Poeme de         Flavia Teoc


Copenhaga

Străinul e fiinţa prescurtată a cărei trecere
Prin geometria oraşului dislocă o cantitate infimă
De aer. Revine şi pleacă din port sedus de
Umbra zeilor întunecaţi plutind pe chipul sirenei,
Recunoaşte învelişul amăgitor de metal şi sticlă
În care se izbesc pescăruşii. Străinul îşi întoarce
Privirea ori de câte ori vrea. Copenhaga lui
E oraşul minuscul al celor îngropaţi
Sub dalele bisericilor gotice.


Toate intenţiile

Nu citiţi poemul transparent de la prima zvâcnire
Logica lui o va lua înaintea sunetelor
Şi sunetele lăsate la voia întâmplării se vor întoarce
Împotriva voastră, precum cristalizarea semantică a unui
Blestem îndepărtat
Sau vor învăţa meteoritul orb să se arunce cu
Toate intenţiile în viaţa unei alte planete.

Nu citiţi poemul transparent de la
Prima zvâcnire. El ne-a omorât dinozaurii
Şi e gata s-o mai facă o dată. 


Cazanie

Frigul
l-a înţepenit pe zugravul
intrat în fresca mănăstirii
cu braţele acoperite de cranii
şi culori.
Din vârful clopotniţei s-a
aruncat apoi într-un bulgăre mare,
să-l amuţească şi pe fratele lui,
grămăticul,
căci odată faptele făcute,
cuvintele o iau înaintea lor.


Primul pescar

Fiordul meu s-a rupt dintr-un alt fiord
În ploaia care netezeşte toate curburile
Şi fiordurile se ciocnesc între ele.
Aici autobuzele înaintează drept,
Tăind noaptea cauciucată cu farurile lor albastre,
Acolo te prinde răul de mare numai gândindu-te
La atâta întuneric.
Fiordul meu s-a rupt dintr-un alt fiord,
E tânăr şi când vine zăpada
Se-ascunde ca păsările în frunzişuri,
Însă de pe-acum deplângem trupul
Primului pescar ce va cădea în el.

 

Flavia Teoc

Poeme de Flavia Teoc

» anul XXIII, 2012, nr. 11 (270)