Din nou despre Ionesco

Letiţia Ilea

          Pitoresc şi absurd în dramaturgia lui Eugène Ionesco se intitulează volumul de debut al lui Ion M. Tomuş, publicat în 2011 la Casa Cărţii de Ştiinţă. Având la origine teza de doctorat a autorului (Pitoresc, realist şi naiv în dramaturgia şi spectacologia lui Vasile Alecsandri, Ion Luca Caragiale şi Eugène Ionesco), studiul porneşte de la premisa că dramaturgia lui Eugène Ionesco funcţionează sub semnul naivului şi că „spectacularul teatrului ionescian funcţionează după principiile pitorescului de orientare şi organizare a elementelor universului“ (p. 5).
          Cartea se deschide cu un capitol de Preliminarii, în care Ion M. Tomuş îşi defineşte conceptele, pornind de la Kant şi Andrei Pleşu. Ion M. Tomuş consideră că arta naivă are o determinaţie general existenţială, iar pitorescul este apropiat de această categorie: „Personajele naive, odată creionate (intenţionat stângaci!!!), vor aparţine unei formule scenice care funcţionează după legile pitorescului“ (p. 6). Autorul include în categoria pitorescului „tot ceea ce este reprezentabil armonic vizual“. În ceea ce priveşte teatrul absurdului, Ion M. Tomuş insistă asupra încetării considerării şi folosirii limbajului ca act de comunicare: „Paradigma noului teatru a considerat obiectele a fi mult mai importante decât cuvintele; sensul ascuns al cuvintelor interesează mai mult decât ceea ce spun, de fapt, personajele“ (p. 8). În lumina conceptelor de naiv, pitoresc şi absurd astfel definite, Ion M. Tomuş purcede la analiza operei lui Ionesco, în ordinea în care piesele au fost scrise, având, în plus, mereu în vedere carnavalescul şi oniricul; de asemenea, trebuie să amintim, analiza ţine mereu cont de relaţia dintre text şi imaginea scenică, pentru că „fără a uza din plin de capul de pod care este scena, o discuţie despre dramaturgie (mai ales despre cea ionesciană) nu poate fi completă“ (p. 8).
          Primul text analizat este Cântăreaţa cheală, veritabilă ars poetica, prin care, afirmă autorul, Ionesco ne avertizează în legătură cu evoluţia ulterioară a dramaturgiei sale. Ion M. Tomuş face un inventar al temelor şi procedeelor ionesciene care se revendică din această antipiesă: deraierea actului de comunicare (Lecţia, Victimele datoriei, Delir în doi, Setea şi foamea), dezgolirea cuvântului de sens (Lecţia, Exerciţii de conversaţie şi pronunţie franceză pentru studenţii străini, Jacques sau supunerea, Viitorul e în ouă), destinul omului simplu confruntat cu o problemă insurmontabilă (Ucigaş fără simbrie, Rinocerii).
          Analizele lui Ion M. Tomuş, din perspectiva conceptelor amintite, aruncă o lumină nouă, inedită asupra dramaturgiei ionesciene, îmbogăţind cititorul cu o viziune proaspătă asupra unor texte devenite clasice. Astfel, în Lecţia, „naivul este depăşit (prin crimă), viziunea fertilităţii vieţii fiind înlocuită de cea a violenţei“ (p. 34), în Victimele datoriei personajele pendulează între vis şi realitate, în Amedeu „pitorescul şi naivul sunt consecinţe şi rezultate ale (auto)izolării actanţilor şi ale configurării unei lumi artificiale, cu legi proprii“ (p. 62)…
          Concluziile scot în evidenţă anumite constante ale teatrului lui Ionesco: căderea treptată în universul absurdului, pitorescul care indică un nivel de realitate al personajelor ce funcţionează după principii pur estetice de configurare a spaţiului, căutarea neîntreruptă a identităţii, inserarea în personaje a unor ecouri biografice etc. În încheiere, Ion M. Tomuş sintetizează:

Anti-eroul este purtătorul de cuvânt al lumii din dramaturgia ionesciană […] Criza comunicării, aşa cum este ea ilustrată textual de către autor, permite naşterea unui nou univers, în care legile insolite sunt create sub privirea receptorului. Absurdul reprezintă o zonă şi un timp special, în care este permis orice, la fel ca în carnaval. situaţiile pitoreşti se referă la preluarea unor elemente din lumea comună şi integrarea lor în cea insolită, dar şi la funcţionarea „peisajului“ din noul univers pe care îl înfăţişează Ionesco. (p. 168)

Cunoscut prin studiile şi eseurile publicate în cele mai importante reviste din ţară, Ion M. Tomuş ne oferă o carte deosebit de convingătoare, care îl afirmă încă o dată drept un analist perspicace şi fin al fenomenului teatral. Pitoresc şi absurd în dramaturgia lui Eugène Ionesco nu se adresează însă numai specialiştilor, fiind accesibilă oricărui iubitor de literatură, de teatru. Nu o rataţi.

 

Letiţia Ilea

Din nou despre Ionesco (Ion M. Tomuş, Pitoresc şi absurd în dramaturgia lui Eugène Ionesco. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 11 (270)