Poeme de Gilda Vălcan


Somn uşor

te-ai apropiat prea mult,
într-atît încît
ţi-ai auzit căderea în trup
şi n-ai mai vrut să te ridici şi
să întorci ultima filă rămasă între noi.
te văd,
îţi aduci zborurile înapoi şi le îngropi,
să nu mai rămînă nici oasele din noi
ne cresc aripile răsucite în interiorul coastelor
nu ştie nimeni
în minţile lor ne-am întîlnit de o mie de ori
şi am gustat din cupa zeilor
dar noi, noi
ne ţinem chipurile întoarse pentru ca rictusul
să fie zîmbetul cu care le şoptim:
„nu, încă nu doare“
şi ne prefacem apoi că aţipim...


***

vremuri care trec prin vremuri, care tac prin vremuri…
ce vrei să spui cu asta?
că timpul trece şi lasă urme adînci în piatră,
timpul trece pe muteşte, nu spune nimic
ne trezim cu dinţi mai puţini, cu pielea lăsată
şi săpată pe la colţuri, nici păr, nici unghii
de aceea am hotărît să mă îngraş, de cîte ori
timpul mai rupe o bucată din mine, o înlocuiesc
cu o halcă de grăsime, să-mi ungă carnea şi osul
să-mi astupe ridurile, să mă îmbrace
într-un colac de salvare de moarte
căci timpul nu trece, noi ne trecem, timpul stă pe loc
şi rîde de strîmbăturile propriului nostru corp.
mă iau la întrecere cu lemnul, să-mi sară mai rar o aşchie
să mă ascut, lance cu care să lupt împotriva timpului
înţepenit, căci poate îl înduplec să plece,
să rămînem doar noi privindu-ne pînă la asfinţit.


Albastru

nu te ştiam atît de albastru, eu nu aşa te-am cunoscut
nu aveai culoare, doar o privire care intra prin lucruri
care ieşea din lucruri şi le gonea.
rămîneam fără pămînt sub picioare în faţa privirii tale.
au trebuit ani să te văd albastru, aşa cum eşti acum,
nimeni n-ar crede că pielea omului, pielea ta
are culoarea cernelii, poate am greşit şi am uitat
am uitat să scriu pe hîrtie şi din greşeală am început
am început să scriu pe trupul tău fără culoare cîndva.
e vina mea, am pămîntul sub picioare acum
trebuie doar să recitesc cuvintele de pe pielea ta
în sens invers, de la coadă la cap, să reînvăţ
să învăţ iar să respir, să merg, să mă hrănesc
mi-e dor doar să plutesc, măcar o singură dată
însă cum să regăsesc privirea care îmi desena aripi
de sticlă şi îmi fura pămîntul de sub tălpi?


Dor

nu mi-a fost niciodată dor de mine,
nu mi-a fost dor de nimic,
nu mi-a fost dor.
n-am exerciţiul dorului, întotdeauna am găsit
alături tot ceea ce mi-a lipsit.
poate fracţiunea aceea de secundă
în care am întins mîna spre cel găsit
s-a numit dor
şi cînd am găsit un gol mi-am amintit
că poate pe el l-am căutat, pe cel din vid.
suspend distanţele, le şterg cu miez de pîine
şi găsesc aproape tot ce mi-am dorit,
chiar şi pe tine.


Îngerul

în fiecare încăpere un înger, deschide uşa uşor, să nu se sperie
nu are unde să se ascundă, stă chiar sub ochii tuturor
dar cine vrea să vadă un înger? să mărim miza de o mie de ori,
cine vrea să atingă un înger? oricum ne atinge el de prea multe
 ori
de fiecare dată cînd trecem dintr-o cameră în alta. şi uităm.
dacă am avea oglinzi pînă la pămînt am vedea, nu îngerul, nu,
el nu se poate oglindi, am vedea că nu păşim între camere,
plutim.
şi îngerul, îngerul? unde să-l mai aşezăm, ocupă deja prea mult
loc,
noroc că putem să trecem prin el, dar de fiecare dată pare că se
rupe în bucăţi
să-l salutăm? îi spunem doar, somn uşor, mîine îi mutăm pe toţi
în dormitor.

 

Gilda Vălcan

Poeme de Gilda Vălcan

» anul XXIII, 2012, nr. 11 (270)