„Tezele din iulie“, Teatrul „Bulandra“
şi interzicerea piesei Revizorul

Cristian Vasile

          Anul acesta, la finele lunii septembrie, s-au împlinit exact patru decenii de la suprimarea piesei Revizorul, după Nikolai Gogol, în regia lui Lucian Pintilie. Să reamintim câteva detalii ale împrejurărilor care au zguduit atunci Teatrul „L. S. Bulandra“. Un terifiant comunicat din Scânteia anunţa inchizitorial că Biroul CCES a decis: „suspendarea spectacolului [Revizorul] şi interzicerea de a fi reprezentat pe vreo altă scenă din ţară într-o asemenea adaptare şi va lua măsuri pentru ca astfel de manifestări să nu mai aibă loc în viaţa culturală din România“ („Din partea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste“, Scânteia, 30 septembrie 1972). Dar mai important – pentru istoricii vieţii culturale şi politice – este preambulul acestui comunicat, care aminteşte şi de spectatorii avizaţi şi vigilenţi care au informat organele de partid şi de stat: „Un mare număr de spectatori s-au [sic!] adresat Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste exprimând protestul şi nemulţumirea faţă de modul cum a fost pusă în scenă, la Teatrul «Lucia Sturdza Bulandra», piesa «Revizorul» de N. Gogol. Montarea şi adaptarea piesei denaturează opera marelui dramaturg, atitudine incompatibilă cu rolul teatrului românesc – tribună a prezentării autentice a valorilor culturii naţionale şi universale“. Ulterior, directorul Teatrului, Liviu Ciulei, şi-a pierdut funcţia, după o prealabilă demascare, iar regizorul Lucian Pintilie şi actorii au fost puşi – la rândul lor – la stâlpul infamiei.
          Deşi există în istoriografia română importante volume de documente (vezi Liviu Maliţa, ed., Cenzura în teatru: Documente, 1948-1989, Cluj-Napoca: Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2006), precum şi studii relativ numeroase despre informatori, agenţi ai Securităţii etc., nu a fost analizat îndeajuns fenomenul delaţiunii existent în mediile intelectuale şi artistice înainte de 1989. Este o temă sensibilă, delicată, din mai multe motive: unii actori ai acestor evenimente încă trăiesc, nu avem încă toate piesele documentare şi nu în ultimul rând pentru că – în mai multe cazuri – cele două părţi (cel care a fost victimă a denunţului şi denunţătorul) sunt nume importante ale culturii şi vieţii artistice. În plus, în studiile istorice din postcomunism, accentul a căzut mai mult asupra delaţiunilor care au ajuns la Securitate, cu exploatarea istoriografică a documentelor păstrate în principal în Arhiva CNSAS. Plângerile şi delaţiunile adresate partidului au fost oarecum neglijate sau, în orice caz, mai puţin explorate. (Există, desigur, şi motive obiective, care ţin de dinamica accesului la diverse arhive.) Mai jos vom vorbi despre un astfel de document. El are relevanţă şi pentru istoria politică (a regimului Ceauşescu), pentru aşa-numitul comunism dinastic care se va instaura în România încă din deceniul opt, prin cooptarea Elenei Ceauşescu, deoarece stă mărturie pentru a documenta procesul de ascensiune al soţiei secretarului general al CC al PCR. În al treilea rând, materialul este relevant pentru confirmarea impactului puternic pe care l-au avut „Tezele din iulie“ în mediile artistice, unde s-a ajuns la tulburări în diverse instituţii culturale. În fine, documentul este semnificativ pentru istoria Teatrului „L. S. Bulandra“ şi poate schimba sau nuanţa anumite percepţii istoriografice bine aşezate după 1990 (îndeosebi în legătură cu interzicerea – în septembrie 1972 – a spectacolului Revizorul).
          Merită amintit şi faptul că, în 1971, diverşi nemulţumiţi de la Teatrul Naţional din Cluj au sesizat organele de partid locale în privinţa comportamentului presupus abuziv al directorului Vlad Mugur. „Tezele din iulie“ nu fac decât să îi încurajeze; în cele din urmă, cunoscutul regizor decide să ia calea exilului. La Bucureşti, la Teatrul „Bulandra“, se petrece ceva similar. Directorul Teatrului, Liviu Ciulei, şi echipa sa de actori şi regizori străluciţi sunt contestaţi vehement de o parte – minoritară – a angajaţilor (autointitulaţi „comunişti şi sindicalişti“). În pofida deznodământului de la Cluj, „rebelii“ din Teatrul „Bulandra“ nu mai au încredere în mecanismele obişnuite de petiţionare (aşteptarea lor se îndreptase spre pedepsirea exemplară şi rapidă a lui Vlad Mugur, în speranţa că Liviu Ciulei va împărtăşi o soartă similară; ei nu se adresează doar Comitetului Municipal de partid, Secţiei de propagandă sau CCES, ci direct Elenei Ceauşescu, pe atunci doar directoare a Institutului de Cercetări Chimice din Bucureşti (va deveni membră a CC al PCR abia la 21 iulie 1972): „Stimată doamnă Ceauşescu, vă scriem dvs., pentru că în inima oamenilor vă bucuraţi de multă încredere. Anii trecuţi, ca noi, colectivul din Cluj a sesizat organelor de acolo cumplitele acţiuni ale lui Vlad Mugur. Şi nu s-a luat nici o măsură. Noi nu vrem să păţim ca ei; cazul identic, Liviu Ciulei, se află la noi. Cu el de ani de zile ne ducem o existenţă dureroasă. Vă rugăm respectuos pe dvs: cetiţi [sic!] alăturatul şi înaintaţi-l spre anchetare unui for ce să nu dea dovadă de comoditate şi neclaritate politică. [...] 1972, ian[uarie]“ (Arhivele Naţionale ale României, fond CC al PCR – Secţia de Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 18/1971, f. 10). Alăturat era anexat un memoriu de protest (nesemnat, datat decembrie 1971) – de fapt o delaţiune de cea mai joasă speţă – care vizează întreaga echipă creată de Liviu Ciulei.
          În protest – dactilografiat stângaci şi uneori agramat – era vizat întregul directorat al lui Liviu Ciulei, din 1962 până în decembrie 1971; în acest rechizitoriu sunt trecute în revistă, inventariate şi detaliate, toate aşa-zisele vini ideologice şi artistice ale marelui regizor, actor şi scenograf. Punctul de reper fundamental al contestatarilor îl reprezintă „Tezele din iulie“, invocate ca „Documentele“ precum o Biblie a acestor „credincioşi“ ai partidului – cum de altfel se şi prezintă. Potrivit denunţului, Liviu Ciulei – care s-ar fi angajat solemn să respecte aceste „Documente“ – nu numai că s-a abătut de la spiritul lor, dar a condus în continuare autoritar instituţia; şi lista reproşurilor era lungă: bruscarea unor salariaţi (luptători pe tărâm socialist), adresări ireverenţioase faţă de tovarăşul Ceauşescu (vinovat: actorul Victor Rebengiuc), utilizarea abuzivă a colaborărilor externe, în timp ce artişti din vechea generaţie sau neprieteni ai directorului nu sunt distribuiţi în piese şi sunt dezavantajaţi la salariu (în plus, existând perspectiva unei reduceri de personal, riscă să fie concediaţi); secretarul de partid Toma Caragiu a pactizat cu conducerea şi beneficiază el însuşi de privilegii; repertoriu întocmit discreţionar, fără consultarea colectivului, astfel încât să fie „jucaţi“ doar artiştii din „grupul de sânge albastru“ (partizanii directorului Liviu Ciulei); în acest context, apărea şi referirea la repetiţiile pentru piesa Revizorul, în regia lui Lucian Pintilie: „Cu un grup de bărbaţi îmbrăcaţi în femei, ce se pupă între ei, se pipăie şi cântă în cor (un cor ce nici nu e măcar în textul autorului Leonce şi Lena, corul fiind invenţia regizorului, [iar textul este] compus din cuvintele «Pi-pi» şi «Po-po»)! – adică ce frumoasă e pederastia. Veniţi să vedeţi. Ce are comun poporul nostru, arta noastră naţională, cu aceste practici, invenţii «regizorale», când nici măcar nemţii nu le-au acceptat!? ([vezi] Presa RFG). Să nu mai amintim de: Proştii sub clar de lună, Gluga pe ochi, repetiţiile cu Revizorul şi multe, multe altele [subl. n.]“.
          Evident, acuzaţiile erau foarte grave, mai ales în condiţiile în care manifestările şi practicile homosexuale erau incriminate şi sancţionate de Codul penal din 1968. În mod perfid, delatorii sugerau şi circumstanţe agravante: recidivele regizorului Lucian Pintilie, reprezentate prin: spectacolul Proştii sub clar de lună, interzis chiar la iniţiativa lui Nicolae Ceauşescu; apoi Reconstituirea, filmul din 1969; piesa Gluga pe ochi (Întunericul, de Iosif Naghiu) – în regia lui Valeriu Moisescu –, interzisă şi ea cu puţin timp în urmă, în contextul asumării la vârf a „Tezelor din iulie 1971“.
          De fapt, păcatele ideologice şi politice erau cele mai importante; Liviu Ciulei era într-un fel un reprezentant al capitalismului, care alcătuieşte repertoriul într-un mod ostil „Tezelor din iulie“. Pe moment, aceşti „memorandişti“ nefericiţi, care – între decembrie 1971 şi ianuarie 1972 – cereau intervenţia partidului, a Elenei Ceauşescu în particular, nu au avut succes. A trebuit să se ajungă la o masă critică, la mai multe delaţiuni şi vizionări „lămuritoare“. Între timp, lui N. Ceauşescu însuşi (prin binevoitori precum Aurel Baranga, dar nu numai) i s-au tradus pe limba lui unele spectacole, îndeosebi Revizorul – mai ales gesturile scenice care ironizau inclusiv vizitele sale de lucru în teritoriu. A contat probabil şi trecutul regizorului Lucian Pintilie în raport cu cenzura, cu N. Ceauşescu personal chiar (v. Proştii sub clar de lună şi Reconstituirea). Aşa s-a ajuns la momentul fatidic 30 septembrie 1972, când Scânteia a reprodus comunicatul infam prin care era anunţată suspendarea spectacolului regizat de Lucian Pintilie.
          Probabil dimensiunile actelor cenzoriale nu ar fi atins proporţiile cunoscute dacă nu ar fi existat şi multe dezbinări în interiorul mediilor artistice; care au făcut un mare rău lumii teatrale. Nu este mai puţin adevărat că „Tezele din iulie“ au încurajat delaţiunea. Dacă delatorii nu ar fi trăit – ca şi cei pârâţi – într-un regim autoritar, dictatorial, ar fi fost ridicoli, caragialeşti (vezi, de exemplu, rămânerea lor în anonimat, cu pretenţia totuşi că reprezintă ceva pentru arta teatrală şi cultura română).

 

Cristian Vasile

„Tezele din iulie“, Teatrul „Bulandra“ şi interzicerea piesei Revizorul

» anul XXIII, 2012, nr. 11 (270)