În câte revoluţii a crezut Ion Vinea?

Sanda Cordoş

Revoluţia ca utopie şi speranţă

Într-un interviu de la începutul anilor ’60 (publicat integral doar postum), Ion Vinea îşi aminteşte o veche întâlnire pariziană:

Mi-aduc aminte că [...] prin 1927 sau 1928, am asistat la o „şedinţă“ a statului-major suprarealist. Mă aflam într-o casă ingenios clădită pe un „cucui“ din Montmartre, de marele arhitect precursor Loss: casa prietenului meu din copilărie, poetul Tristan Tzara. Luau parte comunişti, oameni de stânga: André Breton, şeful mişcării surrealiste, Paul Eluard, Louis Aragon (care tocmai scria „Le paysan de Paris“), Ribemont Dessaignes, Philippe Soupault şi alţii încă. Obiectul discuţiei: nemulţumirea grupării suprarealiste faţă de conducerea ziarului „Humanité“, care nu consimţea să-şi pună coloanele în serviciul sau la dispoziţia producţiei surrealiste şi s-o recunoască astfel ca literatură şi artă „proletariană“. Discuţia a durat vreo şase ceasuri şi corifeii surrealismului s-au despărţit fără să ajungă la vreun rezultat. Şi, dacă stăm şi ne gândim cât de cât, era firesc să fie aşa. Şi este bine că a fost aşa1.

La data dialogului rememorat, participanţii aveau deja (fiecare în parte şi toţi împreună) mai mult decât o experienţă, o istorie în ceea ce priveşte potenţialul subversiv al artei şi relaţia acesteia cu politicul. Cu toţii ar fi putut subscrie la fraza (ce va apărea, de fapt, ceva mai târziu, în 1929, câştigând o mare notorietate a) lui André Breton: „En matière de révolte, aucun de nous ne doit avoir besoin d’ancêtres“2. Dacă revolta ţine de zestrea personală şi se trăieşte, spontan şi creator, pe cont propriu, revoluţia, în schimb, se face împreună cu ceilalţi, după reguli şi strategii care nu sunt neapărat şi întotdeauna de factură literară, dar care implică, într-un grad variabil, supunerea. În anii pe care îi evocă Ion Vinea, suprarealiştii se aflau, de altfel, în timpul unor clarificări decisive (deloc uşor de făcut) care priveau tocmai angajarea revoluţionară a artei lor şi, nu mai puţin, atitudinea faţă de Partidul Comunist (din care cei mai mulţi au făcut parte, pentru o perioadă variabilă de timp), precum şi faţă de revoluţia concretă din U.R.S.S. Dacă mai toţi suprarealiştii şi scriitorii de avangardă ai epocii erau de acord că Revoluţia trebuie slujită (Le surréalisme au service de la révolution este titlul celebru şi emblematic al unei publicaţii de la începutul anilor ’30), semnificaţia acesteia şi mijloacele de realizare erau concepute atât de diferit încât au stat la baza unor necontenite dezbateri, certuri ori rupturi3 (notorii rămânând cele dintre Breton şi Aragon şi dintre cel dintâi şi Tzara).
          Nu ştim dacă Ion Vinea doar a asistat sau a şi participat la această tumultuoasă discuţie. Ar fi avut, desigur, toată îndreptăţirea de a o face, ca unul care era mereu la curent cu mersul ideilor suprarealiste şi, în general, avangardiste. Dovadă stă revista Contimporanul, care are o rubrică bogată şi constantă de revista presei occidentale avangardiste şi care semnalează cu promptitudine apariţia cărţilor datorate scriitorilor din aceste medii, după cum, nu o dată, preia integral sau parţial articolele lor4. În 1932, săptămânalul Facla (aflat, de asemenea, sub directoratul lui Ion Vinea) găzduieşte un amplu fragment din Frontul roşu, poemul lui Louis Aragon5, care a atras punerea autorului sub acuzare pentru instigare la rebeliune şi a provocat, în Franţa, o dispută de proporţii despre angajamentul şi responsabilitatea scriitorilor. În plus, sub nume propriu, de-a lungul timpului, Ion Vinea se referă în mai multe rânduri şi consacră câteva texte grupării suprarealiste, precum La rayon invisible. Suprarealismul lui Breton sau André Breton6.
          Mai mult însă, pe Ion Vinea îl califica să participe la dialogul avangardiştilor parizieni propria, consecventa sa obsesie pentru tema revoluţiei şi a relaţiilor dintre scriitor şi politic. Ca în cazul artiştilor occidentali, revoluţia se afla în gena sa intelectuală, hrănită de sentimentul unei exasperarări generalizate, fără precedent (sau, poate, numai adusă la expresie pe o multitudine de voci mai puternice şi mai expresive decât altă dată). Revoluţia funcţiona, pentru generaţiile încă tinere, ca o reprezentare salvatoare, fie şi printr-o cutremurare care să reaşeze plăcile tectonice ale acestei lumi în derivă. Ca şi confraţii săi (români şi europeni), scriitorul a întrebuinţat termenul şi a trăit fantasma revoluţiei în întreaga sa ambiguitate, incluzând potenţialul exploziv şi promisiunea de schimbare radicală. În fond, pentru ani întregi, revoluţia a funcţionat, în mediile febrile ale artiştilor, ca un alt nume pentru speranţă, cum avea să scrie, nu lipsit de accente ale deziluziei, B. Fondane în anii ’30: „Ah, desigur, revoluţia nu era decât o speranţă, dar noi aveam mare nevoie de speranţă. E bine să mori cu o speranţă în inimă“7. În termenii analitici ai lui Pierre Bourdieu (care exprimă, de altfel, o idee frecventă a comentatorilor), aceasta înseamnă participarea la o utopie, aceea a „unei reconcilieri a avangardismului politic şi a avangardismului în materie de artă şi de artă de a trăi într-un fel de sumă a tuturor revoluţiilor – socială, sexuală, artistică“, ce renaşte continuu şi „se izbeşte tot timpul de evidenţa dificultăţii practice de a depăşi [...] distanţa structurală, în ciuda omologiei, între poziţiile «avansate» în câmpul politic şi în câmpul artistic şi, în acelaşi timp, decalajul sau chiar contradicţia dintre rafinamentul estetic şi progresismul politic“8.


Fantasma revoluţiei sociale

          Există câteva date ale biografiei sale intelectuale care particularizează concepţia lui Vinea despre revoluţie. Pe lângă o reflecţie artistică (care angajează, pe calea revoluţiei, arta propriu-zisă), avem, în cazul de faţă, un amplu şi constant demers analitic de factură politică, prilejuit de activitatea sa de gazetar, ca director al unor publicaţii social-politice. Vinea este (sigur în lumea românească) scriitorul de avangardă cu cea mai longevivă activitate în jurnalismul noncultural, social şi politic. Aceasta îl obligă la o informare curentă şi complexă asupra revoluţiei, în manifestările sale diverse, la o observare atentă a unor fenomene care n-au legătură directă cu arta, la o raţionalizare a opiniei care este, de cele mai multe ori, împărtăşită unui cititor nefamiliarizat cu problemele artei. Fireşte, publicistica culturală şi cea social-politică funcţionează pe principiul vaselor comunicante, condiţionându-se şi chiar alimentându-se reciproc.
          Pentru Vinea, fantasma revoluţiei este întreţinută prea puţin ideologic şi mai mult de acuta sa sensibilitate pentru inechitatea socială (mereu promptă în a surprinde şi în a sancţiona „o nouă împilare şi o nouă flagrantă şi inadmisibilă nedreptate“), pentru „suferinţa profundă a mulţimilor producătoare“9, de atenţia reală pentru „aceste mulţimi compacte şi tăcute, de ţărani, de muncitori şi de cărturari care se dăruiesc şi se istovesc în creaţia lor de fiece zi“, fiind cele care asigură „toată vitalitatea României“10. Deşi trimite în mai multe rânduri la doctrina marxistă, subliniindu-i valabilitatea („Marxismul e criticabil, ca orice teorie, de altfel. Nu, însă, în «punctele esenţiale». Punctele esenţiale scapă criticei pentru că sunt confirmate de realitate, cu o preciziune care umple de panică mentalitatea şi sentimentalismul nostru burghez“11), nu cred că Vinea a fost un cititor asiduu al lui Marx12.
          De altfel, gazetarul, care nu era, de altfel, deloc lipsit de interesul pentru idei, nu ezită, în câteva rânduri, să-i ironizeze pe dogmaticii interpreţi ai ideologiei („clerici intoleranţi ai unei noi religii“13), pentru a sublinia, în schimb, importanţa coagulantă a acesteia în practica socială. În fond, în răspăr cu lecturile oficiale ale partidelor de extracţie socialistă, Vinea preţuia umanismul şi potenţialul eliberator al teoriei marxiste. Într-un articol comemorativ publicat în 1923, la împlinirea a patruzeci de ani de la moartea lui Marx, directorul de la Contimporanul  îşi exprimă ataşamentul faţă de doctrina marxistă redusă la „legea fundamentală“:

Nu teoria plusvalorii, nu aspectul condiţiilor subiective şi obiective, nu concordanţa riguroasă dintre cele realizate şi cele scrise în ceaslovul buchisit de belferii cretinizaţi şi semidocţii aiuriţi care şi-au asumat conducerea mulţimilor trebuiesc strigate; ci, gol şi înaripat şi viu ca un înger, deplin şi limpede ivit tuturora, cuvântul de osândă şi frăţie: uniţi-vă!

Este învăţătura simplă, crede Vinea, pe care se înalţă revoluţia din Rusia şi care dovedeşte că „legea profetică a lui Marx s-a îndeplinit. Azi, în zbuciumul steril al burgheziei. Mâine, în prăbuşirea ei, prin sine“14.
          De-a lungul timpului, Ion Vinea consacră, de altfel, destule dintre articolele sale revoluţiei din Rusia. În toamna lui 1919, în momentul de cumpănă de după pierderea Petrogradului de către revoluţionari, tânărul gazetar se arată încrezător în „scânteia nepieritoare a revoltei“, făcând o profeţie patetică a rezistenţei în timp a conştiinţei revoluţionare:

Neputincioase vor sclipi baionetele în ţara în care a strălucit până în fundul sufletelor soarele roşu; aurul va astupa zadarnic gurile instigatoare, după ce cuvântul a fost auzit şi înţeles de fiecare muncitor în parte; porunca şi ameninţarea vor suna în deşert, lanţurile vor zornăi fără folos, căci nu i se mai poate lua proletariatului conştiinţa puterii lui; şi el nu poate fi îndepărtat de lângă unealta de robie care s-a schimbat cu vremea în arma libertăţii lui 15.

Câteva zile mai târziu, reia tema şi îşi exprimă, în linii mai apăsate şi mai personale, solidarizarea cu Revoluţia Rusă:

Ne solidarizăm cu pornirea liberă care a rădicat steagul roşu acolo unde fusese teroarea mai aprigă; ne solidarizăm cu durerea mulţimii întoarse cu sila, prin război şi foame, de pe calea idealurilor ei; cu muncitorii cari luptă pentru desfiinţarea claselor, cu femeile şi copiii ce-şi caută pâinea, cu martirii de ieri, de azi şi de mâine ai gândului de fericire egală prin muncă; ne solidarizăm împotriva stăpânitorilor bălăciţi în sânge, împotriva celor hrăniţi din truda sufletelor multe, desfătaţi de lacrimile popoarelor, născocitorii de pedepse şi de crime, slugi grase ale poftei, prostituţiei şi minciunii 16.

Chiar dacă, în timp, renunţă la acest ton emoţional  al adeziunii,  Ion Vinea îşi păstrează, pe durata aproape a două decenii, interesul participativ şi susţinerea pentru ceea ce se întâmplă dincolo de Nistru, propunându-şi, nu o dată, să demonteze ceea ce considera în acei ani ca fiind propaganda defăimătoare la adresa revoluţiei bolşevice, „toată ţesătura de ştiri false aruncată, în ultimii ani, asupra Republicii Sovietice“17. În 1923, jurnalistul marchează ziua muncitorilor (editorialul pe această temă e un punct fix în calendarul publicisticii sale, pe toată durata interbelică) amintind că: „Sovietiştii au rezistat şi umbra lor roşie acoperă un pătrar al lumii. Umbra se întinde, pe nesimţite, ca o pată de sânge pe zăpadă“, ceea ce nu poate fi decât „semnul morţii pentru lumea veche“. Profeţia despre iminenta izbândă a revoluţiei include, acum, şi costurile dramatice ale acesteia: „Va fi mai rău, desigur, dar numai... câteva  zeci de ani! Revoluţia, însă, orice s-ar încerca, orice se spune, orice se vede la suprafaţă, a învins“18.


Alături de Rusia revoluţionară

          Încrederea în caracterul inevitabil al revoluţiei, în „zodia [lui] Lenin“19 şi, mai târziu, în „cursul roşu al vremurilor“ nu exclude, aşadar, la Vinea reflecţia asupra dimensiunii stihiale, incontrolabile şi, posibil, devastatoare a acesteia, aşa după cum o dovedeşte şi un articol din 1925, scris pentru a marca împlinirea a „opt ani de la Revoluţia din Octombrie“:

Ne gândim la toate întâmplările, criticile, sarcasmele, insultele şi profeţiile care au salutat statul muncitoresc. [...] La foametea de pomină pe care a îndurat-o, la blocusul puterilor, care a pus pe fruntea tragică a muncitorului, stăpân pe sine, cununa de spini, aureola de martir; la crimele lui demente şi fioroase, la izbânzile lui sublime. La organizarea acelui haos frământat şi bezmetic al Rusiei după 1917, – al Rusiei bântuite de toate urgiile dinlăuntru şi din afară.

Imaginea emblematică pentru această lume aflată într-o zguduitoare schimbare, care ar putea antrena întreaga Europă, autorul o identifică în poemul Cei doisprezece de Alexandru Blok, „care rezumă, într-un scrâşnet şi o strângere de inimă, toată revoluţia rusă“20.
          Un alt text al lui Blok citit în Nouvelle Revue Française, un articol despre Cele din urmă zile ale regimului imperial, este prezentat însoţit, inevitabil, de consideraţii despre revoluţie şi poziţiile sociale ireconciliabile care se manifestă:

Spectacolul imaginar al unei revoluţii în mers ne tulbură cu aluziile şi analogiile pe cari, inevitabil, le provoacă. E mai ales inconştienţa, dezorientarea şi egoismul guvernelor, al factorilor monarhici şi al marilor cartiere, cari te induc în asemenea gânduri şi temeri. Faţă de frământarea norodului, faţă de revolta lui surdă şi de strigătul lui de dreptate, potentaţii manifestau o neîncredere cinică şi o siguranţă inertă21.

Câţiva ani mai târziu, marcând Optsprezece ani de la Revoluţia Rusă, într-un moment ce putea să treacă drept unul de stabilitate (care „spulberă tonele de stupidităţi ce s-au acumulat de-a lungul anilor  în jurul hotarelor închise ale împărăţiei roşii“), directorul Faclei face, pe un ton polemic, un bilanţ mai mult decât favorabil realizărilor din patria revoluţiei:

Uniunea Sovietică a izbutit să-şi creeze o industrie, care, ca forţă de producţie, este astăzi  a doua din lume. Rusia revoluţionară şi-a organizat şi o agricultură modernă. A combătut victorios analfabetismul. A înfiinţat unul dintre cele mai moderne aparate de igienă socială. Şi-a intensificat industria petroliferă. Şi-a construit drumuri şi căi feroviare noi. [...] În sfârşit, Rusia revoluţionară este incomparabil mai evoluată, mai coerentă, mai sistematizată decât Rusia ţaristă, de tristă memorie.

Pe plan extern, ca una care „a salvat unitatea noastră naţională“ şi „a liberat de sub jugul ţarist: Polonia, Estonia, Livonia, Lituania, Finlanda şi Basarabia, care astfel s-a putut alipi ţării“, Uniunea Sovietică nu poate fi considerată altfel decât „o mare putere pacifică şi antirevizionistă“22.
          De altfel, în articolele sale de analiză a politicii externe, încrezător în internaţionalismul şi pacifismul Uniunii, Vinea sancţionează, nu o dată, „greşelile diplomatice şi politice ale clasei noastre conducătoare“ şi pledează în mod constant pentru „o reluare a relaţiilor diplomatice cu U.R.S.S.“23. Acuzând că „În chestiunea Basarabiei, strâns legată de problema raporturilor noastre cu Sovietele, nu s-a făcut o politică naţională ci o politică de clasă, a bancherilor din Occident“24, ba chiar că, ignorând tendinţa diplomaţiilor occidentale (care începuseră să reia relaţiile cu U.R.S.S.), „cel mai habotnic punct de vedere al capitalismului mondial“ s-a strămutat „într-o mahala a Bucureştilor!“25, jurnalistul consideră că adevăratul adversar al României este ţarismul (conservat prin unele grupuri revizioniste occidentale), în vreme ce „revoluţia rusă a îngăduit constituirea Sfatului Ţării şi a miliţiei naţionale basarabene. A îngăduit libertatea şi alipirea Basarabiei. Niciodată n-ar fi putut o putere omenească să smulgă această provincie din ghearele aristocraţiei şi plutocraţiei ruseşti“26. Când tratatul este, în sfârşit, semnat, ministrul de externe N. Titulescu este apreciat superlativ, ca „neîntrecutul comandat de bătălii de cancelarii“ (deşi, înainte, fusese de mai multe ori ţinta verbului acid al publicistului), momentul fiind considerat istoric, iar garanţia siguranţei naţionale – în afară de orice îndoială: „Împăcarea de azi cu U.R.S.S. risipi neliniştile noastre de la Nistru, teama că vreodată s-ar putea ridica asupra României pumnalul care loveşte pe la spate“27.
          Până spre sfârşitul anilor ’30, chiar dacă uneori recunoaşte „abilitatea diabolică a diplomaţiei sovietice“28 ori imprevizibilitatea acestui mare imperiu („Un imperiu capabil să buimăcească Europa cu o mână, pe când cu cealaltă dă foc Chinei şi clăteşte escadrele Angliei şi popoarele Indiei în mările galbene“29), Vinea continuă să creadă că U.R.S.S. este întruchiparea unei revoluţii juste şi că singura ameninţare pe care o reprezintă ar fi faţă de „ordinea socială“30, respectiv ordinea burgheză, faţă de excesele căreia, de altfel, gazetarul îşi exprimă constant nemulţumirea şi dispreţul. Chiar cu riscul ca Facla să fie „învinuită de «bolşevism»“ (când, de fapt, „nu e vorba decât de sinceritate de gândire şi, mai ales, de libertate de mişcări“31), în paginile ei directorul găzduieşte în mod constant articole pro şi contra despre noua, puţin cunoscuta patrie de la Răsărit, cu precizarea că cele dintâi au o mai mare pondere. Sunt publicate aici articole despre reuşita planului cincinal32, despre condiţiile bune de trai, după cum nu sunt ocolite nici subiectele politice care ridică, în presa occidentală, semne de întrebare, referitoare la procesele politice şi libertatea de expresie.
          Cu excepţia unei ştiri neutre despre Deportări de masă, în Rusia siberiană33, publicaţia condusă de Vinea creditează corectitudinea proceselor politice. Unul dintre susţinătorii vigilenţei sovietice (lăudând faptul că „guvernul sovietic a dat dovadă de agerime şi hotărâre“) este, spre exemplu, în 1938, Miron R. Paraschivescu, care distinge între politica (în descendenţă leninistă) a lui Stalin, de factură pacifistă, şi cea a oponenţilor lui, aflaţi – crede autorul – pe drept cuvânt, pe banca acuzării, întrucât duc o politică „războinică în afară, teroristă înlăuntru“34. Interesant de semnalat mi se pare, de asemenea, faptul că un articol al lui A. I. Zissu care vorbeşte, în 1932, despre impulsurile dictatoriale ale lui Stalin, are un preambul nesemnat care exprimă dezacordul redacţiei faţă de „acest articol al colaboratorului nostru, cu care, de data asta, nu suntem de acord. [...] Ceea ce ne expune, cu atât de mult talent, A. I Zissu, e o construcţie literară, e o dramă puternică, dar imaginară“35.
          În ceea ce priveşte reflectarea culturii sovietice în publicaţiile conduse de Ion Vinea, lucrurile sunt mai complicate. Interesul pe care acesta l-a avut de timpuriu, din primii ani ai prezenţei sale în presă (adică dinainte de declanşarea Revoluţiei Ruse),  pentru Maxim Gorki, în calitatea lui de scriitor al unei umanităţi marginalizate36, se extinde acum şi asupra altor creatori comunişti sau asupra ideologiei care susţine creaţia angajată politic. Astfel, Facla găzduieşte texte de A. Lunaciarski, Ilya Ehrenburg, Vladimir Pozner sau relatează desfăşurarea primului congres al scriitorilor sovietici37. Revista Contimporanul  nu ocoleşte, la rândul ei, cultura rusă şi sovietică. Aş reţine, între altele, că, în 1923, aici este publicat, pe cât se pare, printr-un şiretlic menit să înşele ochiul vigilent al cenzurii (încă activă la acea dată), un poem al lui V. Maiakovski, Foametea pe Volga, a cărui paternitate e dezvăluită abia în numărul viitor38. Pentru ca tabloul să fie complet, trebuie menţionat că întâlnim în cele două publicaţii şi articole care informează despre cenzura exercitată asupra culturii şi a presei, precum nota Maxim Gorki împotriva literaturii proletare39 sau articolul mai amplu în care se vorbeşte despre „un întreg Stat major de controlori, care urmăresc toate publicaţiile ce apar în Rusia sovietică, precum şi ziarele, îngrijindu-se atât de uniformitatea educativă-culturală, cât şi politică“40. Devine transparent faptul că, pentru Vinea, modelul revoluţiei în artă este de altă factură decât cel sovietic.
 

Scandal sau revoluţie?

          Dar, până la a investiga acest aspect, este de reţinut că reflecţia scriitorului despre revoluţia social-politică acoperă şi alte zone decât cea a ipostazei bolşevice (e adevărat, copleşitoare şi de neocolit prin însăşi prezenţa ei). Pe lângă faptul că e gata să crediteze (consemneze) orice germene revoluţionar, întrucât „de conducătorii muncii ascultă viaţa însăşi, care-şi suspendă respiraţia şi se retrage, şi cască goluri oriunde se ridică pumnul şi urletul zadarnic al reacţiunii“41, Ion Vinea îşi arată admiraţia faţă de Revoluţia Franceză de la 1789. În 14 iulie („cu amănuntele lui oribile şi sublime totdeodată“) ziaristul citeşte „sensul unic al mersului prin timp al popoarelor“, adică „un simbol etern. Al revendicărilor populare, veşnic de actualitate, şi al victoriei populare care-şi cere trofeele jefuite“, cu atât mai admirabil cu lecţia sa despre libertatea cucerită şi legiferată în Declaraţia drepturilor omului cu cât mai curând tendinţa contrară i-ar fi proprie fiinţei umane:

E atât de puternică înclinarea omului spre slugărnicie, pe cât de irezistibilă e tendinţa plantelor de a se sălbătici. E atîta tristeţe în această constatare că omul năzuieşte spre lanţ şi zgardă pe când arborele tinde spre libertate, încât mintea pregetă o clipă şi nu ştie ce să aleagă, ce să admire, ce să dispreţuiască42.

În ceea ce priveşte spaţiul românesc, deşi Vinea este un apărător al comuniştilor şi pledează inclusiv pentru intrarea în legalitate a Partidului Comunist („Suntem pe culmile absurdului. Avem în ţară între o sută şi două sute de mii de comunişti. Alegerile ar fi fost un prilej binevenit de încadrare, în plină lumină, a acestei acţiuni calificată drept clandestină şi subversivă. [...] Cinci-şase comunişti în Parlament ar fi fost şi o mărturie de alegeri libere“43), el nu crede în implementarea unui asemenea proiect social în lumea autohtonă:

Comunismul şi românismul sunt două noţiuni opuse. Ţăranul nostru e individualist şi parcelar. Vom corija parcelarismul prin cooperative de producţie, dar nu vom deveni comunişti. E o chestiune de temperament care desfide materialismul istoric. [...] Teama de comunism e o ipocrizie sau o absurditate44.

În schimb, teama autentică a societăţii româneşti ar trebui s-o provoace naţionalismul extremei drepte, al cărui anarhism – precizează Vinea – e  confundat în mod eronat cu dimensiunea revoluţionară:

Dacă vom confunda scandalul cu revoluţia, spargerea unei vitrine cu nimicirea unei instituţii şi privilegii înşubrezite, şi răcnetul de „jos jidanii“ cu o lozincă plină de înţelesuri creatoare, atunci desigur gruparea d-lui Codreanu e avantgarda revoluţiei româneşti. E ştiut însă că Garda de fier nu numai că nu avea nici o doctrină, dar nici nu putea spera să o aibe.

Ceea ce acuză directorul Faclei este semidoctismul, lipsa de cultură, încercarea de a cuceri poporul cu „înscenările de teatru mistico-sătesc“, adică „tot ceea ce a născocit mai şarlatanesc demagogia votului universal“. Pe scurt, se întreabă Vinea: „ce legătură au toate acestea cu o revoluţie? În numele cărui gând creator se chemau satele şi oraşele, plugarii şi muncitorii, în jurul Hakenkreuz-ului gardist?“45 Faptul că gărzile cuziste sunt departe de orice gând creator şi că ele rezolvă disputa de idei cu violenţă fizică, Vinea avea să-l resimtă pe viu şi cu multă brutalitate câteva luni mai târziu, în data de 5 octombrie 1934, când – relatează un articol de a doua zi, publicat în prima pagină –

o hoardă de vreo 40 de puşlamale aparţinând tineretului cuzist şi înarmate cu revolvere, ciomege şi casse-tête-uri au năvălit pe neaşteptate în redacţia ziarului nostru, devastând complet mobilierul, instalaţia electrică şi telefonică, spărgând uşile, geamurile şi nimicind colecţia şi arhiva. [...] A fost lovit pe la spate, cu bastonul şi casse-tête-urile  d. Ion Vinea, căruia i s-au făcut grave răni la cap, răni care i-au cauzat o hemoragie abundentă46.


Revoluţia sufletească

          De altfel, scandalul exista şi în ecuaţia revoluţiei artistice, faţă de care, o vreme, cu toată admiraţia faţă de faima lui Tristan Tzara şi a dadaismului pus la cale de acesta şi răspândit rapid în întreaga Europă, Vinea a avut o atitudine oscilantă, din care n-au lipsit rezervele şi un oarecare scepticism. În primăvara  lui 1920, când Tzara, strămutat de la Zürich la Paris, ajunge să fie acuzat, în mediile artistice de acolo, de spionaj47, Ion Vinea scrie un text de solidarizare, nelipsit de un oarecare, subtil umor, în care arată că „adepţii acestui libertarism estetic s-au grupat ca să-l afirme prin reviste, manifeste şi şezători, prin farse, prin mistificări, prin tifle, piruete, bufonerii şi bravade riscate, trimise în figura placidă a bunului-simţ public“. Aşadar, departe de subversivitatea spionajului, „«Dada», însă, avea un scop şi l-a ajuns: scandalul şi un renume intercontinental, cu orice preţ“48. Într-o scrisoare expediată un an mai târziu lui Tzara, Vinea îşi vesteşte prietenul despre faima de care se bucură mişcarea în România, dar îi scrie şi despre inaderenţa lui structurală la militantismul dadaist: „Vos manifestes ont un succès fou surtout celui de l’idiotie pure très compris. C’est la plus amusante manière de gaspiller sa vie, et il n’y a que la timidité qui m’empêche de devenir un dadaïste militant. Je te confierai mon âme déjà dadaïsante“49.
          Pe lângă timiditate, trebuie să fi fost în cauză şi o luciditate sceptică, cea care îl face  pe Vinea să publice, în aceleaşi zile în care expedia cartea poştală către prietenul său, un articol care anunţa, încă din titlu, o Atitudine sfârşită. Pe de o parte, scriitorul de la Bucureşti îşi exprimă rezerva faţă de teoria particulară a „idioţiei pure“ avansată în manifestele dada, care ea însăşi riscă să degenereze „în sistem strâmt“, iar, pe de altă parte, într-un sens mai larg, acesta identifică „un sfârşit de atitudine: acela de revoluţionar în artă, în literatură şi în ştiinţă“, dat fiind faptul că

omenirea mereu scărpinată cu reţete noi, cu paradoxe, [...], cu sentinţe cari spulberă tot ce a aşezat literatura ca reputaţie, nu mai întâmpină descălecarea neoromanticilor şi a proaspeţilor Galilei cu urlete şi cu hohote. Îndrăzneţul şi bizarul e primit cu un relativ calm, mult mai puţin propice zarvei de odinioară, căci fenomenul e de acum cunoscut şi clasat50.    

În raport cu acest scepticism, poate părea surprinzător faptul că, un an mai târziu, dar şi pe durata întregului deceniu care urmează, îl găsim pe Vinea, mai ales în calitate de director al Contimporanului, ca promotor al revoluţiei estetice în spaţiul cultural românesc. Dincolo de circumstanţe propriu-zis artistice (şi mă refer, în primul rând, la întoarcerea în ţară a lui Marcel Iancu, fostul comiliton al lui Tzara la Zürich), cred că principala explicaţie a revenirii şi a radicalizării atitudinii este de găsit tocmai în exasperarea politică şi socială. Articolul programatic al noii reviste o consemnează, de altfel: „Niciodată moravurile politice n-au fost mai asiatice, mai tâlhăresc gestul lor şi mai umilă spinarea care îl suportă, decât acum când crima devine mijloc curent de guvernare, iar vaietul e singurul delict de rezistenţă“. Vina cea mai mare, însă, nu e atât a lumii politice, cât a publicului „trântit în paiele nepăsării lui tradiţionale, aici, cu România lui Mare trasă în inima civilizaţiei europene, ca o mocirlă cu stârvuri, coji de ouă şi de pepene în mijlocul unei curţi asfaltate“.
          Prin urmare, noua revistă îşi propune „crearea [...] unei mentalităţi nouă“, „trezirea acestui public“51. Revoluţia sufletească devine, astfel, miza înnoirii artistice, legată subtil de proiectul schimbării sociale şi politice şi îndepărtată, pentru Vinea, de simpla frondă sau, în termenii săi, de exhibiţie. Distincţia este persistentă şi ea e de găsit, în termeni antitetici, şi în Vorbe goale, micul manifest publicat, în 1925, în Punct: „C’est une révolution de lexique. C’est une conception de coiffeur-garçon autodidacte. À quand la révolution de la sensibilité – la vraie?“52 (subl. în text, în franceză în original). În schimb, în faimosul manifest din 1924, Manifest activist către tinerime53, cu care se deschide epoca propriu-zis, decis avangardistă a Contimporanului, ar fi de subliniat că în tabloul Artei care „s-a prostituat“ (în acea enumerare a definiţiilor negative care trebuie depăşite pentru a realiza înnoirea, de la poezie la arhitectură) intră şi politica, „îndeletnicirea cioclilor şi a samsarilor“. Arta nouă proiectată în manifest va fi, astfel, antipolitică, însă nu în sensul frondei, bufoneriei şi bravadei (ironizate în textele anterioare), ci în unul, în fond, utopic şi  intangibil prin mijloacele artei, de construcţie civică şi naţională a României înseşi: 

România se construieşte azi. În ciuda partidelor buimăcite, pătrundem în marea fază activistă industrială. Oraşele noastre, drumurile, podurile, uzinele ce se vor face, spiritul, ritmul şi stilul ce vor decurge nu pot fi falsificate de bizantinism, ludovicism, copleşite de anacronisme

Acest proiect identitar este însă antinaţionalist. De altminteri, în replica finală a celebrului text („Să ne ucidem morţii!“) înclin să citesc nu un ecou al manifestelor occidentale, ci o replică dată unui episod de antisemitism local pe care, cu ceva timp în urmă, Vinea îl sancţionase prompt, cu mult sarcasm. La Iaşi, arăta gazetarul, studenţii antisemiţi de la medicină au cerut: „Guvernul să ia măsuri ca studenţii evrei să obţie cadavre de aceeaşi religie cu dânşii. [...] Vrem, deci, sublinie oratorul, «s-avem morţii noştri. Fiecare cu morţii lui, acesta e principiul». Şi mulţimea: trăiască morţii noştri!“54. De morţii care generează brutalitate şi grotesc, ca şi, de altfel, întreaga frazeologie patriotardă, Vinea ia distanţă în mai multe rânduri. În aceeaşi epocă, ceva mai devreme, directorul Contimporanului scrisese că, întrucât adevăratele valori naţionale nu sunt încă cristalizate („Tricolorul e prea proaspăt“),

patriotismul nostru nu e încă a păstra, ci a construi. Ne asemănăm, în situaţie, cu americanii şi avem înfăţişarea unor emigranţi pe pământurile noastre aurifere şi totuşi strămoşeşti. Dar n-am sosit, oare, la oraş în rate, în serii şi în perioade recente? Şi munca de construcţie pe care o transmitem de-abia spre păstrare altora, celor ce vor cunoaşte atunci patriotismul superior al lui Renan, dezbărat de xenofobie şi  huliganism, nu e în cuget plin?55

De altfel, marea şansă pe care revoluţia în artă o aduce cu sine este tocmai aceea a unei veritabile internaţionalizări, astfel încât se poate vorbi despre

o internaţională a publicaţiilor de avangardă din întreaga lume, creând deasupra graniţelor o atmosferă de emulaţie şi de îndemn reciproc, de schimb de directive şi de inspiraţii care va duce la descoperirea finală a căutatului stil al epocei şi al planetei unificate. O internaţională intelectuală a luat fiinţă, pe nesimţite, fără congrese, fără programe, fără fonduri de propagandă, şi din frământarea aceloraşi nevoi, sub imperiul aceleeaşi chemări şi-a împlântat înainte, limpede, idealul56.

Cu alte cuvinte, revoluţia artistică a însemnat pentru Vinea o modalitate sigură de europenizare, de intrare într-un circuit real al valorilor şi, astfel, de depăşire a naţionalismului primitiv. Cred că este semnificativ faptul că, atunci când se decide să promoveze revoluţia în artă, scriitorul nu optează, oricât de mare este prietenia care îl leagă de Tristan Tzara, pentru dadaism (adică pentru frondă şi scandal), ci pentru constructivism, adică pentru o formă de edificare într-un spaţiu european. Aşadar, în timp ce revoluţia socială are loc în Răsărit, revoluţia artistică nu se poate face decât cu faţa întoarsă spre Apus. În plus, dacă revoluţia politică implică o eliberare anevoioasă, condiţionată de strategii şi mişcări imprevizibile, în schimb, în artă, revoluţia înseamnă o libertate câştigată graţie unei puteri individuale, interioare; tocmai de aceea, cea dintâi, având fluxuri, refluxuri şi condiţionări, poate fi proclamată şi menţinută cu dificultate, în vreme ce revoluţia artistică poate fi decretată, oricând şi în orice parte a lumii, ca fiind permanentă. Vinea însuşi nu ezită, în mai multe rânduri, să utilizeze sloganul, inclusiv într-unul dintre ultimele texte programatice ale Contimporanului (în 1931), pe când revista se pregătea, de fapt, să iasă din scena avangardei:

În politică, revoluţiile se fac pentru instituţii noi, în artă, nu. Ne proclamăm în stare de revoluţie permanentă faţă de tot ceea ce devine procedeu, sistem, reţetă şi gargară, în artă: indiferent de ordinea lor cronologică, de la realismul osificat până la suprarealismul în putrefacţie, totul se poate închide sub acelaşi epitaf al neputinţei şi al istovirii57.

În anii care vor veni, Vinea transformă, într-un fel, proiectul revoluţiei în artă în fantasma acesteia, trecând-o din timpul viitor al construcţiei, pentru care se puneau în mişcare energii, idealuri şi avânturi, la timpul trecut al tinereţii sale de care, în fond, începea să se despartă. Energia schimbării lăsa locul sentimentului de zădărnicie (pe care scriitorul îl încercase devreme) şi stării de melancolie. Or, melancolicii nu fac revoluţii, chiar dacă (e cazul de faţă) cred în ele. În schimb, tema revoluţiei sociale continuă să se regăsească în textele sale, fie cu trimitere, aşa cum am arătat, la izbânda (promiţătoare pentru o întreagă lume) a revoluţiei din U.R.S.S., fie ca o alternativă la război. Încrederea în justeţea revoluţiei sovietice trebuie să fi primit lovitura hotărâtoare odată cu Pactul Ribbentrop-Molotov şi, mai ales, odată cu pierderea Basarabiei, în iunie 1940. E foarte probabil că Vinea trebuie să fi resimţit o puternică lovitură văzându-şi dezminţite, la doar câţiva ani (o durată foarte scurtă din perspectivă istorică), opiniile referitoare la pacifismul U.R.S.S. şi la garanţia de stabilitate pe care aceasta ar oferi-o în ceea ce priveşte Basarabia. Dezvrăjirea trebuie să fi trecut şi prin lecturile sale. Spre exemplu, chiar dacă nu se poate preciza cu exactitate când, e sigur că Vinea a citit autobiografia lui L. Troţki („marele gazetar şi memorialist“), Viaţa mea, la care se referă într-unul dintre articolele sale58. În această carte calmă, raţională, în felul ei senină, scriitorul român trebuie să fi citit şi această apreciere asupra lui Stalin, făcută imediat după moartea lui Lenin: „Staline, dis-je, est la plus eminente médiocité de notre parti“59. La aceasta se adaugă, în anii care urmează, veştile ce vin de pe frontul de Est despre viaţa cotidiană de tip concentraţionar, despre care Vinea scrie, în mai multe rânduri, în Evenimentul zilei, noua publicaţie pe care o conduce în timpul războiului. De fapt, ceea ce descoperă scriitorul român este că revoluţia întrupată nu este, cum a crezut el pe durata mai multor decenii, o lume dreaptă a proletarilor, ci un mare spaţiu de manevră al politicienilor. Prin urmare, U.R.S.S. nu este altceva decât „un regim despotic“ care „se integrează în aceeaşi unică Istorie a tuturor Rusiilor de totdeauna... Fie ţariste, fie democratice, fie sovietice, aceste Rusii au fost statornic însemnate, de-a lungul şi de-a latul lor, cu spânzurători, cu potouri de execuţie, cu zăbrele de fier, cu lacăte şi lanţuri“60.
          Desigur, în 1941, când scrie aceste rânduri, Ion Vinea părăsise utopia revoluţiei sociale şi păstra tema doar pentru exerciţiile analitice ale demitizării. O ipostază autohtonă a ei (impusă politic şi venită din import) va fi proclamată, peste câţiva ani, şi în România, făcând să se împlinească, prin una dintre acele ironii ale destinului (în care Vinea credea), una dintre profeţiile cu care scriitorul se jucase în tinereţe: „Va fi mai rău, desigur, dar numai... câteva  zeci de ani!“. Din păcate, vor fi ultimii zeci de ani ai vieţii lui Vinea, pe care îi va trăi la marginea şi în subterana unei revoluţii îndoielnice, care nu avea mai nimic în comun cu fantasma pe care o slujisese în tinereţea sa, pe când călătorea des la Paris şi se întâlnea, în casa prietenului său Tristan Tzara, cu suprarealişti francezi care ar fi vrut să contribuie la liniile directoare ale Partidului Comunist. În ultimele decenii ale vieţii sale, Vinea avea să afle (dacă a avut cândva vreo îndoială) că partidul clasei muncitoare nu primeşte, ci doar dă directivele oricărei revoluţii, fie ea politice sau estetice. Acum, când textele sale nu mai puteau să fie publicate în Republica Populară Română, putea doar să afirme, echivoc, într-un interviu publicat el însuşi postum: „este bine că a fost aşa“. Că a existat, aşadar, un timp în care revoluţia îşi putea păstra, printre scriitori, caracterul utopic, adică ambiguitatea, combustia, internaţionalismul şi promisiunea intactă a unei libertăţi viitoare.
 

Acest studiu a fost realizat în cadrul
proiectului „Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale“, cofinanţat
de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractul de finanţare nr. POSDRU/89/1.5/S/59758.

1. Ilie Purcaru, Un interviu restant cu Ion Vinea. Fiecare epocă spune: „Poetul are cuvântul“, în Ramuri, anul VIII, nr. 11, 15 noiembrie 1971, p. 9.
2. André Breton, Manifestes du Surréalisme, Paris, Gallimard, 1989, p. 76. 
3. Vezi, în acest sens, lucrarea de referinţă a lui Maurice Nadeau, Histoire du Surréalisme, Paris, Seuil, 1964. O substanţială analiză a ideilor suprarealiste despre revoluţie (caracterizate printr-un mare eclectism, ce variază de la anarhism la marxism şi stalinism) se găseşte în Laurent Jenny, Je suis la Révolution. Histoire d’une métaphore (1830-1975), Paris, Belin, 2008, capitolul Révolutionnaire en quête de la Révolution, care se încheie cu concluzia: „La notion de «révolution», l’espace d’une décennie, s’est mise au service du surréalisme“ (p. 108).
4. Pentru deschiderea pe care Contimporanul o arată avangardei europene, vezi Ion Pop, Avangarda în literatura română, Bucureşti, Minerva, 1990, p. 90 sqq., precum şi Paul Cernat, Avangarda românească şi complexul periferiei, Bucureşti, Cartea Românească, 2007, pp. 131-148.
5. Louis Aragon, Frontul roşu. Fragment, în Facla, anul XI, nr. 447, 21 martie 1932.
6. Ion Vinea, Le Rayon invisible. Suprarealismul lui Breton, în Cuvântul liber, seria II, an II, nr. 3, 17 ianuarie 1925 şi Ion Vinea, André Breton, în Adevărul, an 39, nr. 13107, 9 septembrie 1926, editate în Ion Vinea, Opere, VI, Publicistica, ediţie critică, note şi variante de Elena Zaharia-Filipaş, Bucureşti, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Istorie şi Teorie literară „G. Călinescu“, 2005. Cele două articole dovedesc marea admiraţie pe care scriitorul român o avea, la acea dată,  pentru întemeietorul suprarealismului. Spre exemplu, în cel de-al doilea articol se poate citi: „Suprarealismul lui Breton aduce revoluţia fundamentală, realizează proorocirile unui apocalips literar. Fiindcă utilizăm terminologia politică şi gazetărească a timpului, să precizăm: până astăzi, în literatură, nici o mişcare inovatoare nu s-a atins de privilegiile seculare ale sacrosantei oligarhii intelectuale: Logica, Raţiunea, Inteligenţa. André Breton a dat, acestor statui obsedante şi exagerate, lovitura de târnăcop liberatoare. La capătul a patru mii de ani de literatură aservită cerinţelor marelui şi micului public, apare, în sfârşit, adevărata libertate. Cuvântul acesta e, desigur, tot ceea ce ne mai încântă şi pe noi“ (p. 332).
7. Benjamin Fondane, Scriitorul în faţa Revoluţiei (articole politice din perioada 1927-1935), selecţie, studiu introductiv şi notă asupra ediţiei de Mircea Martin, traducere de Ion Pop, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004, p. 79.
8. Pierre Bourdieu, Regulile artei. Geneza şi structura cîmpului literar, traducere de Bogdan Ghiu şi Toader Saulea, Bucureşti, Univers, 1998, p. 348.
9. Ion Vinea, Două revolte şi înţelesul lor, în Facla, anul XII, nr. 604, 2 februarie 1933.
10. Ion Vinea, Armindeniul, în Facla, anul XI,  nr. 453, 2 mai 1932, text editat în Ion Vinea, Opere, IX, Publicistica (1932-1934), ediţie critică, note şi comentarii de Elena Zaharia-Filipaş şi Magdalena Răduţă, Bucureşti, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2012, p. 56.
11. Ion Vinea, D. Iorga, Marx şi capitalismul, în Facla, anul X, nr. 419, 10 august 1931, text editat în Ion Vinea, Opere, VIII, Publicistica, ediţie critică, note şi comentarii de Elena Zaharia-Filipaş, Bucureşti, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2008, p. 356.
12. E interesant de semnalat, cred, că într-un excelent poem din 1938, Adam. Încercare de autobiografie, există versul „pot spune pe de rost Capitalul“ (Facla, anul XXVIII, nr. 2175, 20 iunie 1938). În varianta publicată în Ora fântânilor (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964), versul este exclus. Textele pot fi consultate în Ion Vinea, Opere, I, Poezii, ediţie critică şi prefaţă de Elena Zaharia-Filipaş, Bucureşti, Minerva, 1984, pp. 114-117 şi pp. 486-489.
13. Ion Vinea, Socialism, în Chemarea, anul III, nr. 265, 15 ianuarie 1920, text editat în Ion Vinea, Opere, V, Publicistica (1920-1924), ediţie critică, note şi variante de Elena Zaharia-Filipaş, Bucureşti, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“, 2003, p. 10.
14. Ion Vinea, Comemorarea Mesiei Roşii, în Contimporanul, anul II, nr. 34, 10 martie 1923, text editat în Ibidem, pp. 365-366.
15. Ion Vinea, Boje Tzara Hrani, în Chemarea, anul II, nr. 191, 24 octombrie 1919, text editat în Ion Vinea, Opere, IV, Publicistica, ediţie critică, note şi comentarii de Elena Zaharia-Filipaş, Bucureşti, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“, 2001, p. 274.
16. Ion Vinea, Rusia înfometată, în Facla, 6 noiembrie 1919, text editat în Ibidem, p. 286.
17. Ion Vinea, Apropiată descindere la Viitorul, în Facla, anul VII, nr. 93, 14 august 1925, text editat în Ion Vinea, Opere, VI, Publicistica, ed. cit., p. 89. 
18. Ion Vinea, Sărbătoarea revoluţiei, în Contimporanul, an II, nr. 43, 23 iunie 1923, text editat în Ion Vinea, Opere, V, ed. cit., p. 374.
19. Ion Vinea, 1919, în Chemarea, anul III, nr. 266, 17 ianuarie 1920, text editat în Ion Vinea, Opere, IV, Publicistica, ed. cit., p. 11.
20. Ion Vinea, Cei doisprezece, în Facla, anul VIII, nr. 166, 9 noiembrie 1925, text editat în Ion Vinea, Opere, VI, Publicistica, ed. cit., p. 152.
21. Ion Vinea, Guvernanţii orbi, în Cuvântul, anul IV, nr. 1120, 6 iunie 1928, text editat în Ion Vinea, Opere, VII, Publicistica (1927-1928), ediţie critică, note şi variante de Elena Zaharia-Filipaş, Bucureşti, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“, 2005, p. 347.
22. Ion Vinea, Optsprezece ani de la Revoluţia Rusă, în Facla, anul XV, nr. 1435, 8 noiembrie 1935, text editat în Ion Vinea, Opere, V, Publicistica, ediţie îngrijită de Mircea Vaida şi Gheorghe Sprinţeroiu, studiu introductiv de Mircea Vaida, Cluj-Napoca, Dacia, 1978, pp. 347-348.
23. Ion Vinea, România şi Sovietele, în Facla, anul X, nr. 394, 9 februarie 1931, text editat în Ion Vinea, Opere, VIII, ed. cit., pp. 286-287.
24. Ion Vinea, Basarabia, România şi Sovietele, în Facla, anul XI, nr. 463, 16 august 1932, text editat în Ion Vinea, Opere, IX, p. 110.
25. Ion Vinea, Cum se face politică externă: Pactul cu Sovietele. D. Argetoianu la Paris, în Facla, anul XI, nr. 437, 10 ianuarie 1932, text editat în Ibidem, p. 10.
26. Ion Vinea, Între ţarism şi soviete sau „marea noastră grijă“, în Facla, anul XI, nr. 523, 26 octombrie 1932, text editat în Ibidem, pp. 164-165.
27. Ion Vinea, 1918-1934, în Facla, anul XIII, nr. 1005, 11 iunie 1934, editat în Ibidem, p. 443. Vezi, în acelaşi loc şi pe aceeaşi temă, şi articolul România, Rusia şi lumea, pp. 300-303.
28. Ion Vinea, Basarabia, România şi Sovietele, loc cit.
29. Ion Vinea, România, Rusia şi lumea, în Facla, anul XII, nr. 780, 8 iulie 1933, text editat în Ion Vinea, Opere, IX, p. 301.
30. Ibidem, p. 302.
31. Ion Vinea, Remedii utile, în Facla, anul XI, nr. 463, 11 iulie 1932, text editat în Ion Vinea, Opere, IX, p. 87.
32. Spre exemplificare: Al doilea plan quinquenal. Din discursul preşedintelui comisarilor poporului M. Molotoff, fără autor, în Facla, anul XI, nr. 444, 29 februarie 1932; m [sic!], Cum se fac maşini, cum se fac oameni în U.R.S.S., în Facla, anul XV, nr. 1262, 12 aprilie 1935. În articolul din urmă, se poate citi: „În timp ce dictatura hitleristă prigoneşte cartea şi proslăveşte forţa, Sovietele, făcând parte şi sportului de locul care i se cuvine, se preocupă în primul rând de propăşirea intelectuală a muncitorului“. Teza este însoţită de o prezentare idilică a vieţii muncitorilor într-o uzină din jurul Moscovei.
33. Deportări de masă, în Rusia siberiană, în Facla, anul XIII, nr. 890, 14  ianuarie 1934.
34. Miron R. Paraschivescu, Procesul de la Moscova, în Facla, anul XIX, nr. 2138, 1938. Vezi, în acelaşi sens, exprimând aceeaşi atitudine favorabilă, şi: Procesul marilor trădători sovietici începe poimâine la Moscova, anul XIX, nr. 2128, 1 martie 1938, ştire de presă, preluată în pagina întîi, după Rador (Londra) sau, câţiva ani mai înainte, Ion Legendă, O mare afacere de spionaj şi sabotaj industrial în URSS, în Facla, anul XV, nr. 1258, 7 aprilie 1935.
35. A. I. Zissu, Comunism – Autarkie. Trotzky – Stalin, în Facla, anul XI, nr. 448, 28 martie 1932. Textul lui Zissu va primi curând  o replică amplă, de apărare a socialismului din U.R.S.S.: Mircea Faur, Autarkie sau comunism? Răspuns d-lui A. I. Zissu, în Facla, anul XI, nr. 456, 23 mai 1932 şi nr. 457, 30 mai 1932. În acelaşi interval, Facla publică o foarte interesantă schiţă ficţional-ideologică, al cărei personaj principal este tot Troţki, prezentat ca „ultimul revoluţionar“, din aceeaşi clasă cu Danton, adică „revoluţionari pentru revoluţie“, „rasă de revoluţionari“, duşmani ai oricărui tip de ordine (Ismail & Turnavitu, Frescă cu Trotzki şi stînci, în Facla, anul XI, nr. 449, 4 aprilie 1932). Un portret expresiv şi substanţial al lui Stalin, care consemnează simplitatea vieţii sale şi atracţia către „puterea absolută“, considerat ca singurul om politic în măsură să dea „o sănătoasă contrapondere pacifică, la aiurelile cu ambiţii şi cuceriri zămislitoare de masacru, formulate de Hitler la Berlin“, este publicat nesemnat, sub titlul Stalin, sau Belzebut – arhanghel al păcii, în Facla, anul XV, nr. 1255, 4 aprilie 1935.
36. Ion Vinea, Alexei Maximovici Peşkov, în Facla, anul V, nr. 93, 11 ianuarie 1914, text editat în Ion Vinea, Opere, IV, ed. cit. În acest text amplu, care schiţează şi biografia, şi axele universului operei, foarte tânărul publicist notează: „În general, opera lui Gorki nu trădează o preocupare anumită. Principiul său – dacă ar avea vreunul – ar fi negarea oricărui principiu, respingerea oricărei teorii. Căci cei care vorbesc prin el sunt declasaţii adăpostiţi de tavanurile înnegrite, inspiraţi de valurile de votcă, suflete mângâiate de alcool, de fum, de petrol, sânge şi mucigai“ (p. 46).  
37. A. Lunaciarski, Sfârşitul culturii occidentale, fără traducător, în Facla, anul XI, nr. 439, 25 ianuarie 1932. Articolul ideologului sovietic se bazează pe antiteza dintre cultura în declin a Occidentului (care fie promovează fascismul şi rasismul, fie avansează „mesajul disperării“) şi „drumul care duce spre salvare: drumul Revoluţiei“. Ilya Ehrenburg, Fragment din Front unic, în Facla, anul XI, nr. 445, 7 martie 1932; Vladimir Pozner, Repertoriul prozatorilor ruşi, în Facla, anul XI, nr. 451, 18 aprilie 1932; Vladimir Pozner, O vizită la Maxim Gorki, în Facla, anul XI, nr. 458, 6 iunie 1932 etc.; În jurul congresului scriitorilor sovietici, în Facla, anul XV, nr. 1178, 4 ianuarie 1935.
38. Foametea pe Volga, text nesemnat, în Contimporanul, anul II, nr. 30, 10 februarie 1923, apărut pe ultima pagină, cu un corp de literă foarte mic. În numărul următor al revistei (nr. 31, 17 februarie 1923), tot pe ultima pagină, se face precizarea: „Poemul «Foametea pe Volga» publicat în numărul nostru trecut se datoreşte poetului bolşevic Mayakosky şi l-am tradus din una din revistele revoluţionare ruse care apar la Berlin“.
39. Maxim Gorki împotriva literaturii proletare, articol nesemnat, în Facla, anul XI, nr. 460, 20 iunie 1932: „Maxim Gorki protestează în Izvestia din Moscova împotriva tendinţei din ce în ce mai afirmată în U.R.S.S. de a coborî nivelul cultural şi intelectual al literaturii pentru a deveni accesibil proletariatului“.
40. Un fizionomist în Rusia sovietică. Cine sunt colaboratorii cei mai importanţi ai lui Stalin? Controlul presei în U.R.S.S., în Facla, anul XII, nr. 862, 8 decembrie 1932, articol preluat de la agenţia de ştiri CP, Paris. Pentru atitudinea „revoluţionar simpatizantă“ în paginile Contimporanului, vezi Paul Cernat, op. cit., p. 232 sqq.
41. Ion Vinea, Revoluţia în Franţa, în Chemarea, anul III, nr. 361, 15 mai 1920, text editat în Ion Vinea, Opere, V, p. 82. Textul se referă la mişcările populare şi sindicale ale momentului în Franţa, în care gazetarul descifrează că „a doua mare revoluţie franceză a izbucnit“. Vezi, în acelaşi volum, şi textul Comunismul la lucru, pp. 61-62, în care e salutată „răscoala comunistă din Ruhr“ (în Chemarea, anul III, nr. 341, 18 aprilie 1920).
42. Ion Vinea, 14 iulie. Căderea Bastiliei, în Facla, anul XXVIII, nr. 2176, 11 iulie 1938, text editat în Ion Vinea, Opere, V, Publicistica, ediţie îngrijită de Mircea Vaida şi Gheorghe Sprinţeroiu, pp. 381-389.
43. Ion Vinea, Reintrare în legalitate, în Facla, anul XI, nr. 461, 27 iunie 1932, text editat în Ion Vinea, Opere, IX, ed. cit., p. 84. Pentru alte intervenţii ale lui Vinea în favoarea comuniştilor, vezi şi articolele Histeria sălbatică (în Luptătorul, anul III, nr. 487, 3 februarie 1922) şi Judecată, cu probe (în Luptătorul, anul III, nr. 512, 5 martie 1922), ambele reeditate în Opere, V, Publicistica (1920-1924), ediţie critică de Elena Zaharia-Filipaş, ed. cit. Cu simţ de justiţie, Vinea ia apărarea mai multor intelectuali sau politicieni acuzaţi de bolşevism, de la apropiaţii săi, gazetarii N. D. Cocea şi Pamfil Şeicaru, la Cristian Racovski. Despre acesta din urmă, Vinea scrie: „Ei bine? Nu-l cunosc pe acest om, dar teama care o inspiră mă atrage. Ce păcate are? A făcut samsarlâcuri, ca orice ministru care se respectă? A luat bani din fondurile secrete? A fost simbriaş al poliţiei? A transfugit şi a fost mandarin al regimului şi sfetnic al tronului? A ordonat împuşcarea ţăranilor la 1907 şi a măcelărit muncitorimea? Nimic din toate astea. Brătianu îl ţinea în arest la Iaşi. Într-o zi de mai, când Capitala noastră de restrişti era în stăpânirea revoluţionarilor ruşi, Racovski a fost eliberat, fără violenţă, şi trecut Prutul. Ar fi reuşit uşor să devasteze Iaşii [...]. S-a mulţumit, din fericire, să ţină un discurs socialist în Piaţa Unirii şi să lase soarta poporului şi a războiului în mâinile conducătorilor noştri de atunci. Regele se ascunsese la Bicaz“ (Săriţi, bolşevicul!, în Chemarea, anul III, nr. 317, 19 martie 1920, text editat în Ibidem, p. 37).
44. Ion Vinea, Teama de U.R.S.S., în Facla, anul XIII, nr. 1126, 31 octombrie 1934, text editat în Ibidem, p. 473.
45. Ion Vinea, Aventura, în Facla, anul XII, nr. 868, 15 decembrie 1933, text editat în Ion Vinea, Opere, IX, ed. cit., pp. 366-367. Împotriva lipsei de educaţie a studenţilor gardişti se pronunţa Vinea şi în alt loc: „Decât o sută de cărămizi pe săptămână, mai bine un singur volum citit şi priceput pe lună [...]. În momentul în care căpitanul Zelea Codreanu ar realiza miracolul acesta de a-şi scoate gărzile de pe şantier şi de a le băga în biblioteci, măcar câteva luni pe an, va fi binemeritat de la naţiunea pe care o iubeşte atâta“ (Studentul, cartea şi cărămida, în Facla, anul XII, nr. 826, 27 octombrie 1933, editat în Ibidem, p. 335).
46. Agresiunea bandiţilor cuzişti la „Facla“, editorial semnat „Facla“, în Facla, anul XIV, nr. 1105, 6 octombrie 1934. Acest număr al publicaţiei, ca şi cele viitoare, consemnează şi ecourile reprobatoare din presa momentului.
47. Potrivit lui Saşa Pană, Jacques Rivière acuză, în Nouvelle Revue Français, mişcarea Dada că este „instrumentul finanţei germane pentru destrămarea Franţei victorioase“ (Tristan Tzara, Primele poeme şi Insurecţia de la Zürich, prezentată de Saşa Pană, Bucureşti, Cartea Românească, 1971, p. 120).
48. Ion Vinea, „Dada“...,  în Adevărul, anul XXXIII, nr. 11052, 15 aprilie 1920, text editat în Ion Vinea, Opere, V, Publicistica (1920-1924), ediţie de Elena Zaharia-Filipaş, p. 58.
49. Ion Vinea, carte poştală trimisă lui Tristan Tzara în 1 august 1921, în franceză în original, conservată în fondul Bibliotecii Jacques Doucet, Paris, editată în corpusul epistolar Ion Vinea – Tristan Tzara. Corespondenţă din Paris trimisă de Henri Béhar, în Manuscriptum, anul XII, nr. 2 (43), 1981, p. 164. 
50. Ion Vinea, Atitudine sfârşită, în  Adevărul, anul XXXIV, nr. 11 450, 3 august 1921, text editat în Ion Vinea, Opere, V, Publicistica (1920-1924), ediţie Elena Zaharia-Filipaş, p. 214.
51. Ion Vinea, [Contimporanul], în Contimporanul..., anul I, nr. 1, 13 iuni

Sanda Cordoş

În câte revoluţii a crezut Ion Vinea?

» anul XXIII, 2012, nr. 11 (270)