Radu Stanca


 Scrisori către Doty


                    [1]

Dragă Dotty,

    Nu găsesc cuvântul miraculos căruia să-i pot încredinţa întreagă emoţia pe care o încerc când mă gândesc la scurta – dar pentru mine – nepreţuita noastră întâlnire. E, într-un fel, această emoţie, un sentiment de plenitudine, asemeni aceluia trăit la desăvârşirea unei împliniri de mult aşteptată. Şi nu ştiu cum aş putea să-ţi traduc mai fidel în cuvinte strania tulburare interioară care mă stăpâneşte când mă gândesc la această împlinire, de mine o! de când râvnită, şi care totuşi m-a surprins în ineditul ei. Sunt, în genere, destul de fatalist ca să văd în toate şi o mână predestinatoare şi, iartă-mă dacă îndrăznesc să cred că, cel puţin în ceea ce mă priveşte, faptul că te-am cunoscut – ideală întruchipare a plăsmuirilor mele teatrale – nu e ceva întâmplător. Însăşi ciudata presimţire că voi întâlni, în sfârşit, în carne şi oase o amică, dorită în scrisul neîmplinit, presimţire cu care am coborât în Cluj, apoi acea necesitate de a trece neapărat pe la voi, deşi nu ştiam că acolo te voi găsi, îmi apar acum ca semne ale unei voinţe care m-a dus în preajmă-ţi şi care desăvârşeşte, dincolo de mine, hotărâri de mai-nainte temeinicite, tulbur presimţite.
    Că pentru tine poate faptul e divers nu-mi pot da seama. Undeva singurătăţile noastre se întâlnesc totuşi şi acolo, fără ca noi să ştim lămurit, s-au împletit fire nevăzute care s-ar putea ca în viaţa de toate zilele să nu se toarcă nicicând. Cine ştie dacă – poet şi actriţă – ne-am întâlnit sub zodii prielnice şi cine ştie dacă vreodată între noi se vor împlini cele pe care le doresc eu. A fost mai scurt timpul întâlnirii noastre ca acela în care poeţii greci comprimau – între un răsărit şi un apus de soare – sensurile unei poeme tragice. Şi totuşi câte bogăţii am strâns eu din acel amiaz ploios şi acea seară cu mireazmă de toamnă precoce în care am fost împreună.
    Aş vrea să vezi în această scrisoare o mulţumire pentru orele nepreţuite pe care mi le-ai prilejuit; ore care pentru tine au fost poate lipsite de vreo semnificaţie deosebită, dar care pentru mine păstrează încă un farmec ce nu-l vreau destrămat. Farmecul ce-l are pentru un scriitor de teatru presimţirea că şi-a întâlnit interpreta care să dea viaţă adâncă şi înfiorată personajelor sale imaginare...
    Ai citit sau nu „Dona Juana“?1 Vrei să-ţi trimit câteva din lucrările mele?
    Din Bucureştiul dezolant, mai ales artisticeşte, îţi cer un semn. Pe care, dacă vrei să mi-l dai, adresează-mi plicul la Sibiu, Şaguna 8, unde mă întorc peste câteva zile!

                                                                                              Radu Stanca
Bucureşti 6 Iunie 1948


    Pe plic

    Domnişoarei Dotty Ghibu
        Cluj
        Str. 6 martie 38
Pe verso
     R. Stanca
         Sibiu
         Şaguna 8

Data poştei 07.06.48

Notă:
1. „Comedie tragică“ a lui Radu Stanca, nepublicată, dar consacrată, în 1947, prin Premiul „Sburătorul“, decernat de un prestigios juriu, în numele Cenaclului „E. Lovinescu“.


                    [2]

Sibiu, 28 Novembre 1948

    Dragă Doty,

    Citesc în „Contimporanul“ opiniile entuziaste ale unui critic dramatic oficial1 despre tine şi încerc o mare bucurie întâlnind această recunoaştere publică a calităţilor tale de teatru excepţionale. Fără să te fi văzut vreodată jucând, am simţit instinctiv – puţinul timp cât am stat de vorbă – sensibilitatea ta cu totul deosebită, discreţia şi căldura personalităţii tale interioare şi, dacă-ţi mai aminteşti, în chiar felul tău de a vorbi pe care-mi spuneai că unii ţi-l reproşează, eu am crezut că aud armonia aceea dăruită ce ascunde în ea sunetul binecuvântat al vorbirii sărbătoreşti a artei.
    Şi aş spune că rândurile din „Contimporanul“ m-au măgulit într-un fel şi pe mine, căci mi-au verificat impresia directă şi nemijlocită pe care am avut-o când am sesizat în tine, fără să o fi văzut arzând în amfora scenei, flacăra ferventă a marei artiste de mâine.
    Şi pentru că fac parte dintre cei care „am crezut, deşi n-am văzut“, sunt fericit că-ţi pot trimite felicitările mele pentru izbânda ta, dorindu-mi să pot şi eu cândva să te aplaud, umil spectator, nu numai de departe şi în gând, ci şi de la un pas de rampa pe care o umpli cu atâta viaţă.

                                                                                                       Radu Stanca


Pe plic
    Domnişoarei Doty Ghibu
        Cluj
        Str. 6 Martie 38
Pe verso
    R. Stanca
    Sibiu
    Lenin (fost Şaguna) 8

Data poştei 29 Nov. 48

Notă:
1. „Criticul dramatic oficial“ e Simion Alterescu, care a văzut-o pe Doti Stanca în Emilia din Othello şi în Olia din Cei din urmă, spectacole prezentate de Teatrul Naţional din Cluj în turneul său la Bucureşti.


                    [3]

Dragă Doty,

    Primeşte, te rog – din partea mea – această „Eleonora Duse“, pe care, atunci când ne-am revăzut la Cluj, spuneai că ai vrea s-o ai. Vei găsi în ea imagina unei mari artiste, cu toate îndoielile şi căutările ei. Eu am citit cartea cu mult interes, mai ales pentru că am surprins la această artistă câteva atitudini faţă de problemele artei, neobişnuit de adânci pentru un om al scenei. Inteligenţa cu care Eleonora Duse a reflectat asupra stării teatrului şi literaturii dramatice din timpul ei m-a impresionat în chip deosebit. Cu atât mai mult cu cât – ştii şi tu prea bine – nu e lucru frecvent printre actori (nici chiar printre cei aşa-zişii „mari“) frământarea şi insatisfacţia intelectuală. Or, ceea ce mi-a reţinut la această biografie a lui Duse a fost tocmai nemulţumirea permanentă a actriţei pentru ceea ce realizase şi continua căutare a unei soluţii literare pentru problemele artei sale. Marea rezolvare a destinului ei artistic a fost – incontestabil – întâlnirea ei cu D’Annunzio, dar mântuirea artistei a trebuit răscumpărată cu o suferinţă impresionantă a femeii. Dezolant părăsită pe culmile unei sublime, dar triste singurătăţi, Eleonora Duse a topit în durerea ei omenească cea mai luminoasă dintre bucurii: aceea a desăvârşirii ei ca artistă.
    Cartea mai are şi câteva reproduceri fotografice reuşite, care reflectă întreaga frumuseţe a acestei femei. Priveşte câtă aleasă distincţie răsfrâng trăsăturile feţii ei, expresivitatea inteligentă a ochilor, eleganţa sensuală a mâinilor – sub toate însă clocotind o pasiune tragică de proporţiile uriaşe ale Greciei antice.
    În sfârşit, scurtele dar sugestivele notaţii scoase din corespondenţa ei denotă o umanitate caldă şi un bun-gust remarcabil.
    E o carte pe care, nădăjduiesc, îţi va plăcea s-o răsfoieşti din când în când, în ore când idealurile tale artistice pândite de meschinăriile celor din jur vor avea nevoie de îmbărbătarea unui model minunat, închis într-o carte pe care ţi-o trimite cu aceeaşi neschimbată afecţiune
                                                                                                    vechiul tău,
                                                                                                    Radu Stanca
Sibiu, Ianuarie 1951


                    [4]

Sibiu, 7 mai 1951

Dragă Doty,

    Imediat ce m-am înapoiat din Cluj, am vorbit cu Sincu1 în chestiunea transferării tale. El este – precum era de aşteptat – de acord. Din partea lui nu vom avea nici un fel de dificultate. Cum însă în schemă la noi nu există locuri libere, va trebui să facem un schimb între tine şi cineva de aici. De aceea te rog scrie-mi neîntârziat ce fel de încadrare ai tu la Cluj pentru a putea căuta o persoană la o categorie apropiată. Aici Sincu are o serie de greutăţi create de câţiva actori şi actriţe şi, bucuros, vrea să se scape de unii dintre ei. Astfel încât propunerea mea a venit tocmai la momentul oportun. Îţi repet deci, aici nu stă nimic în drumul realizării proiectului nostru. Urmează acum să aranjăm la Bucureşti chestiunea – şi pentru asta e nevoie de categoria încadrării şi salarizării tale. Cel mai nimerit lucru ar fi ca hotărârea să vină direct de la Bucureşti, astfel ca cei din Cluj să nu mai poată face nimic împotriva. Pentru asta e nevoie să facem drumul comun – sau, dacă ai ocazia, să vorbeşti cu Moldovan2 şi să-i arăţi că Teatrul din Sibiu nu are nimic de obiectat în privinţa unui schimb. Din contră – cel puţin Sincu mi s-a părut – mai ales date fiind şi pricinile ce ţi le-am pomenit mai sus – încântat de idee.
    Eu voi insista mereu aici în privinţa aceasta. Evident în măsura în care voi şti că dorinţele tale nu s-au schimbat – şi dorinţa mea ar fi ca ele să rămână aşa cum mi-ai făgăduit. Pentru mine apropierea ta – cum ţi-am spus-o de atâtea ori, de altfel – ar însemna un entuziasm nou şi o şansă de imbold spiritual unică. Aş găsi în tine rostul agitaţiei mele teatrale şi un sens artistic; – iar în ceea ce priveşte literatura mea, ea ar primi viaţa nouă pe care o aşteaptă să se reverse asupra imaginilor ei moarte. Dar, mai presus de orice, pentru mine apropierea ta ar fi binecuvântată – pentru că ar destrăma singurătatea mea; şi dorul meu ce mocneşte sub obrocul depărtării ar putea să ardă cu vâlvătaie luminoasă şi liberă.
    Cu gândul venirii tale aici, am început să citesc „Pescăruşul“3 – plin de interesul unui regizor, în sfârşit. Pân-acum făceam asemenea lecturi numai cu gustul critic al literatului – iată-mă, în fine, pasionat şi pentru fiinţa vie a unei piese.
    Nu ştiu dacă tu ai avut răgazul să răsfoieşti „Dona Juana“. În orice caz, dacă ai făcut-o sau când o vei face, te rog să-mi comunici părerea ta. Ţin foarte mult să o cunosc. Vreau însă să fii total sinceră – la dreptul vorbind, nici nu cred că tu ai putea fi altfel. Ştiu că-ţi cer mult cerându-ţi să-mi scrii părerea ta despre nefericita mea spaniolă – dar totuşi îţi cer acest mult.
    Am mereu în mine dorul Clujului. Aş vrea să revin şi cum miercurea e la noi de obicei zi liberă, într-una din ele aş fugi iarăşi până acolo, dacă aş ştii că eşti bucuroasă de o scurtă revedere, în care să fixăm amănuntele ofensivei noastre cu privire la mutarea ta şi în care să mai vorbim de una şi de alta.

                                                         Al tău,
                                                                                            Radu Stanca
    Sibiu, 7 mai 1951




Pe plic

    Drei Doty Ghibu
    Cluj
    Str. 6 martie 39

Pe verso

    Radu Stanca
    Sibiu
    Lenin 8

Data poştei 8 mai 51

Note:
1. Constantin Sincu, actor, directorul Teatrului din Sibiu.
2. Vasile Moldovan, directorul general al Direcţiei Teatrelor, fost director al Teatrului Naţional din Cluj.
3. Piesa lui Cehov.


                    [5]

Doti, draga mea,

    Am adus cu mine de la Cluj un dor de tine fără seamăn – şi aceste rânduri – întâia scrisoare pentru logodnica mea – vin să te îmbrăţişeze cu o dragoste nesfârşită, dragoste din care se nasc acum toate zilele şi clipele mele, toate nădejdile mele de viitor şi toate făgăduielile luminoase ale împlinirii noastre desăvârşitoare.
    Am găsit în sfârşit făptura unică, incomparabilă, de atâta vreme căutată, care să reveleze sensul destinului meu; acea fiinţă minunată, din începuturi, a cărei prezenţă să mă umple de un alt eu, definitiv, adevărat, deplin – eul dorit, fremătător de viaţă, rod al miraculoasei prefaceri săvârşită de tine în mine. Ceea ce e mai adânc în mine, ceea ce e mai intim fiinţei mele a fost copleşit de hotărârea pe care am luat-o amândoi – şi dintr-odată acest adânc în care erai de mult sădită s-a revărsat asupra întregei mele conştiinţe. Acum nu mai e nimic în mine care să nu fii tu – nu mai e nici un colţ în sufletul meu unde să nu locuieşti tu, şi când îţi rostesc numele, parcă mi l-aş rosti pe-al meu, când mă gândesc la tine, mă gândesc la mine, fiecare act al meu e o răsfrângere luminoasă a ta. Creşti din toate cuvintele mele, te înalţi din toate dorinţele mele – eşti în mine ca sâmburele minunat în pământul reavăn şi bun. Răscrucile mele s-au desfăcut toate şi acum un singur drum îmi stă înainte: drumul tău. Şi vreau să merg pe el, cu fruntea sus, până la capăt; până acolo unde sălăşluieşte Dumnezeu. Toate sbaterile mele, toate rătăcirile mele s-au potolit şi nu mai există pentru mine nici un alt înţeles de viaţă decât: viaţa ta. Pe care râvnesc din străfundul cel mai adânc să ţi-o fac minunată, aşa cum o meriţi; pe care nu voi avea răgaz o clipă să ţi-o plămădesc caldă şi bună, asemeni ochilor tăi; acesta e singurul meu scop! Vreau să-mi închin toate însuşirile acestei năzuinţi; vreau să te fac fericită – cum fericit mă simt eu, pentru că te-am întâlnit; tu, marea mea visare, tu, marea mea împlinire.
    Dac-aş putea să comunic acestor rânduri toată frenetica bucurie de viaţă de care sunt cuprins de când m-am întors de la tine, ele s-ar deslănţui într-o feerie de lumini magice ce ţi-ar orbi privirea. Simt împrejurul meu, de când te am, o spiritualitate serafică – un aer de înălţimi siderale, peste care nici o aripă a vechilor mele nelinişti nu mai fâlfâie. Sunt în plină lumină – străjuit de imagina ta, logodnica mea, sora mea, viaţa mea, soţia mea…; soţia mea, cel mai sublim cuvânt pe care l-au spus buzele mele – soţia mea, fiinţa unică, fără pereche, căreia îi aduc în dar tot ceea ce face parte din mine.
    Şi-aş vrea să mulţumesc cuiva pentru cele ce se întâmplă acum cu mine; acelei forţe supreme care a potrivit astfel lucrurile încât să intri în viaţa mea; acelui fluid supraterestru care pune-n mişcare orbitele astrale şi destinele omeneşti şi care mi te-a adus mie, împlinind o dorinţă pe care o am de când mă ştiu. Vreau să-i mulţumesc; să oficiez lauda cea mai fierbinte care s-a adus vreodată acestei energii de dincolo de marginile înţelegerii omeneşti. Plin de evlavia de care mă simt învăluit să rostesc rugăciunea de recunoştinţă pentru că visul meu a fost sortit să devină fapt aevea: eşti a mea. Tu, cea din primele mele visuri, tu, cea care ai trecut ca un semn prevestitor prin copilăria mea, tu, cea care – apoi – ai mai venit de câteva ori prin tinereţea mea, ca un augur al destinului, şi acum ai sosit să desăvârşeşti maturitatea mea. –
    Ştiu că sunt destui cei ce vor încerca să umbrească fericirea mea – dar îi voi înfrânge unul după altul. Simt în mine un elan de viaţă atât de puternic, încât nu există nimic care să poată sta în calea lui. Am înaintea mea acum un ţel pentru care nu voi precupeţi nici un strop din sângele, din trupul meu – şi acest ţel este viaţa noastră, viaţă ce vreau să fie cea mai mare dintre toate victoriile mele.

    Doti dragă,
    te rog, ca şi la telefonul de ieri, să nu te nelinişteşti din pricina „şicanelor“ pe care încearcă Teatrul clujan să ţi le mai facă. Sunt cele din urmă. Eu am discutat aici şi cu Sincu – şi el nu-mi va da drumul de aici, încât – conform legii – Comitetul pentru artă va trebui să procedeze la transferarea ta la Sibiu. De aceea, te rog, nu fă nici un fel de discuţii cu cei de la Cluj, de care chestiunea nu depinde deloc. La noi a existat un caz asemănător cu o actriţă şi totul a decurs conform legii. Tu vei veni, aşadar, aici – unde toţi şi totul te aşteaptă, începând cu ai mei, cu cei din teatru şi cu Sibiul acesta pe care am început din nou să-l îndrăgesc de când ştiu că nu peste mult tu vei fi în el. Mă plimb prin el, îi străbat locurile fermecătoare mereu cu acest gând, îl fericesc pentru că îi vei aparţine. Parcă-i şoptesc – fiecărei străzi, fiecărei trepte străvechi, marea, binecuvântata veste a sosirii tale – şi simt cum se bucură de şoaptele mele, de vestea mea bună. De aceea, draga mea, aş vrea să nu mai amânăm deloc ziua căsătoriei. Te rog trimite-mi imediat actele ce ţi le-am cerut (actul de naştere şi cel de cetăţenie) ca să le înaintez. Analiza medicală are valabilitate timp de 15 zile, aşa că fie că o vom face aici, fie că mi-o trimiţi sau aduci cu tine, o vom adăuga la timp la acte. Eu cred că e mai bine să facem căsătoria înainte de închiderea stagiunii, pentru ca să evităm în felul acesta orice posibilitate de comentarii. Şi mai ales vreau să apropiem cât mai mult această dată, pentru că mi-e nesuferită depărtarea la care suntem siliţi să stăm unul de celălalt. Te vreau alături de mine în fiecare clipă – te doresc cu o sete crescută de sute de ori, de mii de ori. Mi-e dor de frumuseţea ta adâncă, de buzele tale – de făptura ta fără pereche. Nu am răbdare să aştept atât de mult – trebuie să fii cu mine cât mai curând. În scurtul timp cât am fost împreună, m-am obişnuit atât de profund cu apropierea ta, încât acum îmi eşti organic necesară. Am nevoie de îmbrăţişarea ta, de privirea ta, de zâmbetul tău. Am nevoie să-ţi mângâi obrajii, umerii – am nevoie de tine, cum are nevoie râul furtunos de o albie adâncă pentru ca să poată să-şi împlinească brazda la care a fost predestinat. Trebuie să mă adun din risipirile mele, din inundaţiile mele, în matca frumuseţii tale adânci – să mă îndrumezi, să-mi strângi apele într-un curs măreţ şi profund. De aceea – vreau să fii aici, cu mine, neîntârziat. De aceea, te chem mereu, sunt o flacără uriaşă care-ţi invocă, plină de nesfârşită iubire, prezenţa. Vino! Împreună, vom izbuti să plămădim o sinteză de artă şi spiritualitate, pe care frumuseţea şi talentul tău o vor alimenta cu ţeluri înalte, iar dragostea mea cu puterea de a atinge aceste ţeluri. Căci tot ceea ce-ţi scriu eu aici, Doti, vine din cea mai organică convingere a mea – se iveşte din cea mai adâncă viziune a mea despre rostul şi sensul împlinirii noastre. Acesta e şi motivul pentru care doresc să ne căsătorim cât mai curând – şi vreau să înaintez actele imediat. Întâiul semn că lumea ne va privi cu alţi ochi, de-ndată ce noi ne vom lipi unul de celălalt – aşa cum îţi spuneam! – s-a şi adeverit în conversaţia pe care ai avut-o cu Directorul tău. Noi doi realizăm o cetate de artă şi viaţă inexpugnabilă – şi cei din jur, pentru care – singuratic – nu eram de temut, iau deja seama! Ţi-am mai spus aceasta şi o repet şi acum: căsătoria noastră ne va face pe amândoi învingători – şi fericiţi. Ne va da amândurora o fericire clară, plină de aerul tare al înălţimilor; ne va duce pe culmi. Ea ne va face să străbatem ca un tot deplin spre marile împliniri pe care le râvnim. Vino! Vino să începem acest urcuş! Acolo în zări se zăresc deja vârfurile puse ale drumului nostru comun. Sunt înconjurate de limpezimi cristaline, grele de o seninătate plină de conţinut. Culmi înalte, până la care negurile de aici de jos nu se pot ridica. Vino! Dă-mi mâna! Treptele acestor culmi ne stau deschise’nainte şi ne cheamă să le urcăm! Eu te aştept lângă ele plin de iubire,
                                                                                     Radu
Sibiu, 21 mai 1951

    Miezul nopţii – (parcă aud de aici clopotul nostru).

Pe plic
    Drei Doti Ghibu
    Cluj
    Str. 6 martie 38
Pe verso
    Radu Stanca
    Sibiu
    Lenin 8

Data poştei 22 mai 1951


                    [6]

                                                                                           [Sibiu, data poştei: 6. 3. 1951]

Doti, draga mea,

    Sunt tot numai aşteptare, numai dor de tine. Un singur gând, o singură râvnă: aceea de a fi, din nou, aproape de tine, aproape de îmbrăţişarea ta, de apa vie a buzelor tale – mereu dorindu-te, mereu setos de frumuseţea ta fără asemănare.
    Iată! Peste câteva zile vei fi soţia mea. La acest gând, cele mai pure zone ale spiritului se deschid înainte-mi – şi stau ca în faţa celui mai sublim act al desăvârşirii. Un jurământ sfânt mi se naşte pe buze, acum în preajma marei împliniri, şi totul se leagă de azi înainte, pentru mine, de acest jurământ. Lui voi închina ceea ce e mai bun în mine îndeplinirii lui – căci jur să închin totul pentru fericirea ta; să-mi dăruiesc toate puterile inimii mele idealurilor tale; să sfinţesc cu sârguinţă altarul căsniciei noastre cu harul celei mai dumnezeieşti iubiri. Fericirea mea nu are hotare; ea cuprinde, de la o margine la alta, universul – pretutindeni e numai ea; sunt învăluit în strălucirea bucuriei mele nelimitate. Aripi să am şi nu aş putea urca mai sus decât înalţimea cristalină de la care privesc acum, în faţă, viitorul. Toate s-au limpezit în mine, s-au purificat – am devenit un om nou. Şi mă îndrept, cu fruntea sus, spre treptele pe care mă vor conduce mâinile tale blânde şi înţelegătoare; privirile tale adînci, încărcate de viaţa pe care cu generozitate o răspândeşti în trupul şi sufletul meu.
    Eşti, de acum înainte, înţelesul meu cel mai intim. Eşti sensul meu adevărat – şi dincolo de orice graniţe terestre eşti îndumnezeirea mea; mântuirea mea. Cu tine dobândesc nu numai un rost, dar şi un loc printre binecuvântaţii lumii – căci tu îmi aduci fericirea.
    A fi fericit e ceea ce face pe om, om. Şi cât de puţini sunt totuşi cei ce se pot numi fericiţi. Eu mă numesc printre ei – şi la loc de frunte. Căci ce fericire mai mare, mai adevărată, poate fi alta decât fericirea de a găsi fiinţa unică, partea aceea de cosmos, care te împlineşte, prin care poţi ajunge la deplinătatea personalităţii tale; fiinţa a cărei prezenţă te formează, te desăvârşeşte. Vii în viaţa mea, Doti, cu aură de oracol – vii mântuitoare şi eliberatoare. Vii să mă eliberezi de neliniştile mele neroditoare, de rătăcirile mele inutile, de risipirile mele neconsistente. Vii să mă eliberezi de vrajba mea cu mine însumi – vii să-mi aduci nelinişti creatoare, adâncime plină de fecunditate, pace cu mine însumi. Vii să-mi aduci un rost; un rost de artă şi de viaţă.
    Vrând să te merit, voi frământa toate puterile spiritului meu – voi lupta cu nesăbuirile mele, cu infernurile mele; îmi voi limpezi căutările, voi munci cu pasiune.
    Vrând mereu să te cuceresc, voi căuta să devin – te voi avea mereu în faţă, ideal luminos, pe care mă voi strădui întruna să-l dobândesc.
    Punct vernal al destinului meu, îmi voi înălţa întruna privirile la tine.
    Mă voi cârmui după tine, precum corăbierul după steaua polară.
    Şi toată această căutare de tine, toată această strădanie după tine, toată această orientare spre tine, va creşte în mine un om nou, un demiurg mântuit, eliberat de tot ceea ce era neesenţial în el – înviat sub razele tale binevenite şi calde, ca un sicomor peste care, după veacuri de secetă, s-a revărsat o ploaie binefăcătoare; devenit în urma acestei măreţe sbateri pentru un ţel, pentru tine, un creator –
    încât atunci când aripile morţii vor veni să mă învăluie, să pot răspunde solului veşniciei care mă va întreba: ce am făcut măreţ în viaţă?, să pot răspunde, cu mândrie, cu orgoliu chiar: am fost demn de soţia mea, Demn de tine, Doti; – a fi demn de tine, iată, de acum înainte ţelul tuturor frământărilor mele. Şi de voi izbuti să realizez acest ţel, voi izbuti să realizez cel mai înalt ideal al meu de viaţă. Căci de mă voi dovedi demn de frumuseţea ta sufletească şi trupească, de luminoasa ta prezenţă, voi fi un om realizat. A te merita va însemna pentru mine a fi împlinit o operă inspirată; a te merita va însemna pentru mine a fi dus o viaţă plină de sens şi conţinut; plină de etosul patetic al pasiunii copleşitoare şi unică.
    Iar aburul morţii va adia peste buzele mele închise fericit că au putut da acest răspuns.
    Draga mea,
    Am dorit cu frenezie, cu ardoare, această lumină – şi acum, când o am, tot, tot se concentrează în ea; ea e centrul vieţii mele; de ea se leagă acum fiecare gând, fiecare făgăduinţă ce mă străbate. Sunt înfiorat de ea; – lumina cu care mă luminezi e aceeaşi de care sunt înconjurate cetele îngerilor.
    Şi nu mai cunosc nimic altceva decât chipul tău. Nu mai şoptesc alt cuvânt decât numele tău, ce mi te aduce mereu, cu putere magică, în ochii sufletului – eşti permanent în mine, ai pătruns în locaşurile mele lăuntrice prin toţi porii fiinţei mele; îţi simt neîncetat făptura ta de fum suav, îţi ascult mereu glasul, legănător şi darnic, ca un clopot de mare sărbătoare; îţi văd ochii adânciţi între neguri de bună tristeţe; îţi cuprind cu palmele nerăbdătoare hulubii sânilor, ferecaţi parcă dintr-un pătimaş zbor; îţi cercetez cu copilărească uimire merele de marmoră ale umerilor, linia plină de graţie, ca o amforă greacă, a trupului tău
    – şi-mi plec buzele, draga mea dragă, pe marginea acestei amfore şi te beau în mine pe tine; te beau cu toată frumuseţea ta, cu tot sufletul. Fiindă de-acolo, din adâncul sufletului tău, vine marea ta frumuseţe; – chipul tău, trupul tău sunt reflexul direct al sufletului.
     Şi eşti frumoasă, iubito, pentru că eşti toată numai suflet; suflet e privirea ta, suflet e mersul tău de pasăre măiastră, suflet e zâmbetul tău, suflet sunt degetele tale şi strângerea ta de mână. Între sufletul tău şi trupul tău au căzut toate obstacolele – divina lor contopire e săvârşită.
    Şi te iubesc pentru că eşti deplină –
    Şi te chem pentru că vreau să mă îndeplineşti; te chem, te chem neîncetat, tu, lumina mea, viaţa mea, împlinirea mea.
                       Al tău,
                               Radu


                    [7]

                                                                            Sibiu, 11 iunie 1951

Doty, soţia mea scumpă şi dragă,

    Am trăit în zilele acestea, cât a ţinut desăvârşirea oficială şi religioasă a căsătoriei noastre, cel mai adânc şi mai semnificativ act spiritual din viaţa mea. Şi m-am dăruit acestei trăiri cu o plenitudine atât de neobişnuită, încât – peste ani şi ani – când îmi voi aminti de acest eveniment, voi socoti zilele lui, drept cea mai profundă amintire a conştiinţei mele realizate.
    Într-adevăr, încă niciodată nu m-am simţit atât de total împlinit, ca suflet şi conştiinţă, precum m-am simţit în aceste zile. Niciodată încă nu m-am topit atât de integral în vreun act al spiritului meu, precum m-am topit în trăirea interioară a unirii noastre lumeşti şi cereşti. Total şi definitiv, angajat cu întreaga mea fiinţă în această uniune, m-am simţit dus pe culmile eternităţii, element scăpat din înlănţuirea forţelor terestre, în mistica comuniune cu Divinitatea.
    S-a coborât Dumnezeu în mine, prin tine. Şi l-am primit în mine ca-ntr-o amforă arzândă. Flăcările mele lăuntrice s-au ridicat spre cer ca nişte braţe însetate, spre a privi coborârea veşniciei în lutul efemer. Iar veşnicia a coborât în mine, luând chipul tău – chip înalt, unduitor precum năluca boreală a soarelui, chip desăvârşit, atât de desăvârşit, încât însuşi Dumnezeu, ce l-a creat pentru a descinde în mine prin mijlocirea lui, a început să-l admire. Şi te iubesc – te iubesc cu un eu eliberat de teluric, cu un eu unic, amestec de divinitate şi demonie, de patimă şi puritate, de mântuire şi păcat.
    Eşti în mine ca o mixtură a cosmosului, ce-mi dă viaţă. Eşti soţia mea, înţelegând cu asta adevărul cel mai profund al cuvântului. Soţie – adică îmbinarea tuturor substanţelor feminităţii, a feminităţii devenită ideal şi necesitate, scop şi existenţă, sens şi realitate. Soţie – concept cuprinzător, reunind în el viaţa şi moartea, mama şi amanta, pe fecioara sfântă şi pe femeia pătimaşă, Maria din Nazaret şi Maria Magdalena – una singură, pentru mine tu, Dumnezeul şi Diavolul meu, liniştea şi neliniştea mea, ziua şi noaptea mea, lumina şi întunericul meu, viaţa şi moartea mea – mai ales moartea mea, moartea în tot ce are ea mai sublim ca împlinire a vieţii.
    Şi într-adevăr, Doti, în aceste zile din urmă, eu am murit. Am murit de cea mai minunată moarte; am murit de viaţă. Am murit şi m-am născut prin această moarte; am murit eu şi m-am născut tu. Cel nou, cel ce sunt acum, sunt tu. Noua mea existenţă este veşnicia ta. Căci, Doti scumpă. simt ca niciodată veşnicia – o simt cu toată nimicnicia mea muritoare. O simt, cum n-am simţit-o scriind literatură; o simt, cum n-am simţit-o în ceasuri de mare dăruire intelectuală; o simt, cum n-am simţit-o până acum în nici un svâcnet al sufletului meu. O simt stăruind asupra mea, în forma şi desăvârşirea ta – o simt în felul tău de a privi, în felul tău de a merge, în felul tău de a zâmbi, de a te întrista.
    Nu-mi mai aparţin prin nimic. Nu mai am nici un lucruşor, cât de mic, nici un gând cât de neînsemnat, nici o pâlpâire lăuntrică sau exterioară, prin care să fiu al meu. Tot sunt numai tu – şi această nouă existenţă a mea e minunată; minunată prin toate bucuriile şi mâhnirile, prin toate împlinirile şi sbuciumele ei.
    Ne vom face, draga mea, o viaţă exemplară. O vom crea cu preţul mare al dăruirii noastre; eu cu înflăcărarea mea, tu cu generozitatea ta; eu cu iubirea mea, tu cu înţelegerea ta; eu cu îndârjirea mea, tu cu bunătatea ta; eu cu demonia mea, tu cu frumuseţea ta sufletească şi trupească; eu cu neastâmpărul meu, tu cu blândeţea ta. Ne vom zidi viaţa, Doti scumpă, ca pe o biserică, ne-o vom zidi zidindu-ne unul pe altul în ea şi dându-i astfel veşnică dăinuire. O vom ridica din cărămida de aur a înţelegerii perfecte şi îi vom pune turlele luminoase ale idealurilor noastre comune. O vom împrejmui cu grădinile minunate ale veseliei – şi eu voi sta în stranele ei, ca cel mai fericit crâsnic al vreunei biserici. Voi murmura cântecul dragostei mele, ce creşte întruna: al dragostei mele din ce în ce mai mare, mai sfântă, mai deplină.
    Nu va fi nimic mai frumos decât căsătoria noastră; din turnul ei clopotul va vesti lumină.
    Ştiu câte frământări, câte sbuciumări, câtă duşmănie va întâlni această căsnicie. Ştiu câţi o pândesc să o sape din temelii. Ştiu că diavoli mulţi se rotesc împrejurul ei ca să o dărâme. Dar nu vor izbuti nici măcar să-i zgârie zidurile; pentru că zidurile ei sunt făcute din dăruirea mea; dăruirea pe care am încercat-o zilele acestea din urmă; zile cum n-au fost altele, zile în care am ieşit din mine şi am devenit piatra pe care tu îţi vei înălţa zidirea ta minunată; piatra pe care se va ridica trupul suav şi graţios al mănăstirii celei mai frumoase.
    La marile noastre cuminecări vor coborî îngerii, în straie de argint.    
    La oficierile noastre, cerul se va deschide şi va întinde trepte pe care vor veni serafimi să asculte slujbele de zi şi de noapte din cea mai plăcută arcă a lui Dumnezeu.
    Şi fericirea, în ceea ce e ea mai omenesc şi mai divin totodată, va veni în ea; treptat, treptat, cu răgazul marilor capodopere; – şi aşa cum nici o mare capodoperă nu se poate face de la început înţeleasă de oamenii mici, tot aşa căsnicia noastră va stârni invidii şi ură – dar înaintea lui Dumnezeu ea va purta pecetea duhului sfânt.
    Visul meu literar, pe care nu l-am împlinit, îl voi împlini cu această capodoperă care va fi căsnicia noastră. Pentru că îmi voi închina ei tot rostul meu, toate puterile mele, tot dorul meu. O vom plămădi cu grija evlavioasă a meşterului – şi nimic nu va stăvili împlinirea chemării mele.
    – Căci acum, după zilele nunţii noastre, îmi dau seama mai profund ca oricând că marea, unica, sublima mea chemare este chemarea de a fi al tău; al tău definitiv; al tău total; al tău pentru viaţă şi pentru moarte şi pentru toate vieţile şi morţile noastre veşnice.

                                                                                   Radu


Pe plic        faţă
    Doamnei Dorina Stanca
    Cluj
    Str. 6 Martie 38
Pe verso
    Radu Stanca
    Sibiu
    Lenin 8

Ştampila poştei 11 iunie 1951


                     [8]

                                                                                             30.08.1951
Doti, dragostea mea,

    E din ce în ce mai chinuitoare aşteptarea aceasta. Am clipe când parcă simt cum mi se sfărâmă pieptul sub povara iritaţiei. Depărtarea ta, transferarea care nu mai vine şi întârzie de la o zi la alta – îmi apasă tâmplele şi sunt tot un pachet de amărăciune şi nervi.
    Mâine încep – şi fără nici un chef – repetiţiile cu „Hagi Tudose“. Piesa e seacă – stă toată într-un singur rol, extrem de dificil şi acela. Chestiunea depinde de atmosfera pe care o vom putea realiza. Trebuie împletit totul într-un pitoresc al Bucureştiului de acum o sută de ani – decorul şi costumele sunt, prin urmare, o problemă esenţială şi nu ştiu cum o va duce la bun sfârşit Olga Muţiu1. Am primit plicul tău – şi, când l-am luat între degete, mi-a venit să-l mângâi ştiind că mâinile tale au trecut peste el. Mi-e atât de dor de tine, că nici toate apele oceanelor nu mi-ar putea potoli focul lăuntric. E un gol imens împrejurul meu şi zilele se scurg într-o neîntreruptă aşteptare. Acum se spune că transferările vor apare după întoarcerea lui Mezincescu2 la Bucureşti – lucru ce ar urma să se întâmple până la 10 Septemvrie. În orice caz, răbdarea mea este pusă la o cumplită încercare. Tu ştii că nervii mei sunt ipersensibili. Ei bine, ajung uneori la exasperare. De la Bucureşti aflu mereu că e imposibil să se stea de vorbă cu Moldoveanu3. Şi toate acestea se rotesc împrejurul meu ca nişte iele turbate, când eu nu doresc altceva decât ceea ce e firesc să fie; doresc prezenţa ta permanentă, prezenţa ta aevea, te doresc alături de mine, împletită cu toate clipele mele. O viaţă, oricât de lungă voi avea, nu-mi va fi deajuns să mă bucur de prezenţa ta, de frumuseţea ta – atunci, cum să nu mă înnebunească zilele acestea când îmi eşti luată. Sunt tot clipe în care aş fi putut să beau din tine, să privesc minunea care eşti tu – clipe ce-mi sunt, în chip barbar, furate.
    Eu nu voi trăi o veşnicie. Atunci de ce-mi sunt luate, din scurta mea viaţă, clipe când aş putea contempla perfecţiunea; de ce-mi sunt furate clipe când aş putea cunoaşte paradisul adevărat?! Fiecare zi ce trece departe de tine e pentru mine un chin – e o zi răpită din mine, din carnea mea, din sângele meu. Fiecare zi pe care o petrec fără tine e un mormânt întunecat şi greu, din care mă sbat să scap, să ies la lumină, la tine.
    În zile ca acestea, singurul meu gând e acela de a ajunge cât mai curând lângă tine; de a ajunge, în sfârşit, ziua când îţi voi putea, din nou, privi faţa; când îmi voi putea cufunda, din nou, mâinile în părul tău; când mă voi putea, din nou, lipi de trupul tău. În zile ca acestea sunt tot numai o singură dorinţă; o singură rugăciune. Îl chem întruna pe Dumnezeu şi-i cerşesc îndurarea – îl implor să mi te aducă aproape, vie,
strălucitoare de frumuseţe. Căci tu eşti îngerul meu – dintre cetele heruvimilor tu eşti îngerul ce stai cu aripile ocrotitoare desfăşurate asupră-mi. Şi nu vreau nimic altceva decât pe tine – tu eşti leacul meu, hrana mea, somnul meu, spiritul meu, carnea mea.
    Nu există ceva mai înfiorător decât absenţa ta – te caut mereu, te chem mereu, vorbesc singur; sunt bolnav fără tine. Lipsa ta e pentru mine moarte – şi mă scurg, fără tine, într-un neant. Am senzaţia celui ce pierde, printr-o arteră deschisă, sângele. Mă desvlăguiesc. Nu pot începe nimic. Nu pot lucra nimic. Vreau mereu să desfiinţez clipele acestea goale, clipele acestea groaznice – să le şterg cu buretele ca pe ceva iscat din nonsens, din nimicnicie. Sunt ca un navigator care, ajuns în port, nu poate debarca – şi stând, înlănţuit pe bord, priveşte în zare insula fermecată pe care se leagănă palmieri supli şi liane unduitoare.
    Şi dorul de tine creşte, creşte spre cer ca un rug încins – şi sunt mai îndrăgostit de tine ca nicicând.
                                                  Al tău,
                                                                        Radu

Sibiu, 30 Aug[ust] 1951

P.S.
1. Premiera „Intrigii“4 a avut loc, cu ultimele modificări făcute. Rappaport5 şi-a anunţat sosirea, dar până acum nu l-am văzut.
2. Olga Muţiu revine luni din Bucureşti, urmând să aducă noutăţi de la Comitet. Îţi voi telefona!
3. Dacă până în 15 Sept[embrie]. nu e nimic nou, voi da personal un telefon lui Beniuc şi-l voi ruga să insiste să mi se aranjeze lucrurile – dar, până atunci, într-o Miercuri, sunt la tine.
                                                                Al tău R.

Pe plic
Doamnei Dorina Stanca
Cluj, Str. 6 Martie 38

Pe verso
Radu Stanca
Sibiu, Lenin 8

Data poştei 30 August 51

Note:
1. Olga Muţiu, scenografă.
2. Eduard Mezincescu, ministrul Culturii.
3. Vasile Moldovan, fratele poetului Ion Moldoveanu, director general al Direcţiei Teatrelor.
4. Intrigă şi iubire, „tragedia burgheză“ a lui Schiller, montată la Sibiu de Radu Stanca.
5. Otto Rappaport, regizor.


                    [9]

Doti dragă şi scumpă,

    Ninsoarea care a început acum o săptămână nu încetează deloc. Ninge întruna de 6 zile, o ninsoare deasă şi neguroasă, prin care abia se poate răzbate. La mijlocul lui Aprilie, e acesta un fenomen despre care localnicii, şi ei speriaţi, nu ştiu ce să mai spună. Terasa mea e îngropată în zăpadă şi, de unde plănuisem la-nceput să întreprind pe ea cura de aer, acum mă întreb, dacă mai ţine ninsoarea, cum voi mai putea aerisi camera, aşa e de blocată uşa. Sunt silit să stau în pat şi să dorm. De altfel, în pat m-a găsit şi Tavi1, care a sosit pe neaşteptate, deşi ne înţelesesem să-mi comunice mai dinainte când trece pe aici. El, de fapt, mi-a scris o c[arte] p[oştală], dar ea nu mi-a sosit decât azi, după o întârziere de trei zile.
    Veştile aduse de Tavi mi-au dat noi speranţe. Nu în privinţa unei eventuale mutări la Buc[ureşti], ci mai ales în privinţa publicisticei mele care, odată reluată, ne va fi de foarte mare folos. În special, dacă mi se publică ceva din piesă în revistă2, e o lovitură, căci aceasta îmi va deschide drumul şi spre literatură, şi spre teatre.
    Eu intenţionez, cum ţi-am spus şi la telefon, să plec Joi sau Vineri la Ploieşti. Mai -nainte trebuie însă să dau un telefon acolo să văd dacă Caragiu3 e în localitate – căci o cumnată a lui, Mihăilă, funcţionară aici în Predeal, mi-a spus că ei sunt în turneu. Mâine voi da telefonul, numai să pot străbate prin nămeţi până în centru. De aici nu avem voie să telefonăm interurban.
    Voi discuta cu Deleanu4, de-ndată ce ajung la Buc[ureşti], eventualitatea trecerii mele la revistă5 sau institut6, totodată funcţionând ca regizor la Ploieşti. De asemeni mă gândesc ce-ar fi să-i fac o vizită şi lui Sadova7 (pretextul ar fi piesa), care e acum – după spusele lui Tavi şi succesul de presă al „Apusului de soare“ – o mare persoană. I-aş pune deschis problema ta! Ce spui? Să fac această vizită sau mai bine să o amânăm şi să mergem împreună la ea?
    Deşi singurătatea de aici e extrem de mare, eu totuşi nu mă simt singur. Stau tot timpul cu gândul la tine şi frământ mereu fel şi fel de planuri. Nu cred că am făcut în zece ani atâtea planuri, cât în aceste 10 zile aici în vârful muntelui. Şi bineînţeles planurile acestea de cum se înserează prind o tainică viaţă. Atunci îmi apari aevea, umbli prin odaia aceasta ca un abur visător, mi te apropii şi, cuprinzându-mă, mă învălui cu prezenţa ta misterioasă. Dorul meu de tine, nu numai platonic, te cercetează toată şi amintirea fiecărei părticele din tine îl stârneşte tot mai tare, tot mai tulburător. O dorinţă fierbinte de a te avea din nou, trup şi suflet, lângă mine mă arde şi, ca în primele zile, mă mistui de dorul de a te mângâia şi îmbrăţişa. Soţia mea cea frumoasă! Te iubesc, te iubesc nemărginit!

                                                                  Al tău,
                                                                                     Radu

Sărută-mi-l pe Bărbulaş8.

P.S. Aici a avut loc acum câteva nopţi un spectacol formidabil şi unic, cum nu se întâlneşte decât în descrierile cele mai fantastice. Pentru acest unic spectacol şi merita această lună de înzăpezire: o luptă, într-o pădure, deasupra Predealului, între o haită de lupi şi o familie de cerbi. Se vede că rivalitatea dintre cele două tabere era veche, aşa cel puţin povesteşte pădurarul care a coborât din munte cu victima: cerbul cel bătrân, capul familiei. Pe acesta l-au vizat lupii şi l-au doborât, în cele din urmă. Cerbul superb, cu coarne dese şi pline de măreţie, unele rupte, altele îndoite, sfâşiat, agoniza încă, când l-au adus jos, încât în cele din urmă l-au ucis pădurarii. Ce mi s-a părut mai grandios în ceea ce povestesc aceştia e că restul familiei de cerbi, căprioare, iezi au urmat convoiul bătrânului la coborâş îndeaproape şi nu s-au reîntors înapoi, oricât i-au hăituit, decât când s-a ajuns în dreptul caselor din Predeal. Întâmplarea mi se pare plină de o tragică poezie şi grandoare. Închipuie-ţi convoiul funebru al acestui împărat căzut al Bucegilor...

                                                                                      R.

Predeal, 11 Aprilie 1956


Note:
1. Octavian Stanca, fratele cel mare al lui Radu Stanca. Renumit medic bucureştean.
2. E vorba de legenda dramatică Secera de aur (Grîuian şi Dragomara), cu care Radu Stanca încearcă să redebuteze ca dramaturg în revista Teatrul, fapt ce ar fi putut, eventual, să favorizeze includerea ulterioară a piesei în repertoriul unui teatru.
3. Toma Caragiu, la un moment dat, director al Teatrului din Ploieşti.
4. Horia Deleanu, redactor-şef al revistei Teatrul.
5. Radu Stanca speră să intre în redacţia revistei Teatrul din Bucureşti.
6. Epistolierul se gîndeşte la posibilitatea de a deveni cadru didactic la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti.
7. Marietta Sadova, regizoare de teatru, care, montînd şi la Teatrul Naţional din Cluj, o cunoştea pe Doti Stanca.
8. Barbu Stanca, fiul lui Radu şi Doti Stanca.




                    [10]

                                                                                        [Predeal, aprilie 1956]

Doti, scumpa mea,

    În sfârşit, plecarea mea acasă se apropie. Mai stau aici două zile şi apoi, după alte trei la Bucureşti, mă întorc la tine şi la muculeţul nostru drag. Când ţi-am auzit azi vocea la telefon şi când mi-ai spus despre noile isprăvi ale lui Barbu, m-a învăluit o nesfârşită căldură interioară, căci v-am simţit în mine, ai mei cei dragi şi scumpi, familia mea. Voi sunteţi tot ce am şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce mi-a dat. Fericirea noastră e mai presus de orice şi aici, singur fiind, m-am simţit mereu înconjurat de gândul vostru, de iubirea voastră. Această iubire ne apără de tot răul dinafară, de care avem destulă parte. Şi înarmaţi cu această iubire suntem învingătorii răului, chiar dacă el ar fi de o mie de ori mai mare decât e.
    Aici între munţi m-am rugat adeseori. Ca în copilărie. M-am rugat lui Dumnezeu pentru tine şi pentru Barbu – şi pentru mine, cerându-i să mă călăuzească să vă pot face fericiţi. Erau momente de adâncă pace lăuntrică în care vă vedeam în odăiţa noastră, în care eram prezent printre voi. Şi ştiindu-vă ai mei, recâştigam din încrederea în mine, încât voi veni acasă cu mult curaj şi optimism.
    Aşa cum ţi-am scris şi cum ţi-am spus şi la telefon, mutarea noastră la Ploieşti e destul de sigură. N-aş vrea să exagerez cu iluziile, dar, din multele ocazii de până acum, aceasta mi se pare cu cei mai serioşi sorţi de izbândă. Nu văd ce ne-ar mai putea sta în cale. Bineînţeles, Benea1 va căuta să ne pună beţe în roate, dar până la urmă va fi nevoit să cedeze. La Ploieşti atmosfera pentru noi e excelentă, iar teatrul ce se va construi acolo e un prilej minunat de afirmare, chiar mai bun – profesional vorbind – decât Bucureştiul, unde concurenţa e atât de mare. Vom avea greutăţi cu locuinţa, de asta sunt sigur; dar nu pot merge chiar toate de la început pe roate.
    Predealul mi-a făcut – cred – bine. Mă simt refăcut fiziceşte, deşi cu hrana nu am dus-o tocmai perfect. M-am odihnit însă din plin şi vin acasă cu o mulţime de „proiecte“ şi „idei“. Tusa mi-a încetat şi nu mai acuz decât o oarecare oboseală la urcat (ceea ce la Sinaia nu aveam). Timpul pe aici, extrem de capricios – iar în ultimele zile au oprit, „pentru economie“, caloriferul şi am îndurat frig. Bine însă că toate au trecut şi zilele depărtării mele de tine, zile ce în vremea din urmă nu mai aveau sfârşit, se apropie de termen. Mi-e dor de tot ce eşti tu şi sunt din cap până-n picioare o fierbere nerăbdătoare de a te regăsi întreagă. Mi-e foame şi sete de tine... De n-ar fi fost ocazia asta de a împrospăta relaţiile cu Bucureştiul, de câteva zile aş fi revenit acasă, căci abia mă mai stăpânesc. Îmi trebuieşti ca respiraţia şi ca bătăile inimii...

Al tău, arzând de neastâmpăr să te aibă în braţe,
                                                                                      Radu

P.S. Vineri seara sunt, aşadar, la Buc[ureşti] Sâmbătă dimineaţa voi vizita „Contemporanul“, iar Duminică şi Luni pe Deleanu2. Marţi cu trenul de 14.30 sosesc. Sărutări lui Barbu, pe care abia aştept să-l văd cum îşi deschide – scumpul tatii! – uşile.

                    R.

Note:
1. Benea, actor, directorul Teatrului din Sibiu.
2. V. notele 4 şi 6 ale scrisorii sale din 11 aprilie 1956.

                

Radu Stanca

Scrisori către Doty (Scrisorile 1-10)

» anul XXIII, 2012, nr. 12 (271)