dă gata, asemenea „nervi“ îmi face. Te ştiu acolo, între mitocanii şi sălbaticii ăia, şi nu pot să lucrez nimic. „Tribuna“ şi „Steaua“16 mă aşteaptă cu nerăbdare, pe „Tell“17 n-am izbutit nici măcar să-l citesc în întregime. Tu ştii că pe mine situaţiile ăstea echivoce mă scot din sistemul normal de viaţă şi mă obosesc mai mult decât o muncă intensă. Altfel m-aş simţi bine aici, căci am parte de linişte. Cu cei din teatru abia mă văd şi asta îmi place grozav, de s-ar rezolva odată şi această ultimă problemă, să mă pot bucura de linişte înainte de a începe nemulţumirile teatraliştilor de aici. Cu ajutorul lui Dumnezeu vom trece şi peste acest hop, căci altfel a fost zadarnic totul.
    Te îmbrăţişez cu dorul nemărginit al celui îndepărtat şi aştept să ne revedem, într-un fel sau altul, zilele viitoare. Dacă poţi veni cumva la Cluj ar fi bine. Marţi şi miercuri joacă aici Birlic şi mai vorbim cu el. Dacă nu, eu în orice caz mă voi repezi la Sibiu.
    Scrisoarea asta arunc-o, să nu dea cineva peste ea prin poşetă şi să vadă ce am scris despre Isac.
                Al tău, Radu

Joi, 9 No[iem]v[rie] 1961

Note:
1. Dumitru Isac, directorul Teatrului Naţional din Cluj.
2. Margareta Bărbuţă, cronicar teatral realist-socialist, funcţionar la Direcţia Teatrelor.
3. Prima piesă de teatru a lui Radu Cosaşu.
4. Dominic Stanca, vărul lui Radu Stanca.
5. Piesetă de Constanţa Bratu.
6. Doti Stanca jucase, la Teatrul din Sibiu, rolul lui Zoe în montarea insolită, în alb şi negru a lui Radu Stanca cu O scrisoare pierdută.
7. Nuvela dramatizată a lui Ion Agârbiceanu.
8. Virgil Munteanu, cronicar teatral.
9. E vorba de Moartea unui comis-voiajor a lui Arthur Miller.
10. Aurel Ghiţescu, actor.
11. Dramă a lui Lev Tolstoi.
12. Ervin Kuttler, scenograf.
13. Victoriţa Dinu, directoarea Teatrului Regional din Bucureşti.
14. Vlad Mugur, prim-regizor la Teatrul Regional.
15. Coriolan Gherman, director adjunct al „Naţionalului“ clujean; care, chiar prin biografia lui aventuroasă, avea relaţii oculte cu autorităţile.
16. Revistele culturale clujene ale momentului, în care, mai ales postum, au apărut texte ale lui Radu Stanca.
17. Wilhelm Tell, piesa lui Schiller.


                    [14]

                                                                                    [Cluj. Ştampila poştei: 24.12.1961]

Dragostea mea scumpă,

    Îţi scriu greu, din pat, căci mi se pare că iarna aceasta mi-a pus gînd rău. Abia ai plecat tu, ducînd cu tine toate dorurile şi bucuriile mele, şi iată-mă din nou istovit şi bolnav. Acum, după o blestemată de gripă, mi s-au umflat picioarele şi am avut dureri mari. Un vechi coleg de-al meu, medic, pe care l-am întrebat ce poate fi, mi-a răspuns că din cauza eforturilor şi a faptului că diformitatea mea toracică a creat unele insuficienţe cardiace. În orice caz, n-am avut de mult ceva mai supărător şi mă bucur că nu m-ai văzut în ce hal ajunsesem cu ambulacrele mele nenorocite. E drept că am şi stat mult în picioare în săptămîna trecută pînă cînd am reuşit, umblînd prin tot felul de birouri, să obţin – în sfîrşit – „stabilirea“ în Cluj. Acum umează să ni se facă bonul de repartiţie şi buletinele şi cu asta un capitol măcar din mutarea noastră, atît de încurcată, se încheie.
    Cu Isac n-am mai vorbit de mult, abia ieri l-am revăzut, aşa că nu am nici un fel de noutăţi în privinţa transferului tău. În orice caz, el mi-a cerut din nou să-i fac o listă de propuneri de actori care să fie aduşi la anul viitor aici, dar, cum mi-a mai cerut o dată acest lucru, nu ştiu cît preţ să pun pe el.
    Biata soacră-mea a umblat cîteva zile la rînd să dea de tine la telefon şi abia azi a reuşit. O rugasem să-ţi spună cît de dor de tine ne e la toţi şi că te aşteptăm nerăbdători, dar mi se pare că v-aţi înţeles foarte greu. Noi ne pregătim de Crăciun. Pentru mine va fi cel mai trist Crăciun pe care l-am avut vreodată. Mai trist decît cel pe care l-am petrecut acum doi ani la Iaşi1, cînd gîndul că totuşi sînteţi cu toţii strînşi în cuibul nostru îmi remonta tristeţea. Acum imaginea ta, singură, în odaia aceea mizerabilă, fără nimeni care să te alinte, mă mîhneşte profund şi doresc să treacă grabnic nişte sărbători în care sîntem atît de departe unul de celălalt.
    Repetiţiile mele2 le-a condus în ultimul timp Sandu Rădulescu3 care s-a oferit asistent, dar de mîine trebuie să le reiau eu. Nădăjduiesc să meargă uşor, căci rezistenţa mea fizică e foarte scăzută. În orice caz, lumea la Teatru s-a arătat destul de îngrijorată de boala mea şi s-a oferit, fiecare într-un fel sau altul, să-mi sară în ajutor.
    N-am reuşit să aflu din convorbirea avută cu mama-mare cînd vei veni. Eu sînt tot numai aşteptare şi număr zilele pînă cînd s-ar putea să te am din nou în braţele mele. Depărtarea asta, pe cît de groaznică a fost, m-a învăţat totuşi un lucru (pe care de altfel îl ştiam de mult, dar nu am avut ocazia să-l simt în concret): că nu pot trăi fără prezenţa ta, fără viaţa ta, fără apropierea ta.

                Al tău, Radu

P.S. Azi, după patru ore de aşteptare la sfat, am primit în fine bonul de repartiţie. Acum urmează buletinele.


Note:
1. În perioada evocată, Radu Stanca monta la „Naţionalul“ ieşean Unchiul Vania.
2. Regizorul făcea repetiţii la spectacolul D-ale carnavalului.
3. Actor al „Naţionalului“ clujean.


                    [15]

                                                                               25 decembrie 1961

Scumpa mea Doti,

    Am petrecut aseară Crăciunul. A fost cel mai trist Crăciun din cîte am petrecut vreodată. Apăsa peste noi toţi ai casei o tristeţe adîncă şi singurătatea ta ne era tuturor ca o durere fizică. Pe lîngă absenţa ta1, care a fost motivul principal al mîhnirii noastre, s-a mai întîmplat o mică dramă, „mică“ pentru că a fost a lui Barbu, dar pentru el foarte mare. Cu o zi înainte, cu ocazia primirii vacanţei, învăţătoarea le-a comunicat (ce tîmpenie!) copiilor că „nu există Moş Crăciun“ şi le-a explicat tot ce se întîmplă cu acest prilej. Copilul a venit acasă într-o stare sufletească cum nu l-am văzut niciodată. Tu ştii cum trăieşte el de profund în lumea închipuirilor şi această primă destrămare a iluziilor a avut un efect îngrijorător. Oricît am încercat, şi mamă-sa mare, şi eu, nu l-am putut remonta. La toate încercările noastre de a-l convinge de contrariul celor spuse de învăţătoare, nu reacţiona decât cu o muţenie absolută. S-a tras toată ziua lîngă geam şi privea undeva în neştire, cu ochişorii umezi şi zîmbind amar la orice cuvînt i-l adresam. Toată noaptea n-a dormit şi doar cînd a văzut a doua zi pomul şi-a mai venit, dar foarte puţin, în fire. De două luni a aşteptat această zi cu imaginaţia trezită şi deodată toată iluzia s-a risipit. Număra, sărăcuţul, zilele şi în fiecare dimineaţă venea să mă anunţe cît a mai rămas pînă la venirea lui Moş Crăciun. Lovitura a fost pentru el zdrobitoare. Am rămas foarte îngrijorat de această hipersensibilitate; de capacitatea asta anormală de a fi nefericit2. Mai ales când am comparat cu cîtă uşurinţă şi candoare a trecut de pildă Mihai peste toate. I s-au explicat din nou lucrurile şi totul a reintrat în normal. Lui Barbu însă fiecare explicaţie în plus parcă îi adîncea rana. A fost ca bolnav... Dacă ai fi apărut, ca prin minune, tu, s-ar fi produs un reviriment în casă şi desigur că cerul s-ar fi înseninat. Dar lipsa ta, la care s-au adăugat dezamăgirile lui Barbu, ne-a coborît într-o tristeţe amară şi sărbătoarea a trecut greu, fără nici un zîmbet, într-o atmosferă înnegurată.
    Dar în săptămîna aceasta bucuria va reveni totuşi şi printre noi. Căci vei veni tu şi odată cu tine vor reveni luminile şi înseninările cuibului nostru. Eu cel puţin te aştept cu sufletul la gură. Mi-e atît de dor de tine că nu mai sînt în stare de nimic altceva decît să îţi şoptesc întruna, acasă, pe stradă, pretutindeni, numele tău drag. Vino cît mai iute şi adu-ne soare.

                Radu

Cluj 25 XII 1961


Note:
1. Cum transferul său din teatrul sibian în cel clujean întîrzie să se realizeze, Doti Stanca e silită, din cauza obligaţiilor sale actoriceşti, să rămână, de Crăciun, la Sibiu.
2. „... capacitatea asta anormală de a fi nefericit“, observată de epistolier la fiul său Barbu, e întru totul definitorie, întrucît organică, chiar pentru Radu Stanca.


                    [16]

                                                                              [Cluj, data poştei: 27.01.1962]

Scumpa mea dragă,
    Am rămas foarte dezolat după plecarea ta. Se umpluse toată casa de tine şi din nou singurătatea asta oribilă  s-a strecurat în jurul meu. Numai în preajma ta mai am chef de viaţă – şi, cînd eşti departe, sînt mai mult mort decît viu. Încerc să-mi fac miza-n scenă1 şi nu reuşesc, amîn de pe o zi pe alta, căci nu am nici un elan pentru nimic. Deşi mă năpădesc din toate părţile solicitările. Cînd am ajuns la teatru, după ce ne-am despărţit, mă aşteptau de la radio cu dorinţa să le realizez un montaj literar-muzical „Romeo şi Julieta“. Bineînţeles, am luat imediat textul şi am început lucrul. De la 10-12 repet, astfel, „Carnavalul“ iar de la 12-13 acest montaj. Sper să pice nişte bănişori din toată afacerea. Luni seara vom face imprimarea definitivă, aşa încît aceste zile îmi sînt foarte aglomerate. Transmisiunea se va face sîmbăta viitoare, exact nu ştiu ora – în orice caz între 17-19 pe 261 m.
    De asemeni miercuri voi spune cîteva cuvinte despre viitoarea premieră a teatrului2, tot între aceleaşi ore. Aşa că dacă deschizi aparatul s-ar putea eventual să mă auzi.
    Deşi sînt foarte obosit de agitaţia asta, îmi dau seama că numai în felul ăsta mă pot face indispensabil în Cluj şi pot avea gura mare. De aceea nu mă dau în lături de la nimic, cel puţin pînă în clipa cînd te voi avea lîngă mine. Deocamdată l-am anunţat pe Bota, de la partid, că vreau să-i vorbesc şi acum urmează să avem întrevederea.
    Isac mi-a spus din nou că la primăvară „va purica tot colectivul“ (cuvintele lui). A avut un fel de conflict cu Anatol3 şi îmi spunea că vrea să înnoiască toate compartimentele. Eu i-am răspuns că iau foarte în serios aceste hotărîri şi că, dacă nu se schimbă structural lucrurile în teatru, mă voi vedea nevoit să-mi reconsider punctele mele de vedere.
    În orice caz în luna asta trebuie să se clarifice multe lucruri. Eu aştept o limpezire a situaţiei, căci aşa nu se mai poate continua.

        Te doresc cu aceeaşi neţărmurită
                    iubire
                Al tău,   Radu


Note:
1. E vorba de mizanscena la D-ale carnavalului.
2. Premiera, programată pe 1 februarie 1962, cu D-ale carnavalului.
3. Constantin Anatol, actor şi regizor al „Naţionalului“ clujean.

Radu Stanca

Scrisori către Doty (Scrisorile 11-16)

» anul XXIII, 2012, nr. 12 (271)