Lumea ca baltă

Gelu Ionescu

          Mari ambiţii are Alexandru Vlad cu romanul său Ploile amare: roman realist – viaţa satului în anii socialismului –, roman-parabolă, să zicem: spaţiu „închis“, claustrat, presiunea „absurdului“ sub semnul „potopului“, deci al unei „fatalităţi“, care modifică oameni, relaţii, natură, peisaj, moravuri. Acţiunea se petrece la începutul anilor ’70, dar sînt evocate toate abuzurile colectivizării forţate a agriculturii naţionale. „Satul“ – care nu are, evident, nume – cade sub puterea unor ploi continue timp de cinci luni şi este, astfel, copleşit de inundaţii apocaliptice (iarăşi, inspiraţie realistă dintr-un eveniment istoric pe care – din cîte îmi amintesc – îl mai „citisem“ şi în alte bune romane semnate de Augustin Buzura, D. R. Popescu şi Eugen Uricaru; probabil că au mai fost şi altele, fapt inerent cînd ne gîndim la acest dezastru prin care a trecut ţara datorită falimentarei politici cu asanările şi „pămînturile redate agriculturii“ – politică ceauşistă inspirată de similarul dezastru sovietic hruşciovian din Siberia). În orice caz, aşezarea se află în Ardeal, nu departe de Dej şi de Someş – tot aşa, deci, rămînem în tradiţia romanului rural ardelenesc, probabil tradiţia cea mai „darnică“ şi, iată, trainică din literatura noastră. În concluzie, un context cuprinzător şi lăsînd totală libertate autorului să „invente“ şi să se desfăşoare pe suprafeţe generoase, chiar dacă bine prospectate de înaintaşi: pitorescul e totuşi folosit cu măsură, acţiunea, trasată în contururi bine verificate, urmăreşte un destin colectiv, sumbru şi ingenios desenat, precum şi un număr proporţionat de personaje şi intrigi convergente. Personajele – vreo duzină –, care se reţin, sînt clădite pe psihologii plauzibile, venind la întîlnirea cu „destinul“ corect înarmate ca să ne convingă. (Asta dacă îl uităm pe sanitarul Kat care citeşte pe Kant şi se exersează cu nodurile ca nornele din tetralogia lui Wagner...) Pînă la punctul în care, abia în ultima treime a romanului, autorul inventă (mult prea tîrziu!) o „fantomă“, pe numele ei Anca – un fel de minune de puritate şi frumuseţe –, a cărei feminitate (pretenţia autorului, dar neconvingătoare) tulbură sexul tare şi devine o prea previzibilă victimă a unei istorii complicate (mai ales confuze), ce pare a fi mai mult un pretext pentru o pre-lungire a acţiunii şi pentru complicarea unui deznodămînt previzibil în logica elementar-literară: sigur că „ploile amare“ aveau să înceteze, sigur că apele trebuiau să se retragă, sigur că trebuia să apară victime, într-un fel sau altul, sigur că Alexandru Rogozan, patronul de partid şi de stat, personaj inevitabil „complex“ după o schemă de o descurajantă banalitate, avea să plătească etc. Lîngă „frumoasa virtuoasă“ apare şi bestia – activistul de partid poreclit Otravă. Episod ratat, deci.
          Senzaţia, fie agreabilă, fie provocînd o oarecare plictiseală, este că am mai citit o dată, că am „consumat“ cîndva materia romanului; căci, deşi adevărurile istorice sînt spuse răspicat şi, cu siguranţă, impresionînd pe mai tinerii cititori potenţiali care habar nu au cum a fost (şi chiar ce a fost) colectivizarea şi distrugerea (şi azi „vie“) a agriculturii naţionale, faptele şi chipurile aduc (parcă) cu cele promovate de romanele „obsedantului deceniu“: dar o versiune veridic îmbunătăţită datorită libertăţii faţă de „directive“; de unde şi legitima necesitate – nu de mulţi simţită – de a repune tema în aria adevărului. Romanul răspunde acestei „sarcini“ morale şi – în bună parte – sociale. Relatările despre anchetele şi închisorile comuniste – şi ele prezente în roman – reiau clasicele, acum, cărţi de memorii care ne-au turburat la apariţia lor începînd de prin 1990. Nouă (nu sînt sigur) este intrarea în literatură a temei interzicerii bisericii unite, greco-catolice, eveniment tragic şi foarte semnificativ în istoria noastră în care, încă şi azi, biserica de partid şi de stat arată acelaşi resentiment vinovat faţă de eroismul, încă prea puţin cunoscut, al preoţimii care nu a vrut să se „convertească“. Alexandru Vlad, în acest spirit, alătură naratorului omniscient (care domină romanul, în chip absolut şi în detaliat stil indirect-liber, folosit cu destule neglijenţe şi confuzii de „voci“) un personaj-narator, singurul, care nu este altul decît tînărul preot greco-catolic al satului, devenit victimă: personaj de simpatizat. Tot la acest capitol al vieţii religioase la sat, apare prezenţa cultului penticostal, care a dat mult de furcă autorităţilor comuniste (cum aflam cu toţii prin deceniile 6 şi 7 din surse indirecte), silite a-l respecta datorită unor presiuni externe. Opţiunea decisă a autorului iese în evidenţă nu numai prin două capitole dedicate în întregime prezenţei „pozitive“ a penticostalilor (totuşi, cam plictisitoare prin lungime), dar şi prin faptul că popa „oficial“ lipseşte din localitate pe timpul prăpădului, rămas la oraş, departe de enoriaşi... absenţă care ne sugerează a-l dispreţui (ceea ce nu e greu!).
          Aşadar, mi se pare evident că Alexandru Vlad are o mare familiaritate cu lumea satului, că a trăit-o cumva, în vecinătatea a ceea ce povesteşte: asta se simte – ceea ce dă incontestabilă verosimilitate faptelor; ba chiar că el relatează, nu de puţine ori, evenimente dacă nu chiar văzute, oricum povestite pe larg de martorii posibili. Dintre aceste secvenţe, cea mai izbutită, impresionantă şi memorabilă este aceea care relatează alunecarea de teren datorată intemperiilor care cotropesc cimitirul sătesc, îl răvăşesc – imaginea capătă înfăţişarea unui apocalips: ies morţii, mai ales sicriele, din morminte, crucile o iau la vale etc. (p. 318 şi următoarele). Coincidenţa cutremură, iese la suprafaţă şi inextricabila aplecare spre superstiţie a lumii satului (cît va mai fi aşa, nu ştiu – dar cînd nu va mai fi, nu însemnează neapărat că va fi mai bine...). De altfel, însuşi titlul romanului reia o expresie din Apocalipsă – pe care autorul nu uită să ne-o precizeze (p. 224), odată cu asta şi „ţinta“ esenţială a literaturii din acest roman –, însă biblicele „ape amare“ devin „ploi“. Nu ştiu dacă „apele“ n-ar fi fost un titlu mai „eficace“ – cu „ploile“ cădem într-un epitet poate prea ornant. În fine, aşa cred – poate mă înşel.
          Sînt multe sugestiile ce-ar simboliza „structura“ totalitară a regimului comunist: oamenii construiesc (inutile) piramide din saci de pămînt care să oprească apele – aluzie faraonică –, „centrul“ de comandă e o cabană inaccesibilă (adică accesibilă numai lui Alexandru Rogozan şi activiştilor de la centru care vin pentru seri orgiastice cu secretare, ţuică dură şi viţei tăiaţi ilegal), statisticile sînt falsificate, există un paznic de noapte al satului care vede-tot, ştie-tot etc. Dar e foarte important şi benefic pentru roman că nu găsim un abuz de aluzii politice şi nici unul de pitoresc rural: Alexandru Vlad a avut buna idee de a rupe (aproape total) cu tradiţia ţăranilor înţelepţi şi semicriptici, vorbind în doi peri (de fapt – dacă vrem! – metonimic) şi extorcînd semne de admiraţie asupra „adîncimii“ gîndirii populare devoţilor întru eterna forţă a specificului etc. Sau, variantă, a inteligenţei lor inegalabile, ca aceea a lui Moromete – categorisit şi ca „filozof cinic“ (pe teme de salcîm, probabil...). Îndelung alimentată, această „dependenţă“ (în sens de drog) faţă de un „obiect“ de cult – ruralul – mai mult găunos decît roditor se va atenua (în sfîrşit!) odată cu urbanizarea satului de azi, gata să treacă la internet şi capitalism, decît să rămînă atîrnat de balega ancestrală. E bine? e rău? În ordinea literaturii e bine, pentru că tematica vieţii citadine – astăzi mai agitată ca niciodată, poate – va tenta cît mai multe condeie. (Deşi haitele de cîini pribegi prin capitală, hrănite de nostalgici ai bătăturii mutaţi la confort unu nu ar fi o temă prea urbană – lătrăturile de la p. 213 spun ceva...) Alexandru Vlad face tema – realistă şi, desigur, reprezentativă pentru lumea românească de ieri – să alunece inspirat spre parabolă; Marta Petreu, în extraordinarul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, o duce la intersecţia cea mai înaltă cu tragedia. Revenind la Ploile amare, o interesantă detaşare de „specific“ este şi aceea că toate personajele vorbesc o limbă aproape... literară, fără graiuri, dialecte şi alte mijloace de comunicare expresivă – şi prin asta nu-şi pierd din identitate.
          Semne de slăbiciune ale operei se pot găsi: insistenţe şi repetări care blochează fantezia cititorului, lăsînd-o să lîncezească, unele ezitări de construcţie care dau impresia că textul de faţă nu e chiar ultima redactare, că autorul se hotărăşte greu „să taie“. Semne de tărie sînt cel puţin tot atîtea: ceea ce ţine de ploaie în peisaj şi în răsfrîngerea ei în viaţa oamenilor este prezentat cu o subtilitate viguroasă (aş spune); apoi „lumea ca baltă“ – toposul stagnării –, lupta cu noroiul şi apele, purtată de fiecare personaj, prezintă o virtuoasă varietate de tonuri: între negru şi alb, Alexandru Vlad afişează o serie de nuanţe admirabile; balansul între realism şi parabolă e bine dozat. Mai e de spus că romancierul s-a ferit de abuzurile livrescului, existent şi – într-un anume fel – inevitabil.
          În fine, la capătul lecturii, îţi place că Alexandru Vlad parcă şi-a scris cartea cu un fel de certitudine a reuşitei; e important că nici el, nici noi nu cădem în deprimare, confundînd literatura cu viaţa.
          Continui însă, indiferent de valoarea Ploilor amare, să fiu absolut convins că tema literaturii române de azi este deschiderea spre lume – lumea de azi.

 

Gelu Ionescu

Lumea ca baltă (Alexandru Vlad, Ploile amare. Editura Charmides: Bistriţa, 2011)

» anul XXIII, 2012, nr. 11 (270)