Cum se naşte un dramaturg

Ion Bogdan Lefter

Florentin Sorescu, Arca lui Iona, Timişoara: Editura Brumar, 2010, 96 p.

          Fireşte, nu există o reţetă universală. Doar cazuri particulare, precum cel de faţă, irepetabil.
          Pînă să-l vedem devenind dramaturg, Florentin Sorescu s-a dovedit – mai întîi – un „personaj“. Născut în 1971, cu o vagă ascendenţă literară (bunicul patern, C. I. Sorescu Mătăsaru, publicase proză în Sămănătorul...), începe să scrie din adolescenţă, însă nu teatru, ci, conform „patologiei“ vîrstei, versuri. Liceanul piteştean lasă repede în urmă patetismele de gen şi se alătură unui grup de „tineri furioşi“, foarte promiţători prin elanul lor nonconformist. Sîntem către finele anilor ’80, cînd „noul val“ postmodern afirmat în literatura română a deceniului începe să-i influenţeze pe cei mai juni aspiranţi. Printre colegii săi de atunci se mai numărau Gabriel Grigore şi Dochiţa Moşoianu, ulterior jurnalişti cunoscuţi, şi chiar un Romeo... Lefter (fără relaţii de rudenie cu autorul de biografii dramaturgice de mai tîrziu!). De pe-atunci insurgenţi, aspiră serios la statutul de „personaje“, de „mari figuri“.
          Schimbarea de regim politic de la finele lui 1989 îi prinde în jurul majoratului, înainte ca spiritele lor rebele să se „coacă“ şi să fi intrat în coliziune cu sistemul totalitar. Îşi vor căuta cu toţii drumurile în anii agitaţi de după revoluţie, risipindu-se în direcţii şi în profesiuni diverse. Viitorul dramaturg alege Dreptul. Nu abandonează scrisul: debutează cu poeme în 1992, în săptămînalul bucureştean Contrapunct (revista momentului, a „noului val“ postmodern), şi va mai publica în piteşteana Calende (titlu sub care Călin Vlasie resuscită vechiul lunar literar Argeş), în alte gazete. Împreună cu cîţiva colegi şi prieteni din Piteşti şi Cîmpulung, studenţi în Capitală şi cenaclişti în reşedinţa lor comună de judeţ, participă la constituirea altui grup poetic, semnatar după cîţiva ani, în 1997, al unui volum colectiv, în cvartet: Sorin Durdun, Liviu Măţăoanu, Dragoş Popescu, Florentin Sorescu. Formule în ton cu literatura perioadei, dar sub un titlu în răspăr: Despărţirea de cotidian (la Editura Paralela 45, înfiinţată între timp, în 1994, de acelaşi Călin Vlasie). Protagonistul nostru absolvise în 1996 şi se retrăsese în Piteşti, profesînd ca avocat. În 1998 va semna de unul singur o culegere de versuri, Poeme florentine (la aceeaşi editură), asumîndu-şi generic prenumele, readus la sursa lui romanţios-italică: gest glumeţ, autoironic, poate şi puţintel ingenuu, oricum în linia „teatralităţii“ histrionice, pe potriva „personajului“ poetico-juridic astfel conturat.
          Mai trec nişte ani, mai bine de un deceniu, în care se consacră meseriei lucrative. Bifează la un moment dat încă o apariţie colectivă, într-o antologie a Cenaclului piteştean „Sind“, Arheologie generală (aceeaşi editură, 2000), alături de colegii din Despărţirea de cotidian şi de alţi cîţiva tineri poeţi şi prozatori: Gabriel Grigore, Nicoleta Popa, Alexandru Ştirbu, Nina Vasile ş.a. Altfel, publică foarte rar, de parcă s-ar fi „stins“ ca scriitor. De fapt, continuă să se exerseze din cînd în cînd, discret, probabil în căutarea unei compensaţii la anecdotica infracţionalităţii cu care se întîlneşte cotidian, în cazurile de care se ocupă. Înainte de a reveni şi public ca autor, va avea – totuşi – o neaşteptată expunere mediatică avocăţească: acceptase să-i fie apărător unui tînăr poliţist a cărui soţie dispăruse, iar familia ei îl acuza că ar fi ucis-o. (Detalii cu tîlc: presupusa victimă e juristă, avocată, în timp ce unul dintre străbunicii lui Florentin Sorescu a fost... poliţist...) Ancheta se prelungeşte, autorităţile fac investigaţii tot mai extinse, căutînd probe şi mai ales cadavrul, de negăsit. „Fapt divers“ tipic, mărunt, fără semnificaţii speciale, doar că... intervine un pseudojurnalist fără scrupule, care ia subiectul în braţe şi-l transformă într-un megasucces de audienţă al televiziunii sale „de apartament“, unde se discută la infinit despre vinovăţia sau nevinovăţia acuzatului şi despre dispariţia soţiei, cu păreri de la oricine, inclusiv din public: „cazul Elodia“, celebru la vremea lui. Drept care pe micile ecrane, pe canale diverse, începe să apară şi avocatul poliţistului Cioacă, numitul... Florentin Sorescu. Acum chiar e „în rol“, într-unul judiciaro-mediatic cu totul special. Se remarcă şi printr-o costumaţie predilectă: pălărie cu boruri drepte şi fular lung la gît, atîrnînd peste sacou, într-o manieră – aş zice – nu atît „regizată“, „studiată“, cît rezultantă a nonşalanţei vag-boeme, indicîndu-l, pentru cine are ochi să observe, în avocat pe poet. Categoric, un „personaj“ acum, o „apariţie“.
          Dar una cu prestaţie calmă, fără volubilităţi exagerate, fără pasiunea desfăşurărilor ample: ponderat, la obiect, „avocatul lui Cioacă“ trebuie să-i fi dezamăgit pe telespectatorii magnetizaţi de istoria „tabloidistă“ cu pricina. „Personajul“ Florentin Sorescu era – cum se spune cu trimitere la o artă tot cu actori, a şaptea – „din alt film“. Drept care, excedat de publicitatea „cazului“ şi deranjat de nivelul deplorabil al controverselor iscate, se retrage după o vreme din „rol“, înaintea mult-amînatului deznodămînt. Respinge astfel şi propunerile – financiarmente foarte atractive! – pe care i le fac cîteva edituri amatoare să publice cărţi „despre procesul Cioacă“, „despre Elodia“. Exercită în continuare profesiunea, dar la turaţie redusă. În compensaţie, simte nevoia reîntoarcerii la literatură, la scris. Adună poeme noi pentru o viitoare carte şi... iată şi Arca lui Iona, iată-l pe dramaturg! În care – nu-i aşa?! – îl putem întrezări metamorfozat pe Florentin Sorescu-„personajul“, avocatul pledant. Chiar şi cînd e vorba despre temperamente mai rezervate, meseria presupune un bun control oratoric al limbajului, ştiinţa replicii, abilitatea dezvoltării de scenarii orale convingătoare. Ceea ce nu înseamnă că toţi avocaţii s-ar simţi îndemnaţi să devină dramaturgi – deşi se cunosc precedenţe ilustre; la noi, Delavrancea, pentru a da exemplul cel mai cunoscut. De cele mai multe ori, oratorii tribunalelor se împlinesc declamativ, la bară sau în alte spaţii şi contexte publice. Există – însă – şi varianta ilustrată de autorul nostru: un poet-jurist pe care avocatura nu-l satisface intelectual, dar îl marchează... oratoric, deturnîndu-l spre expresia dramatică: de la scena mare a lumii la cea mică a teatrului, în care încape – totuşi, totuşi! – viaţa toată...

          Să vedem ce-a ieşit din această „reprofilare“ literară.
          Arca lui Iona, primă piesă a lui Florentin Sorescu (Editura Brumar, 2010; montată la Teatrul „Alexandru Davila“ din Piteşti în mai 2012), face figură mai mult decît promiţătoare. În primul rînd, încă din deschidere, etalează o remarcabilă siguranţă a scriiturii, imposibilă fără alte exersări prealabile, dacă nu va fi fiind doar consecinţa rodajului oratoric despre care am vorbit. Pentru ca, pe măsură ce avansează şi construieşte structuri semnificante, să dezvăluie o complexitate neobişnuită la debutanţii genului.
          Titlul avertizează asupra intenţiilor de reinterpretare a celor două mituri biblice la care se face referinţă: al lui Noe, cel cu arca, şi al lui Iona, cel înghiţit de chit. Povestea din piesă, minimală epic, se desfăşoară în condiţii de vitregie meteorologică, sugerînd potopul, dar se păstrează o bună bucată de vreme în registru realist, în lumea contemporană, într-un oraş în care „reţelele de canalizare fac faţă cu brio“. Din apartamentul lor protector, Elvira şi Gavril, cuplu cu vechime („Trăim de atîta vreme împreună...“), urmăresc evenimentele: ascultă la radio cotele în creştere ale cursurilor de apă, iar el citeşte şi ziarul, de unde află că prin alte părţi, de pildă tocmai în Indonezia, sînt mari inundaţii. Se mai relatează acolo despre un copil revenit din zonele calamitate cu o barcă plină de animale („inclusiv melci“), ceea ce-i face pe indonezieni să exclame: „Uite-l pe Noe“! De intenţii similare e bănuit vecinul de dedesubt, Ignat, care – presupun Elvira şi Gavril – s-ar fi apucat să-şi construiască o corabie, asemeni altor concitadini. Ipoteza nu se verifică. Ieşit la plimbare în parc, pe ploaie, Ignat întîlneşte o Domnişoară Necunoscută, însoţită de cîinele de pripas Karl. Dialog destul de alert, pe o bancă, în ciuda diluviului. Personajele se vor reuni apoi în apartamentul celor dintîi şi vor duce conversaţia din ce în ce mai departe în direcţie biblică, pendulînd între cele două mituri titulare: al salvatorului Noe şi al dilematicului Iona. Nu pentru a atinge un sens precis, o interpretare anume, ci pentru a crea un spaţiu problematic, în care temele şi întrebările esenţiale ale existenţei sînt reluate cu acuitate.
          Treapta următoare e deconspirarea convenţiei teatrale. Elvira afirmă că ceea ce se întîmplă „nu mai are sens“. Ignat îi răspunde revoltat: „Cum să nu aibă sens, doamnă! Toate au un sens!“. La care Gavril adaugă: „Un sens?... E bine că mai e cineva care chiar crede că există un sens. Şi eu aş vrea să...“. Lăsîndu-i să peroreze, sceptica Elvira rosteşte o replică „aparte/către spectatori“, luînd distanţă ironică faţă de companionii de scenă: „Uf, aşa fac tot timpul. Îţi vine să-ţi iei cîmpii, nu alta. Trăncăneală şi iar trăncăneală. Acum sigur o s-o bage p-aia cu deriva. Acuşica o să ne avarieze pe toţi. O să vedeţi că aşa va fi“. Constatînd lipsa de sens a situaţiunii pluviale şi a dialogului care se tot autogenerează mecanic, ceilalţi se vor angrena şi ei în atare direcţie metateatrală, asumîndu-şi condiţia de fantoşe: „Doar trăim într-un teatru al absurdului, nu? În definitiv, asta ne exprimă cel mai bine. Ne reducem la nişte roluri pe care le înţelegem din ce în ce mai puţin. Şi, dacă tot nu înţelegem nimic, măcar ne prefacem că avem ceva de spus“, spune Gavril. „Eu tot nu mă dumiresc cum ducem noi comedia asta la bun sfîrşit. Ce e de făcut să ne înţelegem mai bine rolurile“, va interveni Domnişoara Necunoscută. Îi dă replica Ignat:

          Nu mă-ntrebaţi pe mine. Eu nu sunt un bun actor“. Se menţin şi datele similirealiste ale cadrului, pentru ca în penultima scenă a piesei, a 5-a, Gavril să dezvolte un discurs reflexiv în „dublă calitate: de personaj şi de actor“, în conformitate cu indicaţiile de scenă ale autorului, care continuă astfel: „Monologul este susţinut din ambele ipostaze: ca personaj, evocă elementele de susţinere a piesei; ca actor, ştie că joacă rolul unui personaj, că ne aflăm într-o piesă de teatru pe care o pune în discuţie, raportîndu-se efectiv la lumea reală, cea în care trăim în viaţa de zi cu zi. Cele două ipostaze se confundă pe parcurs, astfel încît la rîndul său autorul devine personaj şi inoculează ideea că toţi spectatorii, toată lumea, sînt personaje.

Între timp, în jurul roiesc maşiniştii teatrului, ocupaţi să amplaseze decorurile. „Practic, ceea ce este în culisele unei piese apare la scenă deschisă“, ne mai spune textul didascalic de dinaintea monologului. Angajaţii teatrului rostesc şi ei cîteva replici, iar Gavril li se adresează şi spectatorilor.
          Însă, aşa cum nici teatrul biblic, mitologic sau absurd nu duseseră nicăieri, nici metateatralitatea nu furnizează semnificaţii ultime. În piesă continuă să plouă, iar personajele se întorc mereu la condiţia lor iniţială. Ultima secvenţă, a 6-a, se deschide, în zori, cu apelul unei voci incerte – a Divinităţii?!... – care dă deşteptarea, însă mai degrabă în accepţia cealaltă, de scuturare din apatie, de emancipare dintr-o stare precară a conştiinţei: „Trezirea!!!/ Trezirea!!!!/ Trezirea!!!!!/ Trezirea!!!!!!“. Elvira, Domnişoara Necunoscută şi Ignat stau destul de mult de vorbă pînă să-şi dea seama că Gavril a dispărut împreună cu căţelul Karl. La întoarcere, aflăm că „trezirea“ s-a produs prin revelaţie: în mijlocul furtunii, al rafalelor de vînt şi al torentelor de apă, Gavril asistase la minunea opririi bruşte a „iureşului“, prin oprirea timpului în loc şi a picăturilor de ploaie în aer, suspendate, moment în care personajul vede ceea ce ignorase în viaţa de zi cu zi: „Oraşul... Mi s-a arătat în toată splendoarea lui. Cu străzi, cu parcuri, cu case... Şi – mai ales – cu o mulţime de oameni... plimbîndu-se pe străzi, sporovăind sau... (o priveşte complice pe Elvira) ţinîndu-se pur şi simplu de mînă...“ Revelaţie a spaţiului cotidian, a „semenilor“ şi a „aproapelui“/a partenerei de viaţă, deci – pe scurt – a frumuseţii existenţei obişnuite, de obicei ignorate.
          Pentru a ajunge aici, a fost nevoie de abandonurile succesive: teatru biblic-parabolic, teatru al absurdului, metadramă. Finalmente, din toată deconstrucţia de forme şi formule a ieşit un adevăr de viaţă profund, ascuns în banalitatea scurgerii timpului, în spatele perdelei de apă care nu se mai opreşte. La final, Gavril o invită pe Elvira la o plimbare, prima după mulţi-mulţi ani. Plouă, dar ce mai contează?!
          Nu e deloc rău, la naşterea unui dramaturg, nu-i aşa?...

 

Ion Bogdan Lefter

Cum se naşte un dramaturg (Florentin Sorescu, Arca lui Iona, Timişoara: Editura Brumar, 2010)

» anul XXIII, 2012, nr. 11 (270)