O „internaţională“ a unei personalităţi europene

Alexandru Singer

          Intelectual cu binemeritat prestigiu clădit printr-o operă care nu are contestări şi nici inconsecvenţe, care apără şi continuă liniile fundamentale de evoluţie ale culturii europene şi universale, care ascultă şi citeşte, mai mult decât vorbeşte şi comentează pe cei ce se exprimă şi respectă limbile în care s-a format – maghiara, germana, rusa, româna, franceza şi altele. Ion Ianoşi dă glas unei multiple experienţe de viaţă cu modestie şi bun-simţ nu în beneficiul personal, nu pentru a-şi clădi un monument autobiografic, ci pentru a ajuta cititorii, mai ales pe cei care nu au cunoscut timpurile prin care a trecut el, să înţeleagă şi să valorifice învăţămintele pe care le-a adunat cu trudă, uneori cu suferinţe, alteori cu bucurii şi satisfacţii pe care unii nu obosesc să le răstălmăcească. Şi face asta cu delicateţea (tot mai rar întâlnită) şi respectul faţă de adevărul factic confirmabil de orice altă sursă, evitând tendinţe conflictuale.
          Cartea Internaţionala mea: Cronica unei vieţi (Iaşi: Polirom, 2012) începe cu amintiri despre oraşul Braşov, unde s-a născut, despre familia sa şi contribuţiile ei la tradiţiile locale. Faptele şi evenimentele tratate, uneori cu umor, par să fie selectate astfel încât să ilumineze contraste, nostalgii, dar şi înţelesuri repetabile oarecum altfel în prezent. Talentul de povestitor al autorului ne oferă reale satisfacţii de lectură şi explică totodată trăsăturile sale de caracter şi împrejurările în care acesta s-a format. Sunt de remarcat stilul şi particularitaţile interesante ale împletirii destinului personal cu desfăşurarea istoriei, adesea dramatică, şi totuşi tratată cu obiectivitate. Sine ira et studio. Toate relatările povestitorului confirmă trăsăturile personalităţii sale, prezidate de modelul tatălui său – o persoană întruchipând o moralitate statornică laolaltă cu o înţelepciune nepretenţioasă. Aş spune că şi relaţiile cu comunismul ale lui Ion Ianoşi ante şi postceauşist au fost permanent cenzurate de aceste imperative. Foarte instructive sunt paginile consacrate ponderii prioritare a muzicii şi literaturii în formarea sa intelectuală, mult mai importante decât influenţa familiei sau a contextului social.
          Al doilea capitol al cărţii este consacrat experienţei clujene, studenţeşti. Aparent axat pe amintiri foarte personalizate, acest capitol poate ajuta foarte mult pe cei care doresc să înţeleagă evoluţia relaţiilor dintre români şi maghiari în această parte a României. El face trecerea spre experienţa leningrădeană din anii 1949-1955, cea de a doua studenţie, în care s-a făurit ataşamentul său profund faţă de marea literatură rusă. Pentru cititorii (şi eu între ei) propuşi şi respinşi sau nici măcar propuşi să urmeze studii în măreaţa Uniune Sovietică, păţaniile selectivităţii partinice sau birocratice pe care le-a depăşit autorul sunt un fel de premiu, iar tristele răfuieli staliniste rămase în istoria Piterului o mostră a criminalităţii sovietice: „Trăiam ca într-o carantină, care nu era nicidecum etanşă, fiind totuşi prielnică supravieţuirii... Oricât m-aş fi încăpăţânat să salvgardez idealul de real, menţinându-le paralele, neintersectate, ele s-au contaminat reciproc...“ Temeinica şi continua sa formare culturală l-a ajutat să nu se scufunde în plasa ideologizantă cotidiană, să evolueze prudent şi mereu echilibrat ca intelectual responsabil şi consecvent. Toate amintirile celor opt ani de studii în URSS şi ale vacanţelor în ţară sunt tulburătoare, de parcă evenimentele dintr-o ţară se oglindesc în cealaltă tragicomic, cu râsu’-plânsu’. Fără nicio îndoială, încâlceala dramatică a acelor ani rămâne greu de înţeles pentru tânărul cititor de azi, în ciuda amănunţitelor descrieri ale autorului, însă ele rămân o mărturie dătătoare de seamă, un fel de iluminare târzie a istoriei trăite de cititorii vârstnici. Până aici internaţionalismul autorului are deplină justificare, explicând şi salvând conştiinţa sa de filosof consecvent, călit să iasă din falsul umanism şi să parcurgă împreună cu ţara sa drumul accidentat spre Noua Europă.
          Ultimele trei capitole ale cărţii consemnează, strict în stilul unui jurnal evenimenţial, implicarea sa şi a Janinei (mult mai prezentă în aceste capitole) în toate evenimentele din anii 1995-2012, în ţară şi în străinătate, ca oameni de ştiinţă, dar şi ca intelectuali solicitaţi în diverse proiecte, organisme politice sau relaţii sociale, evitând regretabil comentariile mai largi cu care acest înţelept ar fi putut ajuta noile generaţii să înţeleagă mai bine avatarurile unei epoci nefaste şi mai ales cum a lăsat ea ca moştenire nu o involuţie economică şi socială, ci ceva mult mai grav, anume o intelighenţie iresponsabilă şi mincinoasă, capabilă de orice pentru a-şi asigura (ca şi în trecut) bunăstarea şi parvenirea, ignorându-şi rolul de călăuzitor al naţiunii, aşa cum a fost cazul în alte ţări sovietizate. Or, tocmai aceasta explică cu adevărat înapoierea care continuă să marcheze România şi Bulgaria. Aici şi acum, internaţionalismul nu mai justifică obiectivitatea necritică, autonomia salvatoare, slalomul printre stâncile răului şi urâtului. Nu mai poate fi suficientă consecvenţa convingerilor de stânga când până şi încercarea de reafirmare a socialismului francez este îngenuncheată în Europa. Fără îndoială, nu ar trebui să i se ceară lui Ianoşi acest efort explicativ, dar toţi apropiaţii săi au dreptul să fi sperat la o mai angajată dezvăluire critică măcar a istoriei noastre recente. El a suportat destule atacuri nedrepte. Desigur, ar fi fost de dorit ca în locul atâtor institute care-şi arogă acum dreptul de a blama in corpore trecutul sau de a susţine mersul împleticit al prezentului, să se fi mobilizat conştiinţele critice constructive, inclusiv ale unor filosofi, esteticieni şi publicişti a căror memorie să fie o oglindă realistă a unei noi gândiri capabile să transforme învăţămintele istoriei în lumini viitoare. Dacă ţinem seama şi de ultima dramă trăită de familia Ianoşi, pierderea iubitei lor fiice, chiar că devine de neconceput ca să mai poată coagula el o intelectualitate militantă, măcar atât cât încearcă istoricul Giurescu.
          Ion Ianoşi este un fel de patriarh ecumenic care slujeşte în diferite catedrale, cea a demnităţii şi autonomiei spirituale, cea a marilor valori ale culturii, cea a creativităţii libere, la amvonul cărora nu se pot prezenta decât cei care merită să fie respectaţi pentru faptele şi moralitatea lor. Numai că, dincolo de internaţionalismul spiritual, noi suntem atât de însetaţi de revigorarea conştiinţtei naţionale încât am ajuns să pretindem ceea ce nici cea mai cinstită autobiografie nu poate da. Savantului, omului modest şi cinstit, trebuie să-i mulţumim că ne-a dat mult mai mult decât au încercat alţii.

20.10.2012

 

Alexandru Singer

O „internaţională“ a unei personalităţi europene (Ion Ianoşi, Internaţionala mea: Cronica unei vieţi. Iaşi: Polirom, 2012)

» anul XXIII, 2012, nr. 11 (270)