Întîlnirea poetului cu Anima


Ion Vartic

          Radu Stanca şi-a scris prima lui piesă de teatru, Cealaltă primăvară, pe cînd avea douăzeci şi doi de ani. Ulterior, atunci cînd şi-a proiectat un volum de teatru, bineînţeles că dramaturgul nu şi-a inclus în sumar această „comedie tristă în trei acte“, plină de stîngăciile debutantului. Sigur că Cealaltă primăvară este interesantă pentru cercetătorii operei sale, întrucît aici se vede cum din dramaturgul incipient se configurează deja, prin patos, marele dramaturg de mai tîrziu. După cum, în aceeaşi „comedie tristă“ se vede cum Radu Stanca trece de la drama analitică la viitorul său teatru baladesc. Acest lucru îmi era foarte clar încă din vremea în care am scris prima exegeză asupra operei stanciene. Recitind recent această piesă, m-a frapat cu totul altceva. Şi anume, drama pe care o mărturiseşte în această piesă un personaj episodic, al cărui vis este de a deveni un mare scriitor: „Aveam toate calităţile pentru a ajunge ceea ce voiam: răbdare, putere de muncă, sensibilitate, dragoste, entuziasm, luciditate. Tot ceea ce-mi lipsea era acest ceva care nu depindea de mine, ci de altcineva. Un bob mic de tot, un grăunte pierdut în marea de condiţii pe care le îndeplineam... Acest grăunte însă nu mi-a fost dat“. De aceea, conchide personajul, „am devenit ceea ce sunt: un ratat“. Grăuntele acela de care depindea destinul de mare scriitor al acestui personaj ar fi trebuit să se găsească în mîna altcuiva, care l-ar fi putut salva sau, cum spune personajul acesta, l-ar fi putut mîntui: „Dacă ar fi fost în preajma mea cineva, atunci cînd mi se sfîrşeau ultimele puteri, poate aş fi reuşit să mă salvez. Mi-aş fi închinat viaţa acelei fiinţe, mi-aş fi găsit sprijinul sau poate altceva... poate nu mi-aş fi pierdut curajul. N-aş fi deznădăjduit. Eu însă nu am fost iubit de nimeni“. Acel cineva după care tînjeşte ratatul din piesă este, evident, femeia pe care el n-a întîlnit-o şi care prin iubire l-ar fi mîntuit, întrucît i-ar fi declanşat marea creativitate: „... pe mine nu m-a iubit nimeni... Astfel, m-am aruncat în braţele singurătăţii. Cumplită amantă. Astăzi am ajuns să scriu librete pentru canţonete şi cupletele la modă“. Cu concluzia definitivă, ca o lespede: „Eu sunt un mort“.
          Confesiunea acestui ratat din Cealaltă primăvară, care, din cauza singurătăţii sale, n-a mai ajuns „un mare scriitor“, mi-a revenit în minte citind scrisorile de dragoste adresate de Radu Stanca viitoarei sale soţii, actriţa Dorina Ghibu (căreia, în familie, i se spunea, cu alternanţă de grafie, „Doty“ sau „Doti“, apelativ care provine din Dorothy). Din aceste scrisori adresate lui Doti se vede clar că obsesia personajului episodic din Cealaltă primăvară este, de fapt, marea obsesie a lui Radu Stanca însuşi. În primul rînd, epistolierul vede întîlnirea lui cu Doti ca pe una dintre un poet şi o actriţă, dintre „un scriitor de teatru“ care presimte că „şi-a întîlnit interpreta care să dea viaţă adîncă şi înfiorată personajelor sale imaginare“ şi care intuieşte că literatura lui va primi „viaţa nouă pe care o aşteaptă să se reverse asupra imaginilor ei moarte“. În mod complementar, el proiectează această relaţie şi din perspectiva actriţei, transpunînd-o, atît de premonitoriu!, în aceea dintre Eleonora Duse şi D’Annunzio: „Marea rezolvare a destinului ei artistic a fost – incontestabil – întîlnirea ei cu D’Annunzio, dar mîntuirea (s.n.) artistei a trebuit răscumpărată cu o suferinţă impresionantă a femeii“. Cum se vede, relaţia erotică reprezintă la Radu Stanca plămada unei „sinteze de artă şi spiritualitate“ întrucît creaţia ar fi în mod obligatoriu o co-creaţie. Ca la Ibsen sau la J. L. Moreno, partenerii de viaţă devin co-creatori, impulsionînd în egală măsură o creativitate deplină, feminin-masculină. Materializată, de altfel, triumfător în spectacolele gîndite de el şi în care Doti le-a întrupat pe eroinele de prim-plan.
          Dar scrisorile îndrăgostitului către Doti sînt unice în spaţiul cultural românesc dintr-un alt motiv. În acest sens, scriindu-i lui I. Negoiţescu, Radu Stanca mărturiseşte că „Doti ar putea fi pentru mine o revelaţie concretă a sensurilor spiritului meu. Ea ar putea să-mi fecundeze geniul, ea ar putea avea pentru viaţa mea semnificaţia goetheană (s.n.) pe care nici una din trecutele mele iubiri nu a avut-o“. Nu e vorba aici numai de faptul că el vede prin întîlnirea creatorului cu o creatoare transformarea creaţiei într-o procreaţie, ci şi de faptul că bărbatul din această relaţie erotică nu întîlneşte pur şi simplu doar o femeie, ci, în realitate, însuşi „etern-femininul“. La acest „etern-feminin“ face aluzie sintagma  „semnificaţia goetheană“ din fraza epistolieră pe care i-am citat-o mai sus. Pe de altă parte, această aluzie culturală pe care o face Radu Stanca mă trimite cu gîndul, totodată, la o anume observaţie făcută de Jung, după care fiecare bărbat poartă în sine „imaginea eternului feminin“ ce nu este imaginea unei anumite femei, „ci a unei femei în genere“. Această proiecţie este una organică şi empirică, este un arhetip înscris în psihicul masculin. Această imagine arhetipală este Anima, materializînd dimensiunea feminină existentă în psihologia masculină. Anima este o imagine transcendentă, care e proiectată însă, în acelaşi timp, asupra unei femei iubite şi care, empiric vorbind, corespunde acestei reprezentări ideale. Iată de ce în aceste scrisori găsim o transpunere surprinzătoare, dar inconştientă, a viziunii jungiene: „Idealul meu de lumină, idealul meu de formare interioară ai fost tu – şi te-am simţit din zilele mele cele mai fragede în mine. Doar chipul tău, imagina ta îmi lipsea – şi acum, cînd toate s-au limpezit în jurul meu, chipul tău îmi revelează adevărul acesta: nu te-am iubit, din începuturi, decît pe tine“. Simultan, Doti devine aici şi „artista brună“, supusă ca şi el timpului, şi Anima transcendentă, fără vîrstă, arhetip şi suflu al vieţii: „Am găsit în sfîrşit făptura unică, incomparabilă, de atîta vreme căutată, care să reveleze sensul destinului meu; acea fiinţă minunată, din începuturi, a cărei prezenţă să mă umple de un alt eu, definitiv, adevărat, deplin – eul dorit, fremătător de viaţă, rod al miraculoasei prefaceri săvîrşită de tine în mine. Plin de evlavia de care mă simt învăluit să rostesc rugăciunea de recunoştinţă pentru că visul meu a fost sortit să devină fapt aevea: eşti a mea. Tu, cea din primele mele visuri, tu, cea care ai trecut ca un semn prevestitor prin copilăria mea, tu, cea care – apoi – ai venit de cîteva ori prin tinereţea mea, ca un augur al destinului, şi acum ai sosit să desăvîrşeşti maturitatea mea“. (Subliniez că şi la Jung acest contact conştient cu Anima are loc la vîrsta matură a bărbatului.) Sînt aici rînduri epistoliere pline de ambiguitatea transcendent-imanentă pe care o are şi Anima jungiană. Prin revelaţia pe care Anima o aduce în psihologia masculină s-ar atinge, după Jung, deplinătatea psihică a bărbatului. Uimitoare sînt corespondenţele pe care le găsim în exaltarea epistolieră a lui Radu Stanca:

          „Şi te iubesc pentru că eşti deplină –
          Şi te chem pentru că vreau să mă îndeplineşti...“

Ambiguitate de acelaşi tip jungian, revenită laitmotivic în scrisori: „Soţie – adică îmbinarea tuturor substanţelor feminităţii, a feminităţii devenită ideal şi necesitate, scop şi existenţă, sens şi realitate. Soţie – concept cuprinzător, reunind în el viaţa şi moartea, mama şi amanta, pe fecioara sfîntă şi pe femeia pătimaşă, Maria din Nazaret şi Maria Magdalena – una singură, pentru mine tu, Dumnezeul şi Diavolul meu, liniştea şi neliniştea mea, ziua şi noaptea mea, lumina şi întunericul meu, viaţa şi moartea mea – mai ales moartea mea, moartea în tot ce are ea mai sublim ca împlinire a vieţii. Şi într-adevăr, Doti, în aceste zile din urmă, eu am murit. Am murit de cea mai minunată moarte; am murit de viaţă. Am murit şi m-am născut prin această moarte; am murit eu şi m-am născut tu. Cel nou, cel ce sunt acum, sunt tu. Noua mea existenţă este veşnicia ta. Căci, Doti scumpă, simt ca niciodată veşnicia – o simt cu toată nimicnicia mea muritoare“. Rînduri imnice scrise de cel care după întîlnirea cu Anima se simte nu numai om întreg, ci şi un „demiurg mîntuit“, adică un creator salvat, inundat de marea creativitate precum „o ploaie de aur“. În fine, încheind această scurtă prezentare, mai subliniez doar faptul că, tot ca la Jung, şi aici, Anima sau Doti este proiectată într-un înalt registru păgîn, ca o zeiţă, sau într-un registru creştin, precum mireasa lui Cristos, biserica: „... cît de fără margini e iubirea cu care mă îndrept spre tine, slăvindu-te; cît de totală e beatitudinea mea interioară cu care urc lîngă altarul tău şi, încărcat de evlavia dragostei, îngenunchez la picioarele tale“. Acum cred că se înţelege, totodată, de ce poemul insular Doti străjuieşte, ca o uvertură, volumul Ars doloris, pe care poetul visa să apuce să şi-l vadă tipărit.

Ion Vartic

Întîlnirea poetului cu Anima

» anul XXIII, 2012, nr. 12 (271)