Fraternizarea HITLER-STALIN: Cum, când şi de ce se aliază monştrii totalitari

Vladimir Tismăneanu

          A apărut, la University of California Press, noua mea carte, intitulată The Devil în History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century [Diavolul în istorie: Comunism, fascism şi câteva lecţii ale secolului douăzeci]. Explorez în acest volum, care va apărea anul viitor în traducere românească la Humanitas, afinităţile ideologice şi psihosociologice dintre cele două experimente totalitare ale unui veac fără egal ca violenţa criminală. Mă ocup de teme precum dezumanizarea adversarului, relaţia dintre doctrinele utopice şi teroare, similitudinile şi diferenţele dintre comunism şi fascism. Încerc, între altele, să răspund la o serie de întrebări legate de ceea ce l-a obsedat pe marele scriitor Vasili Grossman: cum a fost posibilă apropierea dintre bolşevici şi nazişti în perioada august 1939 - iunie 1941, pe ce s-a întemeiat o alianţă care altminteri părea contra naturii, ce resorturi inavuabile au fost mobilizate pentru a o face funcţională, cu efecte catastrofale pentru destinul umanităţii?
           Stupoare, incredulitate, perplexitate, şoc: acestea au fost reacţiile mondiale când s-a anuntat că Joachim von Ribbentrop, şeful diplomaţiei naziste, a sosit la Moscova şi a semnat, pe 23 august 1939, Pactul de neagresiune cu Uniunea Sovietică, până atunci considerată arhiinamicul fascismului. A fost o zi nefastă pentru toţi prietenii libertăţii. Coşmarul devenit realitate punea capăt iluziilor despre URSS ca „bastion“ al rezistenţei antifasciste. Stânga internaţională primea o lovitură colosală, mişcarea comunistă internaţională era complet debusolată, strategia Fronturilor Populare era abandonată instantaneu, Cominternul, condus de Gheorghi Dimitrov, vedeta procesului de la Leipzig, omul care îi înfruntase pe Goering şi pe Goebbels, îşi recalibra politica pentru a acomoda noua alianţă între briganzii totalitari. Condiţionaţi mental de propaganda stalinistă, liderii Internationalei a III-a subscriau fără murmur la noua cotitură dictată de „farul omenirii progresiste“. Repertoriile cinematografice şi teatrale sovietice erau schimbate peste noapte. La fel şi cele din Germania hitleristă.
           Efectul imediat al acordului semnat, în prezenţa şi cu binecuvântarea lui Stalin, de Viaceslav Molotov şi de Ribbentrop, a fost declanşarea, după o săptămână, a celui de-al Doilea Război Mondial. Nu era vorba doar de „neagresiune“ (formulare orwelliană), ci de o alianţă strategică pe care fiecare dintre cei doi tirani a încercat să o exploateze la maximum în perioada următoare. Sub portretul lui Lenin, la Kremlin, liderul revoluţiei proletare se înfrăţea cu emisarul liderului „revoluţiei rasiale“. Vojd la Führer nu scoate ochii. De altfel, ca o concesie făcută antisemitismului zoologic al naziştilor (cu care, e de presupus, simpatiza în secret), Stalin îl înlocuise pe comisarul poporului pentru afaceri externe, Maksim Litvinov (vechi bolşevic, evreu de origine), cu velicorusul Molotov (şi el vechi bolşevic, născut Skriabin).
           S-a configurat, în inima Europei, ceea ce istoricul Timothy Snyder defineşte, în cartea sa Bloodlands [Tărâmuri însângerate], linia Molotov-Ribbentrop. Pe baza protocoalelor secrete, au fost anihilate state, au fost spoliate naţiuni, au fost organizate deportări, strămutări, lichidări în masă. Cum nota scriitorul Vasili Grossman în marele său roman Viaţă şi destin, dincolo de incongruenţele ideologice, cele două imperii totalitare împărtăşeau aceeaşi ostilitate maniacală la adresa spiritului liberal, a valorilor umanismului clasic, a parlamentarismului democratic. Ambele erau construcţii utopice expansioniste. Tocmai de aceea putea Stalin să ridice paharul cu sincer entuziasm şi să ofere un toast în cinstea Führerului. Erau amândoi, Stalin şi Hitler, uniţi de pasiunea revoluţionară menită să distrugă „lumea veche“. În timp ce naziştii organizau în partea din Polonia ocupată de ei exterminarea intelectualitaţii şi a clerului şi iniţiau politicile care aveau să ducă la anihilarea populaţiei evreieşti, Stalin şi Beria puneau la cale masacrarea în pădurea Katyn a corpului ofiţeresc şi a nenumăraţi civili polonezi. Vina lor? Niciuna, în afara originii lor etnice. Era vorba, evident, de ceea ce azi numim genocid.
           Sovieticii au înghiţit o mare parte a Poloniei, statele baltice, Basarabia şi Bucovina de Nord. Au impus instituţiile bolşevice, au nimicit orice formă de opoziţie locală, au practicat eliticidul şi etnicidul. „Spionita“ era o maladie contagioasă, vigilenţa revolutionară era exaltată drept virtutea supremă. Nu erau cruţaţi nici măcar refugiaţii politici ajunşi în URSS pentru a scăpa de teroarea nazistă. Margarete Buber-Neumann, arestată în 1937 împreună cu soţul ei, fostul deputat comunist Heinz Neumann (curând după aceea a fost executat), după o perioadă în gulag, în lagărul Karaganda din Asia Centrală, era transportată, ca efect al infamului pact, la Ravensbrück.
           Trebuie recitită cartea ei despre Milena Jesenka, ziarista cehă şi prietena lui Franz Kafka (v. Scrisori către Milena), deţinută în acel lagăr nazist. Milena a fost printre cei care au denunţat deopotrivă nazismul şi Marea Teroare din URSS, era perfect conştientă de natura despotic-poliţienească a naţional-socialismului şi a socialismului leninist, când reţeaua clandestină cehă de la Ravensbrück i-a cerut Milenei să aleagă între apartenenţa la acel grup şi prietenia cu „troţkista“ Margarete Neumann, Milena a optat pentru prietenie. A murit în lagăr în 1944, dar Margarete a supravieţuit şi a vorbit. Cumnatul ei, Willy Münzenberg, fostul dirijor al propagandei cominterniste, rupsese cu Stalin după Pact şi a fost ucis, cel mai probabil de agenţii NKVD-ului. în exil, în Franţa.
           Prietenă apropiată cu Arthur Koestler şi Manes Sperber, preţuită de Albert Camus şi Raymond Aron, de Monica Lovinescu şi Whittaker Chambers, Margarete a fost una dintre marile voci ale luptei antitotalitare în anii ofensivelor propagandistice staliniste de după război. Memoriile ei, scrise la îndemnul lui Koestler, au apărut în 1948 în germană, cu titlul Als Gefangene bei Stalin und Hitler (în engleză, Under Two Dictators: Prisoner of Stalin and Hitler, iar în franceză La revolution mondiale), sunt o mărturie esenţială despre secolul lagărelor de concentrare şi al religiilor seculare. Ştia exact ce însemna comunismul şi a spus-o direct şi fără menajamente. A trăit personal identitatea de metode dintre cele două sisteme, a fost victima ambelor dictaturi. În 1949 a depus mărturie în favoarea lui Viktor Kravcenko în procesul de calomnie intentat de acesta împotriva săptămânulului comunist Les Letrres françaises condus de Louis Aragon şi de Pierre Daix. Comuniştii francezi îl acuzaseră pe Kravcenko că minţise în legătură cu existenţa lagărelor de muncă forţată din URSS. Pe măsură ce reflecta tot mai mult la chestiunea totalitarismului, Margarete Buber-Neumann devenea tot mai convinsă că nazismul şi comunismul erau fenomene nu doar similare, ci consubstanţiale. Acesta a fost mesajul adânc al cărţii ei din 1976 despre destinele umane ale vremii în care i-a fost dat să trăiască. A încetat din viaţă în noiembrie 1989, cu  Unul dintre iniţiatorii Declaraţiei de la Praga din 2008 a fost dramaturgul ceh Václav Havel, un admirator mărturisit al operei lui Kafka. Asemenea prozelor lui Kafka, piesele lui Havel vorbesc despre însingurare, pierderea identităţii, înstrăinare într-o lume tot mai opacă, tot mai absurdă. Declaraţia cere ca ziua de 23 august să devină o zi comemorativă în toate statele europene pentru victimele celor două regimuri scelerate, vinovate de asasinarea a milioane de fiinţe inocente în numele unor fixaţii ideologice delirante. În momentul în care individul nu mai este privit ca om, cu drepturi inalienabile, ci ca membru al unei „categorii sociale“ ori „rasiale“ decretate drept inferioară, deci superfluă, deci „parazitică“, când este redus la condiţia de insectă, vierme, lipitoare etc., când coeziunea comunităţii politice este făcută dependentă de excluderea, eliminarea şi în final exterminarea „duşmanului de clasă“ ori „de rasă“, se deschide calea pentru experimentele genocidare de tip comunist şi nazist. Comemorarea zilei de 23 august 1939, promulgată ca lege şi în Romania, este menită sa menţină vie neuitarea şi să avertizeze asupra niciodată dispărutei primejdii totalitare.

Vladimir Tismăneanu

Fraternizarea Hitler-Stalin: Cum, când şi de ce se aliază monştrii totalitari

» anul XXIII, 2012, nr. 11 (270)