Ontologii fragmentate

Constantina Raveca Buleu

          „Deci, e limpede, voi continua să (îmi) pun întrebări până la sfârşitul zilelor mele, iar de răspunsuri sunt departe de a mă fi umplut“ – mărturisea Dorin Popa într-un interviu acordat lui Val Condurache în octombrie 1994. Reflexele lirice, dialogale şi hermeneutice ale întrebării explodează în multitudinea de (auto)portrete din Povestea mea: alia avatar, antologia sa apărută în 2011 în colecţia „Poeţi contemporani“ a Editurii clujene Dacia XXI. (Auto)portrete, deoarece în acest volum recuperării cronologice a unei poezii cu reiterată valoare ontologică i se adaugă confesiunile din interviurile acordate de omul de cultură Dorin Popa şi ecourile critice ale creaţiei sale, toate acestea configurând o rafinată istorie personală, cuceritoare prin candoare şi profunzime.
          Cea dintâi secvenţă a autobiografiei lirice aparţine unei cărţi dedicate „celor înfrânţi“, Utopia posesiunii: Transcrieri disperate (1990), şi echivalează cu o introspecţie febrilă în pliurile unui eu dual, definit de criză existenţială şi scurtcircuitat de virtualitate, prima concentrându-se în exclamaţia finală din elegie („o, de mi-aş putea întoarce/ de la mine faţa“), în vreme ce a doua încheie concluziv pagina de jurnal („o, poate aş fi trecut ca un abur fericit/ de nu erai de nu eram de n-aş fi aflat/ despre mine niciodată“). Nevoia de sine reapare contrapunctic în autoportret pe rug („am tot atâta nevoie de mine/ cât are înecatul de apă...“), în inevitabilitatea autoportretului care „vine ca o sentinţă“, generată în contradicţiile aceleiaşi interiorităţi, de densitatea alienării şi a idealului („între iluziile mele şi sfâşierile mele/ nu încape măcar o virgulă“). Dincolo de orice sfâşiere şi înfrîngere, certă rămâne doar tendinţa de regrupare în propria identitate, în credinţa în propriul destin liric, ludic teatralizată în registru utopic în filă de jurnal („sunt lovit în creştet cu o bâtă/ care mă trimite pe un tărâm extrem de plăcut/ acolo populaţia-i amabilă, bine crescută/ şi sunt ascultat cu mare atenţie/ ca un profet“). Amestec de dispoziţie ascetică, arsenal retoric postmodern şi imaginar debordant, autoportret cu filele tăiate accentuează această credinţă într-un vag scenariu resurecţionar, în vreme ce luare în posesie transcrie cu o febrilitate controlată tentativa definirii de sine în termenii unei ontologii fragmentate, eşuând mai apoi într-o identitate negativă („cu mine însumi/ nu mai am nici un grad de rudenie/ de tot străin îmi sunt/ nu mă recunosc [...] şi mă strâng în braţe cu ură, / mă sufoc/(sunt al meu)...“).
          Originat în „dezamăgirea care îmi sunt mie însumi continuu“ (declarată în Aşa stau lucrurile în cazul meu, interviul acordat lui Val Condurache), jocul virtualităţilor, al posibilului în definirea de sine domină autoportretele din Fără întoarcere: Versuri (1983-1991), volumul lui Dorin Popa din 1992 („tot ce aş putea atinge/ şi nu ating/ tot ce aş putea înţelege/ şi nu înţeleg/ tot ce aş putea fi/ şi nu sunt“), în vreme ce obsesia completitudinii propriei fiinţe se încarcă de nuanţe tragice în camuflaj autumnal cu frisoane confuze („cum să plec împuţinat/după ce întreg am venit“). Asociat inerţial cu melancolia, acelaşi anotimp devine zeitatea responsabilă din orbecăind şi toamna ca întotdeauna („toamnă, toamnă, de ce tulburi/ atât de adânc/ potecile robului tău“). Dacă în această poezie registrul religios potenţează gravitatea interogaţiilor lirice, în la fiecare pas eşecul pândeşte duios, el descrie o gesticulaţie şi o aşteptare izbăvitoare („cu braţele ridicate/ la ceruri,/ fără cuvinte,/ împietrit,/aştept prin venele mele/ să curgă încet/ un sânge străin,/ izbăvitor“), iar în pentru totdeauna, pentru niciodată semnalează o cedare exclusivă în credinţă şi în moarte („oricând vei veni/ voi fi al Tău [...] al Tău sunt/ doar al Tău/ căci nimeni/ altcineva/ de mine/ nu are nevoie“).
          Autodestructivitatea revine într-un scenariu absurd de recuzare a lumii, punctat de gesturi rituale asociate aproape clişeizat cu scriitorul generic, în sinuciderea de după sinucidere („cafeaua de după cafea/ ţigara de după ţigară/ şi încercarea de a nu zări/ zdrenţuroasa haină a lumii“). Dezirabil în ecuaţia cu lumea, spectrul thanatic poate însă la fel de bine să ducă şi la intensitate existenţială, în printre gratii, zăresc delicata scurgere a destinului („şi numai de când moartea/ m-a luat duios de mână/ parcă am început să trăiesc“). Însă motivul suprem pentru eludarea morţii pare a fi iubirea tardivă, la fel de bine dăruită unei femei sau, în general, vieţii, din scrisoare în bătaia vânturilor pe-o vreme amorţită („să fug, să rup lanţurile/ să sfărâm moartea/ care m-a cuprins atât de bine/ să răzbesc până la tine prinţesa mea“). Redusă la o încântătoare scenetă (din poveştile oamenilor) sau transpusă în tonalităţi profetice (nebun după tine), dragostea face parte din construcţia identitară a eului liric, funcţionând ca un accelerator în procesul – niciodată desăvârşit – de dizolvare a dualităţilor sale („tu mă aduci/ atât de aproape de mine“). Raţiunea supremă a nedesăvârşirii acesteia pare a fi un straniu masochism creator în ordine lirică şi mesianic în ordine metaforică, aşa cum o dovedeşte coroana de spini: „iubesc fisurile sufletului meu/ împotriva cărora atât mă revolt“. Limitele iubirii intervin pe fondul legilor individuaţiei în Niemand versteht niemand/ Personne ne comprend personne/ Nimeni nu înţelege pe nimeni (1998), unde ele se traduc în incapacitatea de a-l înţelege pe celălalt. Timidă şi ambiguă în primele volume, iubirea funcţionează când destinal, când afirmativ şi specular în Când o femeie vine către tine (2001), încorporând apogeul în neizbăvitele dorinţi pe care le voi strânge la piept şi în mormânt şi susţinând viaţa în numai cât eşti viu. În jurul ei se poate reconstitui o poveste, însă magia iubirii din versurile lui Dorin Popa provine din subtilul discurs seducător, construit minimalist într-un poem precum prezenţa ta („nimic mai mult/ nu-mi pot imagina/ decât prezenţa ta...“).
          Manifestată sub semn thanatic în viaţa mea, condiţionarea utopică a fiinţei de a-şi recompune istoria personală şi contradicţiile reflecţiei asupra ei („viaţa mea – tentativă nesfârşită/ de a recupera/ ceea ce nicicând n-am posedat/ gustul acesta/ paralizant/ de cenuşă/ e viaţa mea“) are un pandant perfect în ilustrarea concentrată a „principiului speranţă“ din elogiu vieţii şi viselor care o însoţesc până la capăt („am intrat în descompunere/ şi încă mai fac/ planuri de viitor“), cea dintâi poezie din Moartea mea – Viaţa mea (1997), pentru ca poemul omonim să reitereze creatoarea armonie a contrariilor („îmi e îngăduit câteodată să văd/ cum se îngemănează răul cu binele/ cum din sudura lor se ivesc/ toate câte există/ moartea mea – viaţa mea“).
          Constatată în înşurubarea la o comandă secretă, nebănuită (din volumul Ce ţi-e scris Your destiny, 1998), „îngustarea“ principiului speranţă, a posibilului, se produce sub presiunea alienării, mecanicizării existenţiale de la care reuşesc să se sustragă doar spiritele rebele, neresemnate, sensibile şi creatoare. Altfel spus, poeţii, cei care cred – alături de Dorin Popa – că „poezia ne însoţeşte/ peste tot“ (despre existenţa poeziei pe lumea asta). Arta poetică şi magia ei erotică se suprapun în în fiecare zi, miracolul că eşti îmi taie respiraţia din Avatar alia (2008-2011), amplu scenariu virtual cu scriitori şi personalităţi cinematografice, cu Dostoievski drept referinţă supremă, elogiu reafirmat în Interviul „Cronicii“ realizat de Magda Alexiu în februarie 1995, unde Dorin Popa declara: „Fiindcă există Dostoievski, mi-e uşor să înţeleg existenţa lui Dumnezeu“.
          În aceeaşi curajoasă incursiune dialogală în biografia sa, autorul îl plasează în tabloul idolilor săi literari, alături de Dostoievski, pe Nicolae Breban („inteligent, rapid, profund, civilizat, dur, extrem de exigent, devorator, tenace, nebun, tolerant şi intratabil“), considerat spirit afin atunci când vine vorba de cultul prieteniei. De altfel, Nicolae Breban, idolul său „vivant“, semnează şi una dintre (P)referinţe critice din ultima secţiune a volumului, alături de alţi critici literari şi oameni de cultură, precum Iulian Boldea, care şi prefaţează acest volum, dar şi Alexandru Zub, Mircea A. Diaconu, Cornel Ungureanu, Ioan Holban, Liviu Ioan Stoiciu, Virgil Cuţitaru, Constantin Ciopraga, Romaniţa Constantinescu şi Traian T. Coşovei.
          Cu un program existenţial redus la triada magică iubire – prietenie – literatură, Dorin Popa nu ezită să-şi exprime gusturile literare incomode şi în afara modei, să denunţe efectele corozive ale resentimentului şi celebrităţii, să-şi extindă afecţiunea prietenească asupra colegilor şi studenţilor săi, să se implice în viaţa cetăţii, să-şi transforme formaţia ştiinţifică în luciditate şi măsură – detectabile chiar şi în poezie – şi pasiunea interogatorie a jurnalistului într-un impuls autoreferenţial, impecabil translat liric, convins că „Totu-i să ne scriem cu credinţă cărţile, să nu ne precipităm, să nu ne grăbim de dragul unei glorii părelnice, să fim atenţi la ce se întâmplă cu noi înşine pe lumea asta, care nu-i mai rea decât alte lumi posibile“.

 

Constantina Raveca Buleu

Ontologii fragmentate (Dorin Popa, Povestea mea: alia avatar. Cluj-Napoca: Editura Dacia XXI, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 11 (270)