Scriitură critică

Ovidiu Pecican

          Gelu Ionescu observă, mucalit, despre cea mai recentă carte a lui că titlul ei, Tîrziu, de departe… (Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2012, 212 p.), e „de romanţă“ şi îşi asumă autoironia pe care acesta o conţine. Adevărul este însă că, în loc de ironie, fie şi adresată sieşi, acest titlu se dezvăluie foarte curând a fi mai degrabă un program. Precizările lui se referă la două constrângeri conjuncturale – în sensul de: exterioare literaturii –, dar decisive pentru tonul „partiturii“ şi pentru angulaţia auctorială. Cele treizeci şi cinci de ştime critice au fost scrise la un timp după ce cărţile comentate apăruseră. Că, în loc să socotească firească scurgerea unei anume perioade de reflecţie înainte de a pune mâna pe hârtie (computer?) şi a-şi consemna gândurile despre fiecare dintre apariţiile comentate, autorul socoteşte că este îndreptăţit să socotească intervenţiile lui critice ca fiind târzii este, până la urmă, o valorizare severă, dintr-o perspectivă personală şi intens subiectivă. Pentru că, într-adevăr, care este timpul optim în care poţi semnala o proaspătă apariţie? Între câteva ore şi câteva luni, poate chiar câţiva ani – de ce nu?! – uzanţele permit o libertate de mişcare nestingherită profesionistului acestui gen. Dacă însă timpul interior îi spune lui Gelu Ionescu, aşa cum se întâmplă acum, că produsele activităţii lui critice de factură publicistic-literară survin târziu în raport cu un prezumat moment potrivit (acel „tocmai la pont“ al lui Caragiale din Lanţul slăbiciunilor), se cheamă că el şi-a făcut socotelile şi se socoteşte… inactual. Se ştie însă foarte bine: cu ale sale Unzeitgemässe Betrachtungen (Consideraţii inactuale, 1876), Friedrich Nietzsche a făcut vogă. Nu la apariţie – care va să zică, nu „tocmai la pont“ –, dar în chip hotărâtor şi pentru durata lungă a culturii universale. Inactual se dorea şi Emil Cioran, iar acest deziderat mergea împreună cu cultivarea unei anumite marginalităţi sociale, a ratării, a abandonării ideii de carieră etc. Atenţie, deci! Înainte de a răsufla uşurat în faţa acestei mărturisiri, cititorul ar face bine să vegheze, căci autodeprecierea – fie ea şi autoironică – este jucată şi ea travesteşte ambiţii mai mari, poate.
          În legătură cu caracterul „târziu“ al, totuşi, cronicilor – după cum concede, neavând încotro, Gelu Ionescu – se configurează şi opoziţia între ceea ce adună el între copertele cărţii şi cronicile de întâmpinare. Dacă ultimele sunt text care escortează în largul culturii cărţile proaspăt apărute, recomandându-le publicului după meritele pe care le conţin, textele geluionesciene par să vină târziu anume pentru a lăsa timp murmurului monden stârnit de publicarea unui nou volum să se risipească. Fără a avea ambiţia retrospectivei critice, Gelu Ionescu preferă însă aşteptarea răbdătoare a instalării distanţei critice înainte de a vorbi. Interesează mai puţin, în acest context, circumstanţele de viaţă imediată care au instalat între România geografică şi domiciliul comentatorului kilometri de ordinul miilor. Această împrejurare, după cum se vede, nu îl împiedică să îşi continue lecturile din cuprinsul literaturii române şi nici să îşi depene reflecţia cu privire la avatarii acesteia. La fel făcea odinioară, în discuţiile cu amicul lui Paul Zarifopol – herr Doktor! – I. L. Caragiale, chiar dacă verva lui critică se consuma mai cu seamă în discuţii şi la modul epistolar. Prin urmare, Gelu Ionescu nu cade într-o situaţie inedită, ci reînnoadă unul dintre chipurile în care perspectiva critică în cultura românească a funcţionat. (Un alt mod a fost acela al străinului împământenit, dar pasionat total de cultura scrisă a noii sale patrii; cazul C. Dobrogeanu-Gherea, „conul Costică“, tot din cercul prietenilor dramaturgului autoexilat la Berlin.)
          Cu asta am ajuns şi la celălalt element programatic, dar persiflat cu deplină libertate de spirit, de autor: „de departe“. Depărtarea geografică, depărtarea de găştile literare curente, dar şi – am spus-o – distanţa de actualitatea efervescentă cultivată ca precauţie critică sunt, cred, trei posibilităţi serioase de a îndreptăţi socotirea acestei indicaţii cu trimitere aparent spaţială ca punct atitudinal important. Ea aduce în avanscenă întrebarea – legitimă – dacă într-o situare critică faţă de o lucrare literară este preferabilă proximitatea sau distanţa. Indiferent ce cred alţii, Gelu Ionescu răspunde fără ezitări, pentru sine, că preferă depărtarea spaţio-temporală. Şi de ce nu, la urma urmei? Cartea de faţă demonstrează, prin fineţea scriiturii şi eleganţa ideatică, în mod convingător, că, măcar în cazul lui, Gelu Ionescu nu s-a înşelat.
          … Ceea ce mă aduce la o altă chestiune, importantă, cred. Pentru ce scrie criticul? Există autori care ar vârî mâna în foc că sunt parazitaţi de comentatori şi că validabile sunt numai acele comentarii care, în fapt, se comportă ca nişte rebusuri bine desluşite. Dacă ele coincid cu viziunea autorului despre propriul text, sunt minunate. Dacă însă contravin acesteia, comentatorii se cuvin pedepsiţi, dispreţuiţi, înfieraţi drastic. Există o altă categorie de receptori ai criticii care socotesc – cu un dram de populism şi cu mult ideal educativ în vene – că un comentariu critic trebuie să lumineze asupra nervurilor operei şi valorii acesteia. În măsura în care se achită de această pedagogie persuasivă, un pic monotonă şi foarte utilitaristă, este în regulă. Dacă nu, nu. Din păcate pentru cei ce împărtăşesc această secundă opinie, spiritul pragmatic al ultimului secol a inventat topurile şi utilizarea steluţelor (de la una la… cinci!) pentru stabilirea ratingului unei cărţi. Mai mult decât atât, pentru metamorfozarea deplină a criticii literare în… marketing pur, steluţele sunt corelate nu cu virtuţi ţinând de forma şi de conţinutul volumului, ci de tirajul în care acesta s-a vândut. Fireşte, vânzările vorbesc numai despre capacitatea de a interesa un public larg, nicidecum de valoarea literară intrinsecă a operei. Dar asta nu pare să deranjeze aproape pe nimeni. În ce mă priveşte, împărtăşesc a treia părere, şi cred că textele semnate de Gelu Ionescu în Tîrziu, de departe… aparţin acestui tip de scriitură. Este vorba despre cel care contează în sine, cel pe care îl citim pentru frumuseţea demonstraţiei, pentru ideile sale, pentru anume întorsături de frază, pentru expresivitatea şi lumina iradiantă, fie şi difuză, discretă, pe care o emană. N. Steinhardt se numără printre cei care nu doar practicau acest tip de concepţie şi de scriitură, ci au şi formulat expres opinia respectivă.
          … Aşa încât, este mai mult sau mai puţin important că Gelu Ionescu scrie sau nu scrie despre poezie, că numărul cărţilor de critică pe care le comentează este întrecut sau întrece numărul volumelor de proză. Nu este chiar atât de important nici dacă porneşte de la autorul cutare sau cutare din panoplia pe care literatura noastră o etalează în anii din urmă. Cartea lui (re)aduce la dispoziţia publicului o voce clar amprentată, cu un timbru personal, persuasiv, constituindu-se într-o nouă mărturie despre vocaţia comentariului în cultura română actuală.

 

Ovidiu Pecican

Scriitură critică (Gelu Ionescu, Tîrziu, de departe… Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2012)

» anul XXIII, 2012, nr. 11 (270)